Insurance indemnity for non-accidental death under consumer protection, statute of limitations under new Civil Code, and tax exemption for consumer actions

Şedinţa publică din data de 22 martie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11.12.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A., C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Pipera pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea îndeplinirii condiţiei producerii evenimentului asigurat şi a întrunirii celorlalte cerinţe care atrag obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare în sarcina asigurătorului C., astfel cum aceste elemente contractuale au fost agreate şi cum rezultă din Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008 şi din legislaţia în materia asigurărilor; obligarea pârâtei C. la plata indemnizaţiei de asigurare stabilită în conformitate cu prevederile Certificatului de asigurare nr. x/01.04.2008, reprezentând "soldul neachitat (suma rămasă de restituit din credit) înregistrat la data scadentă imediat următoare producerii evenimentului asigurat, plus dobânda acumulată până la data plăţii indemnizaţiei şi stabilită în conformitate cu prevederile contractului de credit" şi pe cale de consecinţă, constatarea liberării integrale a reclamanţilor în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumei împrumutate prin Contractul de credit nr. x/22.04.2008, obligaţie care ar reveni reclamanţilor în calitate de moştenitori ai defunctului D.; obligarea pârâtei C. la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei achitate de aceştia către bancă ulterior producerii evenimentului asigurat.

La data de 20.04.2016, reclamanţii au depus la dosar o cerere de modificare şi precizare a acţiunii introductive, arătând că toate capetele de cerere formulate prin acţiunea introductivă sunt susţinute cu titlu principal, iar capetele noi de cerere formulate sunt susţinute cu titlu subsidiar, doar în ipoteza în care instanţa ar ajunge la concluzia că nu ar putea fi primite pretenţiile susţinute în principal. Pretenţiile formulate cu titlu subsidiar au constat în solicitările de obligare a pârâtelor: (i) la plata către reclamanţi a unor despăgubiri (daune-interese) în cuantum echivalent cu soldul neachitat din contractul de credit nr. x/22.04.2008 (sumă rămasă de restituit din credit), înregistrat la data la care a intervenit decesul împrumutatului-asigurat D., la care se adaugă dobânda şi comisioanele aferente ratelor de credit achitate în continuare de reclamanţi, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâte şi (ii) la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente despăgubirilor solicitate, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

Prin aceeaşi cerere de modificare şi precizare a acţiunii introductive reclamanţii au precizat şi temeiurile juridice pe care se fundamentează atât capetele principale de cerere, cât şi capetele subsidiare de cerere, arătând pe care anume temeiuri înţeleg să le invoce cu titlu principal, respectiv pe care anume temeiuri le invocă cu titlu secundar (subsidiar). Referitor la capetele de cerere principale, reclamanţii au indicat stipulaţia pentru altul şi subrogaţia legală ca şi temei principal, iar ca şi temei secundar au invocat acţiunea oblică.

Prin încheierea de şedinţă din 08.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Pipera şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Pipera.

Prin încheierea de şedinţă din 29.06.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la formularea cererii de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 5488 din 21 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală astfel cum a fost modificată şi precizată, a constatat îndeplinirea condiţiei producerii riscului asigurat şi întrunirii celorlalte cerinţe care atrag obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare în sarcina asigurătorului C. S.A., astfel cum aceste elemente au fost agreate şi cum rezultă din Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008 şi din legislaţia în materia asigurărilor, a obligat pârâta C. S.A. la plata indemnizaţiei stabilită în conformitate cu Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008, reprezentând soldul neachitat (suma rămasă de restituit din credit) înregistrat la data scadenţei imediat următoare producerii riscului asigurat, plus dobânda acumulată până la data plăţii indemnizaţiei şi stabilită în conformitate cu prevederile contractului de credit astfel: a obligat pârâta C. S.A. la plata către C./C. S.A. a sumei reprezentând soldul neachitat al creditului la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata, plus dobânzile acumulate până la data acestei plăţi, calculate în conformitate cu prevederile Contractului de credit nr. x/22.04.2008 şi a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi şi comisioane aferente), pe care reclamanţii le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat şi pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata.

Totodată, tribunalul a constatat liberarea integrală a reclamanţilor în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumei împrumutate prin Contractul de credit nr. x/22.04.2008 şi a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi şi comisioane aferente), pe care reclamanţii le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat şi pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata.

A luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de C. S.A. în contradictoriu cu chemata în garanţie C. S.A., instanţa obligând chemata în garanţie C. S.A. la plata către pârâta C. S.A. a indemnizaţiei stabilită în conformitate cu Certificatul de asigurare nr. x/01.04.2008, reprezentând soldul neachitat (suma rămasă de restituit din credit) înregistrat la data scadenţei imediat următoare producerii riscului asigurat, plus dobânda acumulată până la data plăţii indemnizaţiei şi stabilită în conformitate cu prevederile contractului de credit astfel: a obligat chemata în garanţie C. S.A. la plata sumei reprezentând soldul neachitat al creditului la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata, plus dobânzile acumulate până la data acestei plăţi, calculate în conformitate cu prevederile Contractului de credit nr. x/22.04.2008 şi a sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi şi comisioane aferente), pe care reclamanţii le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat şi pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata.

Totodată, a obligat chemata în garanţie C. S.A. la plata către C. S.A. a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând ratele aferente creditului (sold credit plus dobânzi şi comisioane aferente), pe care reclamanţii le-au achitat către Bancă ulterior producerii evenimentului asigurat şi pe care le vor achita în viitor până la data la care C. S.A. va efectua în mod efectiv plata, precum şi la plata sumei de 13.392,31 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat apel atât apelanta-chemată în garanţie C. S.A. cât şi apelanta-pârâtă C. S.A. - Sucursala Pipera.

Prin decizia civilă nr. 1667/A din 24 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de pârâta-chemată în garanţie C. S.A. şi pârâta C. S.A. - Sucursala Pipera împotriva sentinţei civile nr. 5488/21.09.2016, precum şi a încheierilor de şedinţă din data de 08.06.2016 şi din data de 29.06.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

S-a respins cererea intimatei - pârâte C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

În ce priveşte situaţia de fapt, instanţele de fond au reţinut în esenţă că între C. S.A., pe de o parte, D., în calitate de împrumutat şi garant ipoteca şi A., în calitate de coplătitor şi garant ipotecar, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice având ca obiect acordarea unui credit ipotecar de 118.000 Euro, pentru o perioadă de 210 luni, iar anterior încheierii acestui contract, C. S.A. Sucursala Pipera a încheiat în numele lui D., în calitatea acestuia de împrumutat şi asigurat, contractul de asigurare cu C. S.A., prin semnarea unui Certificat de asigurare, din care rezultă că C. S.A. are calitate de asigurător şi C. S.A., Sucursala Pipera, calitate de contractant al asigurării de viaţă, D. calitate de asigurat, beneficiar al asigurării fiind desemnată C. S.A., Sucursala Pipera. Evenimentul asigurat era constituit de "decesul... din orice cauză care nu a fost în mod expres exclusă, survenit în perioada asigurată", risc asigurat ce-l privea pe asiguratul D., iar suma asigurată a fost stabilită la valoarea creditului acordat.

După aproximativ 5 ani şi jumătate de la încheierea poliţei de asigurare şi a contractului de credit starea de sănătate a împrumutatului D. a cunoscut o înrăutăţire bruscă, iar la data de 13.12.2013 a survenit decesul său, imediat după depistarea afecţiunii constând în neoplasm bronhopulmonar microcelular, în stadiu avansat, cu grad înalt de malignitate şi cu multiple metastaze ganglionare si osoase.

În termenul contractual reclamanta A. a comunicat producerea evenimentului asigurat, însă intimata C. S.A. i-a comunica faptul că dosarul de daună nu a putut fi soluţionat pozitiv, refuzul fiind determinat de faptul că prin Certificatul de asigurare era acoperit numai riscul de deces din accident, iar decesul asiguratului D. s-a datorat unei afecţiuni medicale.

S-a mai reţinut că, potrivit susţinerilor pârâtelor din întâmpinări, nu s-a solicitat autorului reclamanţilor, D., nici la încheierea Certificatului de asigurare şi nici ulterior, până la intervenirea decesului acestuia, efectuarea unui examen medical, iar din materialul probator administrat nu rezultă că ar fi intervenit decesul asiguratului pentru afecţiuni care existau la data de 01.04.2008.

De asemenea, în Certificatul de asigurare nu există nicio menţiune privind necesitatea/obligativitatea efectuării unor examene medicale, ca o condiţie pentru a se considera acoperit - ca risc (eveniment) asigurat - "decesul din orice cauză" şi nici vreo clauză potrivit căreia în lipsa unor examene medicale, evenimentul asigurat ar consta numai în "decesul din accident". Totodată, nu există nicio clauză care să facă trimitere la aplicabilitatea unor Condiţii generale de asigurare practicate de C. S.A. sau la alte reglementari interne ale asigurătorului şi nu există nicio clauză care să precizeze că asiguratului D. i s-ar fi adus la cunoştinţă asemenea acte, iar acesta şi-ar fi manifestat acordul în legătură cu aplicabilitatea lor în privinţa contractului de asigurare constatat.

La 12.01.2018, pârâta-chemată în garanţie C. S.A. şi pârâta C. S.A. - Sucursala Pipera au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1667/A din 24 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin memoriul de recurs, recurentele-pârâte au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat casarea deciziei recurate cu trimiterea spre o nouă judecată la Curtea de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentele au susţinut că soluţia de respingere a excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată este dată cu aplicarea greşită a O.U.G. nr. 80/2013 şi a Legii nr. 193/2000, având în vedere că instanţa de apel a reţinut că simpla invocare de către reclamanţi a Legii nr. 193/2000 este suficientă pentru scutirea de la obligaţia consemnării taxei judiciare de timbru, chiar dacă obiectul cererii este antrenarea răspunderii civile contractuale.

Au mai arătat recurentele că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este dată cu aplicarea greşită a principiilor răspunderii civile, având în vedere că după modificarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut că acţiunea are "temei juridic mixt" însă cum nu este posibilă analiza acţiunii prin perspectiva mixtă a temeiului de drept invocat de reclamanţi, cauza ar fi trebuit să fie analizată în mod diferenţiat, cu cercetarea separată, în funcţie de fiecare capăt de cerere, a condiţiilor răspunderii civile contractuale, răspunderii civile delictuale, precum şi a condiţiilor anulării clauzelor pe temeiul Legii nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în privinţa cererii de chemare în garanţie, recurentele au susţinut că este dată cu aplicarea greşită a Decretului nr. 167/1958, având în vedere că prin cererea de chemare în garanţie C. a solicitat antrenarea răspunderii civile contractuale a C. pentru pretinsa neexecutare corespunzătoare a mandatului acordat în anul 2006, data pretinsei executări necorespunzătoare a contractului fiind 2008, momentul încheierii Poliţei de Asigurare în numele şi pentru C., prin urmare, legea aplicabilă raportului juridic contractual dintre C. şi C. (inclusiv sub aspectul prescripţiei extinctive) este reprezentată de vechiul C. civ. şi, respectiv de Decretul nr. 167/1958, nu aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa că este aplicabil Noul C. civ.

Pe fondul cauzei, recurentele au susţinut că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanţa a stabilit deopotrivă că poliţa de asigurare, "întreg conţinutul Certificatului de asigurare nr. x/01.04.2008", ar fi abuzivă (deci nulă) în accepţiunea Legii nr. 193/2000, or, un act juridic nu poate fi în acelaşi timp atât nul, cât şi temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale, astfel încât instanţei îi revenea obligaţia de a soluţiona problema fie sub aspectul nulităţii prevăzute de Legea nr. 193/2000, fie sub aspectul antrenării răspunderii civile contractuale.

Totodată, au arătat recurentele că hotărârea este nelegală întrucât realizează o confuzie între cele două raporturi juridice izvorând din Contractul de credit şi din Poliţa de asigurare. Astfel, au susţinut că instanţa a apreciat că a intervenit subrogaţia legală a intimaţilor E. în drepturile C. prin raportare la art. 1596 lit. d) din Noul C. civ., or, intimaţii - reclamanţi niciodată nu au pretins că au achitat "datoriile succesiunii" din bunurile proprii, în plus, A. a achitat creditul în calitatea sa de coplătitor, iar B. nu a dovedit achitarea ratelor din bunuri proprii. Totodată, instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 1596 lit. c) din Noul C. civ., or, A. nu a stins datoria faţă de C., banca mai având de recuperat la momentul formulării apelului suma de 82.102,49 Euro.

În ceea ce priveşte stipulaţia pentru altul sau acţiunea oblică, au arătat recurentele că singurul creditor îndreptăţit să formuleze eventuale acţiuni judiciare consecutiv dreptului de opţiune între executarea poliţei de asigurare sau achitarea în continuare a ratelor de către coplătitor este C., or, în cauză nu poate fi vorba de o subrogaţie legală în drepturile băncii.

În continuare, au arătat recurentele că instanţa de fond a admis în mod greşit cererea de chemare în garanţie raportat la trei elemente esenţiale: (i) a supus coerciţiei statale o obligaţie naturală şi (ii) a ignorat faptul că C. nu a pus în întârziere C. în conformitate cu art. 1079 C. civ., iar (iii) C. nu a efectuat direct procedura, timp de 6 ani - perioadă în care a recunoscut că avea cunoştinţă de neefectuarea procedurii de underrwritting medical.

Prin întâmpinarea înregistrată la 27.03.2018, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, lovit de nulitate şi în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a propus soluţia de respingere a recursului ca inadmisibil, raportat la valoarea obiectului cauzei.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 8 iunie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Recurentele-pârâte C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA PIPERA au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., precum şi un punct de vedere asupra raportului întocmit în cauză, solicitând admiterea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, constatându-se că recursul nu poate fi soluţionat conform art. 493 alin. (5) sau 6 din C. proc. civ., apreciindu-se că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, a fost admis în principiu recursul formulat în cauză şi s-a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la 7 decembrie 2018, cu citarea părţilor.

La termenul din 1 martie 2019 recurentele, prin avocat, au arătat că nu mai susţin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat deja asupra acesteia.

La acelaşi termen au fost puse în discuţie excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate prin întâmpinarea formulată de intimaţii reclamanţi.

Analizând cu prioritate excepţiile invocate, instanţa urmează a le respinge ca neîntemeiate. Astfel, în privinţa inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine că prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea Constituţională, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., fiind publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 20 iulie 2017.

Prin decizia nr. 52/2018 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial -Partea I la 17 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Ulterior publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În condiţiile în care s-a statuat că este neconstituţional art. 27 C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este admisibil.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, din analiza motivelor invocate de recurente se constată că acestea pot fi încadrate parţial în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

O primă critică vizează greşita respingere a excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată, recurentele susţinând că este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013 şi a Legii nr. 193/2000. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că pe de-o parte, susţinerea recurentelor în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că simpla evocare de către reclamanţi a Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este suficientă pentru scutirea de la obligaţia consemnării taxei judiciare de timbru, chiar dacă obiectul cererii este antrenarea răspunderii civile contractuale, este nefondată, deoarece nu acesta a fost argumentul instanţei de apel, iar pe de altă parte, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, instanţa de apel a arătat în mod expres că "enumerarea de către prima instanţă a unor acte normative din domeniul protecţiei consumatorului nu prezintă niciun fel de relevanţă, (...) scutirea operând indiferent de temeiul de drept invocat pentru protejarea drepturilor consumatorilor prejudiciate de operatorii economici".

Contrar susţinerilor recurentelor, aşa cum în mod corect a reţinut şi instaţa de apel, textul art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 nu reglementează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru doar a acţiunilor grefate pe Legea nr. 193/2000, ci are în vedere orice acţiune referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor atunci când persoana fizică are calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele sale legitime.

Aşadar, instanţa de apel a avut în vedere faptul că reclamanţii au calitatea de consumatori şi urmăresc, prin formularea cererii de chemare în judecată, protejarea drepturilor lor ce rezultă din contractul de credit şi din contractul de asigurare, împotriva băncii şi societăţii de asigurare (operatorii economici) care au prejudiciat drepturile şi interesele lor legitime rezultate din aceste contracte, făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind scutirea de la plata taxei judeiciare de timbru.

Faţă de considerentele instanţei de apel, potrivit cărora scutirea reclamanţilor de la plata taxei judiciare de timbru a avut loc nu în considerarea temeiului de drept ce l-ar fi constituit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ci în considerarea încadrării acţiunii formulate de reclamanţi în ipoteza prevăzută de art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, ipoteză aplicabilă indiferent de temeiul acţiunii consumatorului formulată împotriva comerciantului pentru protejarea drepturilor sale, sunt lipsite de relevanţă şi în consecinţă nu vor mai fi analizate argumentele recurentelor referitoare la faptul că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu este aplicabilă în cauză.

Au mai criticat recurentele şi soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, argumentând că reclamanţii au invocat, ca temei al acţiunii, în acelaşi timp atât răspunderea civilă contractuală cât şi răspunderea civilă delictuală, constatarea clauzelor abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000, stipulaţia pentru altul, acţiunea oblică, subrogaţia legală, iar instanţa de fond ar fi analizat şi s-ar fi pronunţat din perspectiva mixtă a temeiului de drept arătat de reclamanţi, cu aplicarea greşită a principiilor răspunderii civile.

Cu privire la acest aspect însă, instanţa de apela a arătat că, temeiul juridic mixt al acţiunii nu l-a reprezentat o combinare a răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală sau cu condiţiile anulării clauzelor abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000. Capetele de cerere formulate cu titlul principal au fost întemeiate doar pe răspunderea civilă contractuală (executarea contractului de asigurare), iar împrejurarea că în susţinerea acestui temei de drept a fost invocată incidenţa mai multor instituţii de drept, în funcţie de particularităţile speţei, nu conduce la concluzia invocării unor temeiuri de drept ce se exclud reciproc.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţele de fond nu au combinat regulile aplicabile răspunderii civile delictuale cu cele aplicabile răspunderii civile contractuale, ci au reţinut în mod expres că răspunderea civilă delictuală sau constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale au reprezentat temeiuri juridice subsidiare pentru capetele de cerere formulate cu acelaşi titlu, o analiză a lor neputându-se efectua în cadrul soluţionării capetelor de cerere formulate cu titlu principal, întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, ci doar în ipoteza în care instanţa de judecată ar fi respins acele petite principale.

În susţinerea criticii referitoare la soluţia de respimgere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa cererii de chemare în garanţie, recurentele arată că legea aplicabilă raportului juridic contractual dintre C. şi C., inclusiv sub aspectul prescripţiei extinctive, este reprezentată de vechiul C. civ. şi respectiv Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în mod greşit instanţa de apel reţinând ca fiind incidente în speţă dispoziţiile noului C. civ.

Recurentele se raportează însă în mod greşit la data încheierii Convenţiei de mandat din 17.01.2006 şi respectiv la data încheierii Poliţei de asigurare din 01.04.2008, în condiţiile în care prejudiciul a cărui reparare se solicită prin cererea de chemare în garanţie s-a produs ulterior decesului asiguratului D. survenit la data de 13.12.2013.

Astfel, fapta ilicită contractual invocată de către C. prin cererea de chemare în garanţie constă în neîndeplinirea de către mandatarul C. S.A. a obligaţiei de a solicita asiguratului D. efectuarea procedurii de underwriting medical sau, în lipsa acestor documente medicale, de a insera în contractul de asigurare menţiunea potrivit căreia până la efectuarea underwritingului medical asigurarea acoperă numai decesul din accidente.

În mod corect instanţa de apel a constatat că mai înainte de producerea prejudiciului nu este născut nici dreptul material la acţiune pentru repararea acestuia, astfel încât în mod firesc, nici termenul de prescripţie al acestui drept nu putea începe să curgă. În consecinţă, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, în sensul că neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei contractuale de către recurentă nu a produs niciun prejudiciu în patrimoniul intimatei C. anterior momentului decesului asiguratului D., deces ce s-a produs la 13.12.2013, şi că abia la acest moment a luat naştere obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare în sarcina asigurătorului, în cauză sunt incidene dispoziţiile noului C. civ., intrat în vigoare anterior datei la care s-a produs prejudiciul şi respectiv s-a născut dreptul de a solicita repararea lui, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (4) din acesta, şi nu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, cum în mod greşit susţin recurentele.

De asemenea, în raport cu obiectul cererii de chemare în garanţie, este evident că instanţa de apel nu a făcut nicio confuzie între obligaţia de "a face" şi obligaţia de "a da". Astfel, intimata C. S.A. a solicitat obligarea recurentei C. la plata sumelor solicitate de reclamanţi în ipoteza în care va fi admisă acţiunea principală, şi nu a solicitat obligarea recurentei la efectuarea procedurii de underwritting medical. În consecinţă, nici problema prescripţiei şi nici cea a eventualelor posibile acţiuni pe care le-ar fi avut sau nu la îndemână intimata C. nu pot fi analizate din perspectiva acestei obligaţii contractuale de "a face" neîndeplinite, câtă vreme în speţă nu se pune problema executării ci a reparării prejudiciului produs ca urmare a neexecutării.

Aşadar nu instanţa de apel, ci recurentele fac confuzie între obligaţia de "a face" şi obligaţia de "a da", câtă vreme în cauză nu s-a pus nicio clipă problema îndeplinirii vreunei obligaţii de a face ci a reparării prejudiciului produs ca urmare a neîndeplinirii unei obligaţii devenite imposibil de executat.

Este evident nefondată şi critica privind neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1075 din C. civ. din 1865 faţă de faptul că procedura de underwritting medical trebuia să privească exclusiv pe defunctul D..

În privinţa susţinerilor recurentelor referitoare la faptul că instanţa de apel în mod greşit ar fi reţinut că intimata C. a pus în întârziere recurenta C. prin email-ul din 2012, precum şi cele referitoare la faptul că din atitudinea şi comportamentul intimatei ar rezulta faptul că aceasta ar fi ratificat în mod tacit mandatul executat de recurenta C., Înalta Curte constată că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fiind critici de netemeinicie, care vizează o presupusă greşită reţinere a situaţiei de fapt, motiv pentru care nu pot face obiect de analiză în recurs.

Aprecierile recurentelor vizând modalitatea de interpretare a mijloacelor de probă nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, având în vedere că ea ar presupune o reevaluare a probatoriului (în competenţa instanţelor fondului), şi deci, nu control de legalitate (singurul care poate fi realizat de către instanţa de recurs).

Au mai susţinut recurentele că decizia din apel este nelegală întrucât menţinând soluţia tribunalului, ar fi stabilit deopotrivă că poliţa de asigurare ar fi abuzivă, deci nulă, or un act juridic nu poate fi în acelaşi timp atât nul, cât şi temei pentru angajarea răspunderii civile contractuale. Această critică ar putea fi analizată din perspectiva motivlui de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând o presupusă contradictorialitate a decizie atacate, însă este nefondată, având în vedere că niciuna dintre instanţele de fond nu a reţinut nulitatea poliţei de asigurare.

Este adevărat că prima instanţă a reţinut caracterul nenegociat al acestei poliţe, însă nicăieri în considerentele instanţelor de fond acest act juridic nu a fost analizat din perspectiva Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prima instanţă arătând chiar în mod expres că "nu va analiza clauzele Certificatului de asigurare nr. x/01.04.2008 din perspectiva dispoziţiilor invocate prin cererea ce chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi precizată din Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G nr. 21/1992, Legea nr. 148/2000 şi Legea nr. 363/2007, deoarece aceste apărări au fost formulate în subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar fi apreciat că în mod corect a fost soluţionat dosarul de daună", iar simpla constatare a caracterului nenegociat al unei clauze nu este suficientă pentru a duce la concluzia că aceasta ar fi abuzivă şi respectiv nulă.

Nefondată este şi critica referitoare la pretinsa confuzie pe care ar fi făcut-o instanţa de apel între raporturile juridice izvorând din contractul de credit şi din poliţa de asigurare. Astfel, în mod corect s-a reţinut că atâta timp cât în poliţa de asigurare a fost indicat drept beneficiar al asigurării recurenta C., suntem în prezenţa unui contract în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul), contract în baza căruia stipulantul asigurat D. are o acţiune împotriva promitentului asigurător intimata C. pentru a-l obliga pe acesta să-şi execute obligaţiile faţă de recurenta C., terţa persoană beneficiar al asigurării. În cazul particular al asigurării de viaţă pentru caz de deces, dreptul stipulantului decedat, D., de a solicita obligarea promitentului la executarea obligaţiei către terţul beneficiar se exercită de către moştenitorii acestuia, intimaţii reclamanţi.

Aşadar, instanţa de apel nu a reţinut că intimaţii-reclamanţi s-ar fi substituit în drepturile băncii pentru a încasa poliţa de asigurare, poliţă ce trebuia executată de asigurător ca urmare a producerii riscului asigurat şi a îndeplinirii condiţiilor contractuale convenite, fără nicio formalitate din partea beneficiarului. Intimaţii-reclamanţi şi-au exercitat dreptul propriu, transmis de autorul lor, de a solicita executarea asigurării faţă de terţa persoană beneficiar şi nu faţă de ei înşişi.

Subrogaţia legală în dreptul băncii de a încasa indemnizaţia de asigurare s-a reţinut ca temei de drept exclusiv pentru suma reprezentând prejudiciul suferit de reclamanţi ca urmare a neexecutării obligaţiei promitentului C. faţă de beneficiarul C., reprezentând plata ratelor de credit scadente ulterior producerii riscului asigurat.

Nu vor fi reţinute nici argumentele privind nelegala reţinere a subrogaţiei reclamanţilor în dreptul băncii, beneficiar al poliţei de asigurare, de a solicita plata indemnizaţiei ca urmare a producerii riscului asigurat, având în vedere că pe de-o parte, aşa cum s-a arătat deja, în mod corect au reţinut instanţele de fond că intimaţii reclamanţi au exercitat un drept propriu, acela de a solicita obligarea promitentului la executarea oblgaţiei faţă de beneficiar, şi nu o subrogaţie, iar pe de altă parte, recurentele fac confuzie între decesul asiguratului D., ce a reprezentat riscul asigurat, şi neachitarea ratelor de către împrumutat. Obligaţia asigurătorului de plată a indemnizaţiei de asigurare, la nivelul convenit în poliţă şi în condiţiile stipulate în aceasta, s-a născut la momentul producerii riscului asigurat, în speţă la momentul decesului asiguratului, iar nu ca urmare a neachitării ratelor scadente ale creditului.

În ce priveşte celelate critici formulate cu privire la soluţia dată cererii de chemare în garanţie, referitoare la greşita reţinere a culpei recurentei în neexecutarea obligaţiei de efectuare a procedurii de underwriting precum şi greşita interpretare a interogatoriului administrat C. în faza de apel, instanţa de recurs constată că acestea sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs.

Aşa fiind, în speţă nu se confirmă niciunl dintre motivele de casare invocate de recurentă, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa va obliga recurentele să plătească intimatei- pârâte C. suma de 7.784,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, potrivit înscrisurilor de la dosar, şi nu se va pronunţa asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată din fond şi apel, această cerere fiind făcută pentru prima dată direct în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA PIPERA.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA PIPERA.

Respinge recursul declarat de recurentele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA PIPERA împotriva deciziei nr. 1667/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentele C. S.A. şi C. S.A. - SUCURSALA PIPERA să plătească intimatei- pârâte C. suma de 7. 784,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2019.