Property ownership claim based on an informal donation: incidental invocation of absolute nullity of a unilateral act in a declaratory proceeding

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 12.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., să constate dreptul său de proprietate exclusiv asupra imobilului situat in Bucureşti, întabulat in Cartea Funciara Individuală x, Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 327/15.03.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta.

Împotriva acestei soluţii, a declarat apel reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 427 A din 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, arătând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşita a prevederilor art. 340 lit. a) C. civ., pe de o parte, şi că hotararea contravine principiului caracterului judiciar al nulităţii actului juridic, pe de altă parte.

În ceea ce priveşte încălcarea regimul impus de prevederile art. 340 lit. a) C. civ., s-a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de voinţa reală a părţilor din înscrisul denumit "Contract de vanzare-cumparare".

Astfel, recurenta a arătat că, încă din etapa judecării litigiului în prima instanta, atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin răspunsul la intampinarea pârâtului, a învederat instanţei faptul că, în raport de toate aspectele supuse analizei instanţei, intenţia înstrăinătorului de a-i asigura proprietatea asupra apartamentului, fără a primi un echivalent în schimb, este neîndoielnică, deşi modalitatea aleasă de părţi în vederea transmiterii către reclamanta a dreptului de proprietate exclusivă asupra apartamentului în discuţie a fost aceea a încheierii unui contract de vânzare - cumpărare.

În acest sens sunt toate probele administrate în cauză, care susţin în mod neechivoc intenţia vânzătorului de o gratifica, scopul acestui mecanism fiind acela ca tatăl - "vânzătorul" - să asigure copiilor o locuinţa corespunzătoare standardelor sale de viaţă.

Prin urmare, în mod nelegal a înlăturat instanţa de apel ipoteza reglementată de prevederile art. 340 lit. a) C. civ., apreciind că, pentru a se constata aplicabilitatea lor ar fi fost necesar ca reclamanta să invoce şi să dovedească că apartamentul în litigiu, cu privire la care a solicitat constatarea calităţii de bun propriu, a fost dobândit în baza unui act de donaţie. Curtea a reţinut în mod greşit că "instanţa de fond a constatat că o astfel de ipoteza nu numai că nu este dovedită, dar nici măcar nu a fost invocată, cât timp apartamentul a fost dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare".

Recurenta a precizat că în aceeaşi linie greşită de argumentaţie se încadrează şi considerentele instanţei de apel, potrivit cărora "nici măcar în apel apelanta - reclamantă nu a susţinut caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare şi că, în realitate, acesta ar fi un contract de donaţie, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 340 lit. a) C. civ., situaţie în care, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu poate constata caracterul de bun propriu al apartamentului in baza acestui text legal".

Contrar aspectelor reţinute în cuprinsul deciziei atacate, recurenta a solicitat să se constate că a susţinut pe tot parcursul judecaţii apelului intenţia vânzătorului de a o gratifica prin încheierea Contractului de vânzare, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea apelului, într-o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 340 lit. a) C. civ., trebuia să constate caracterul de bun propriu al imobilului în discuţie.

Referitor la principiul caracterului judiciar al nulităţii actului juridic, s-a invocat faptul că, în mod constant, doctrina şi jurisprudenţa au reţinut că dreptul civil repudiază ideea nulităţii de drept, recunoscând numai clasificarea nulităţilor în judiciare şi amiabile. Astfel cum s-a precizat în literatura juridică mai veche, "în toate cazurile de nulitate, judecătorul constată cauza ineficacităţii actului şi, odată cauza constatată, el proclama nulitatea actului".

Pentru a putea opera, nulitatea unui act juridic trebuie să fie dispusa prin hotărâre judecătoreasca, la cererea pârtii interesate, în aplicarea principiului disponibilităţii.

Doctrina recentă a subliniat în mod corect faptul că distincţia între nulitatea de drept (care creează impresia că ar putea exista nulităţi independent de vreo hotărâre judecătoreasca sau de înţelegerea pârtilor) şi nulitatea judiciara nu poate fi primita, întrucât actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se inteleaga asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecaţii; întrucât nimeni nu poate sa isi facă singur dreptate, daca părţile nu se înţeleg, trebuie sa hotărască instanţa; cercetarea problemei unei validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a sti daca este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie competent.

Or, câtă vreme până la data formulării recursului, nu s-a produs nicio dovada că liberalităţile făcute în favoarea recurentei au fost anulate de către instanţele judecătoreşti competente pentru vicii de forma, aceasta arată că în mod nelegal au fost menţinute considerentele primei instanţe de fond prin care s-a statuat că "în condiţiile art. 1247 alin. (2) si (3) C. civ., contractul de donaţie, lovit de nulitate absolută pentru condiţiile de forma, nu este susceptibil de confirmare şi este considerat ca nu a fost niciodată încheiat, potrivit art. 1254 C. civ.

Intimatul - pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, în principal, şi ca nefondat, în subsidiar, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Pe fondul criticilor invocate prin cererea de recurs, acesta a arătat că recurenta - reclamantă îşi modifică practic cererea de chemare în judecată, ceea ce este inadmisibil în calea de atac.

De asemenea, intimatul a arătat că, în baza principiului disponibilităţii, în mod corect au fost analizate condiţiile donaţiei, de vreme ce în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în mod constant reclamanta a afirmat că suma pentru achitarea preţului i-a fost donată de vânzător, pârâtul susţinând că nu s-a dovedit că suma reprezentând preţul imobilului reprezintă o donaţie, în condiţiile în care aceasta este supusă principului solemnităţii, fiind necesară încheierea sa în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii.

Recurenta - reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, reiterând, în esenţă, aspectele învederate prin cererea de recurs.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 17 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimatul - pârât, şi a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta - reclamantă.

Analizând recursul formulat de recurenta - reclamantă A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 12.03.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul B., să constate dreptul său exclusiv de proprietate asupra imobilului situat in Bucureşti, dobândit prin Contractul de vânzare - cumpărare autentificat la BNPA "C." sub nr. x/02.04.2012.

Această cerere de chemare în judecată a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 340 lit. a) şi g) din noul C. civ., iar în fapt, pe susţinerea că achiziţionarea imobilului s-a făcut în timpul căsătoriei cu pârâtul, însă preţul vânzării a fost suportat exclusiv de reclamantă, vânzătorul fiind cel care, în considerarea relaţiei apropiate cu aceasta şi a faptului că este tatăl celor doi copii, i-a donat suma de 200.000 dolari pentru plata preţului şi celelalte cheltuieli legate de tranzacţie.

Aşadar, acestea au fost limitele învestirii primei instanţe, care trebuia să se pronunţe asupra calităţii de bun propriu a imobilului sus - menţionat, respectiv să aprecieze dacă pentru acest bun, dobândit de reclamantă sub imperiul regimului legal al comunităţii, a fost răsturnată prezumţia relativă de apartenenţă la comunitate, cererea de apel neputându-le modifica, faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, Înalta Curte constată că prin răspunsul la întâmpinarea pârâtului nu se aduc precizări semnificative în ceea ce priveşte cauza cererii de chemare în judecată, fiind reiterate aspectele de fapt din conţinutul cererii de chemare în judecată şi faptul că mecanismul juridic ales de părţile actului juridic (virament bancar cu privire la suma de 200.000 dolari şi operaţiunea de vânzare - cumpărare a apartamentului, încheiată în aceeaşi zi), relaţiile personale dintre vânzător şi cumpărătoare, exclud intrarea bunului în masa bunurilor comune.

Sub acest aspect, critica invocată de recurenta - reclamantă, privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 340 lit. a) C. civ., nu pot fi primite, căci donaţia invocată de reclamantă a avut ca obiect suma de bani pusă la dispoziţia sa de vânzător, pe care a susţinut că a folosit-o, ulterior, pentru plata preţului apartamentului.

Înalta Curte urmează, însă, a primi parte din criticile invocate prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material), care priveşte aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor art. 1011 C. civ.

Astfel, se reţine că pârâtul B. nu a învestit prima instanţă cu o cerere reconvenţională prin care să solicite constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie având ca obiect suma de 200.000 dolari, formulată în contradictoriu cu părţile acestui act juridic, ci a invocat nulitatea ca apărare de fond, pe cale de excepţie, în considerarea prevederilor art. 1011 C. civ., potrivit cărora "Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute".

În conformitate cu prevederile art. 1247 alin. (2) C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, însă dacă un terţ faţă de contract este cel care solicită constatarea nulităţii contractului, acţiunea va fi formulată faţă de toate părţile respectivului contract. Nu se poate reţine că un contract ar putea să fie desfiinţat doar faţă de unul dintre contractanţi, dar să fie valabil faţă de celălalt contractant, deoarece efectele nulităţii trebuie să opereze erga omnes.

Este adevărat că se admite ca, atunci când reclamantul îşi fundamentează pretenţia pe un contract faţă de care pârâtul este terţ, pârâtul să poată invoca nulitatea absolută pe cale de excepţie, fără a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanţa nu va pronunţa şi desfiinţarea contractului, ci doar va respinge pretenţia reclamantului.

Însă în cadrul procesual concret dedus judecăţii, având ca obiect solicitarea de constatare a calităţii de bun propriu al reclamantei în ceea ce priveşte apartamentul nr. x situat în Bucureşti, Şos. x, tronsonul GENEVE, invocarea pe cale incidentală a nulităţii donaţiei nu este posibilă, căci actul a cărui nulitate absolută s-a ridicat de către pârât este un contract unilateral, care naşte obligaţii doar pentru donator, suma de bani ce face obiectul donaţiei neîntorcându-se automat în patrimoniul acestuia, ca efect al constatării incidenţei dispoziţiilor art. 1011 C. civ., într-un proces faţă de care cel dintâi este străin.

Constatând că în mod greşit instanţele de fond şi de apel au făcut în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 1011 C. civ., Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului, urmând a se stabili de către curtea de apel, pe baza întregului probatoriu, incluzând contractul de donaţie din 20.12.2011, dacă reclamanta a răsturnat prezumţia legală relativă de comunitate, dovedind că apartamentul sus - menţionat este bun propriu, în raport cu temeiurile invocate.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., cu referire la cele ale art. 497 alin. (1) din acelaşi cod, va fi admis recursul, va fi casată decizia recurată şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 427 A din 26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2019.