Bank's contractual liability for unauthorized account operations: scope of appeal and limits on awarding interest for moral damages

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23 iulie 2012, reclamanţii A., B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. au chemat în judecata pe pârâta E. ROMANIA S.A., solicitând ca aceasta să fie obligată să reconfigureze conturile bancare ale reclamanţilor cu sumele extrase fără drept din conturile acestora, astfel:

- suma de 878.379,65 RON în contul având ca titulari pe reclamanţii A. şi B.,

- suma de 92.840,45 EURO în contul având ca titulari pe reclamanţii A. şi B.,

- suma de 15.032,02 GBP în contul având ca titulari pe reclamanţii A. şi B.,

- suma de 1.232.022,90 RON în contul având ca titulari pe reclamanta C. S.R.L.,

- suma de 14.070 EURO în contul având ca titulară pe reclamanta C. S.R.L. şi

- suma de 127.760,84 RON în contul având ca titulară pe reclamata D. S.R.L.

Reclamanţii au solicitat ca sumele care ar urma sa fi virate de pârâtă în conturile indicate să fie indexate cu dobânda legală aferentă, începând cu data fiecărei operaţiuni neautorizate şi până la plata efectivă.

Au mai solicitat ca pârâta să fie obligată

- la plata sumei de 20.000 EURO către A. şi B., cu titlul de cheltuieli pe care aceştia le-au efectuat cu deplasările în România în scopul rezolvării situaţiei create cu privire la conturi,

- la plata sumei de 27.800 EURO către reclamanţii A. şi B. cu titlul de onorarii pentru diverse servicii profesionale achiziţionate în vederea soluţionării acestui diferend şi

- la plata sumei de 200.000 EURO către reclamanţii A. şi B., reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a devalizării conturilor personale şi ale celor două societăţi şi ca urmare a refuzului pârâtei de a remedia această situaţie de care este răspunzătoare în mod direct.

Reclamanţii au cerut ca pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au indicat prevederile art. 109 alin. (1) şi art. 112 C. proc. civ., art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009, art. 969, art. 998, art. 999 C. civ.

La termenul din data de 29 noiembrie 2012 reclamanţii au precizat că pretenţiile ce fac obiectul capătului 1 de cerere sunt întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, capetele 2 şi 3 ale cererii fiind capete accesorii acestui prim capăt, iar pretenţiile cu titlul de daune morale sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Reclamanţii au precizat valorile în RON ale sumelor solicitate în alte valute şi au depus dovada achitării sumei de 33.492,25 RON, cu titlul de taxă de timbru .

Ulterior, reclamanţii au depus la dosar şi dovada achitării sumelor de 35.427,29 RON şi 16.934,85 RON, cu titlul de taxă de timbru .

La data de 24 ianuarie 2013, reclamanţii au depus o nouă precizare prin care au arătat că, prin cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 26.304,16 RON, din care suma de 4.348,08 EURO (19.843,40 RON) reprezintă cheltuielile de transport aferente deplasărilor făcute de reclamanţii PETRONAS în Romania, în vederea rezolvării diferendului cu pârâta, iar suma de 6.460 RON reprezintă cheltuieli de cazare, efectuate cu ocazia acestor deplasări.

Reclamanţii au mai arătat, în cuprinsul aceleiaşi precizări, că prin cel de al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 15.720 EURO (71.742,93 RON), din care suma de 12.000 EURO reprezintă plăţile efectuate către F. în vederea analizei situaţiei conturilor bancare, iar suma de 3.720 EURO reprezintă plăţile efectuate către G. în vederea demarării procedurilor judiciare pentru rezolvarea diferendului cu E. ROMANIA S.A.

Reclamanţii au precizat, totodată, cuantumul dobânzii solicitate, în sumă de 762.300,72 RON, dobânda fiind calculată de la data efectuării fiecărei operaţiuni bancare neautorizate, până la data de 23 ianuarie 2013.

Prin cererea depusă la termenul din data de 26 septembrie 2013, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, mărind cuantumul pretenţiilor reprezentând daune morale, la suma de 500.000 EURO (2.235.550 RON).

Instanţa a pus în vedere reclamanţilor ca, pentru pretenţiile formulate suplimentar, să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 17.524,30 RON şi un timbru judiciar în cuantum de 5 RON.

Reclamanţii au formulat cerere de reexaminare împotriva acestei măsuri, care a fost respinsă, prin încheierea de la termenul din data de 19 noiembrie 2013 .

La termenul din data de 30 ianuarie 2014, reclamanţii au arătat că nu înţeleg să achite taxa de timbru aferentă cererii modificatoare privind daunele morale, astfel că instanţa a dispus anularea cererii modificatoare şi judecarea cererii în limitele sale iniţiale .

Prin cererea formulată la termenul din data de 24 ianuarie 2013, pârâta a solicitat suspendarea judecăţii cauzei, în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. din 1865, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, la care a fost conexat dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, având ca obiect sesizarea formulată de E. S.A. împotriva numitei H. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals şi uz de fals.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din data de 31 ianuarie 2013 instanţa a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin încheierea din data de 17 septembrie 2015 instanţa a respins cererea reclamanţilor de suplimentare a raportului de expertiză contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 6804 din data de 3 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A., B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. împotriva pârâtei E. ROMANIA S.A.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume:

- către reclamantul A. - 48.850 EURO;

- către reclamanţii A. şi B. - 586.500 RON;

- către reclamanta D. S.R.L. - 25.000 RON;

- către reclamanta C. S.R.L. - 565.900 RON şi 6.000 EURO, în echivalent în RON la data plăţii.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a următoarelor sume, cu titlul de dobândă legală, calculată de la data efectuării fiecărei operaţiuni până la data introducerii cererii de chemare în judecată (23 iulie 2012), după cum urmează:

- către reclamantul A. - 11.002,49 EURO;

- către reclamanţii A. şi B. - 205.243,30 RON;

- către reclamanta D. S.R.L. - 4.077,93 RON;

- către reclamanta C. S.R.L. - 114.118,09 RON, 833,42 EURO, în echivalent în RON la data plăţii.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale, în continuare, de la 24 iulie 2012 până la data achitării efective a sumelor datorate cu titlul de debit principal.

A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de deplasările făcute în Romania.

A obligat pârâta la plata către reclamanta D. S.R.L. a sumei de 12.000 EURO, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlul de daune interese (plăţi efectuate către F.).

A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 3.720 EURO, reprezentând plăţi efectuate către G..

A respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată astfel: suma de 28.055,11, cu titlul de taxă de timbru şi timbru judiciar, suma de 34.620 RON, reprezentând onorariul achitat pentru efectuarea expertizei grafoscopice, suma de 1.400 RON, reprezentând onorariul achitat de reclamanţi pentru efectuarea expertizei contabile.

Pentru a pronunţa această această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au solicitat atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei, sustinând că aceasta a încălcat prevederile contractuale şi legale privind modul de autorizare a persoanelor împuternicite, îngăduind unor persoane neautorizate, legitimate cu împuterniciri care nu emanau de la titularii de cont să ordone operaţiuni pe conturile reclamanţilor, deschise la banca pârâtă.

S-a indicat că potrivit:

- art. 4.1 din Condiţiile generale de afaceri pentru persoane juridice, la deschiderea contului, clientul are obligatia de a completa fişa de semnături cu numele, prenumele, datele de indentificare, specimenele de semnături şi limitelele împuternicirii acordate persoanelor autorizate să-l reprezinte şi să dispună operaţiuni în numele şi pentru contul său;

- art. 4.1 din Condiţiile generale de afaceri pentru persoane fizice ale pârâtei, la deschiderea contului, clientul are obligaţia de a completa fişa de semnături cu propriul specimen de semnătură şi, după caz, cu numele, prenumele, datele de identificare, specimenele de semnături şi limitele împuternicirii acordate persoanelor autorizate să-l reprezinte şi să dispună operaţiuni în numele şi pe contul său:

- art. 4.3 din Condiţiile generale de afaceri pentru persoane fizice ale pârâtei şi din Condiţiile generale de afaceri pentru persoane juridice, specimenul de semnătură al fiecărei persoane autorizate să opereze pe cont va fi dat în prezenţa unui salariat al băncii din unitatea în evidenţele căreia a fost deschis contul sau legalizat notarial, conform legislaţiei în vigoare (după caz şi apostilat).

S-a reţinut că, potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, numiţii H., I. şi J. s-au legitimat în faţa băncii cu: fişa de semnături autorizate persoane fizice din data de 19 iulie 2006, fişa de semnături autorizate anexă la cererea de deschidere de cont din data de 19 august 2009, fişa de semnături autorizate anexă la cererea de deschidere de cont din data de 29 septembrie 2010, delegaţia nr. 18 din data de 10 septembrie 2009 şi delegaţia nr. 19 din data de 15 octombrie 2010, care nu au fost întocmite conform condiţiilor generale de afaceri ale pârâtei, respectiv nu au fost date în faţa funcţionarului bancar sau în faţa notarului public.

A menţionat prima instanţă că pârâta nu a contestat, în niciun moment, această susţinere a reclamanţilor.

Au fost redate dispoziţiile art. 89 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 36/1995 şi s-a susţinut că, din analiza înscrisurilor defăimate de reclamanţi, rezultă că acestea nu au fost întocmite sau primite şi autentificate de notarul public, nepurtând vreo dovada de autentificare.

Prima instanţă a mai reţinut că:

- prin delegaţia nr. 18 din data de 10 septembrie 2009, dl A., în calitate de administrator al C. S.R.L., a delegat pe dl J. să ridice extrase şi numerar, să depună documente şi numerar sau orice altă operaţiune bancară la E. Ploieşti, începând din data de 10 septembrie 2009 pe o durată nedeterminată;

- prin delegaţia nr. 19 din data de 15 octombrie 2010 semnată de dna B., în calitate de administrator al C. S.R.L., aceasta declara că doreşte să înceteze delegaţia dlui J. din data de 10 septembrie 2009 pentru operaţiunile legate de E., fiind delegată dna I. să prezinte documente şi să solicite extrase de cont, conform documentelor semnate de persoane autorizate, pe o perioadă nedeterminată;

- delegaţia nr. 18 din data de 10 septembrie 2009, prin care J. era împuternicit să efectueze operaţiuni pe contul titularului de cont C. S.R.L. şi delegaţia nr. 19 din data de 15 octombrie 2010, prin care I. era împuternicită să efectueze operaţiuni pe contul titularului de cont C. S.R.L., nu poartă semnătura şi parafa vreunui funcţionar al băncii pârâte, ceea ce indică, în mod clar, că acestea nu au fost întocmite în condiţiile stipulate în Condiţiile generale de afaceri;

- din raportul de expertiză grafoscopică rezultă că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe delegaţia nr. 18 din 10 septembrie 2009, care îl au ca titular pe A., au fost sau nu executate de acesta;

- din raportul de expertiză grafoscopică reiese ca semnăturile de pe delegaţia nr. 19 din 15 octombrie 2010 nu au fost executate de către titulara acestora, B.;

- prin fişa de semnături autorizate persoane fizice din data de 19 iulie 2006, titularul de cont A. a autorizat E. să accepte ordinele, instrucţiunile şi documentele privind operarea conturilor deschise în evidenţele E. care purtau semnăturile persoanelor identificate, conform datelor si specimenelor redate: A., B. şi H.;

- această fişă de semnături poartă semnătura indescifrabilă şi parafa unui funcţionar bancar;

- despre această fişă de semnături, pârâta a arătat, în cuprinsul întâmpinării, că:

"la data de 19 iulie 2006 a fost depusă la bancă o nouă declaraţie de semnături autorizate, conform căreia aceştia (A. şi B.) o împuterniceau pe numita H. să semneze toate ordinele de transfer bancar aferente acestor conturi (conturile personale ale soţilor Petronas). După cinci ani de raporturi contractuale desfăşurate în condiţii de normalitate, pe data de 5 august 2011, printr-o sesizare adresată subscrisei, reclamanţii arată că toate tranzacţiile din perioada 19 iulie 2006-31 mai 2011 nu ar fi fost autorizate de către ei, fiind efectuate în mod fraudulos de către împuternicita lor, H., care ar fi prezentat o declaraţie de semnături autorizate în data de 19 iulie 2006, falsă, necorespunzând realităţii";

- pârâta nu susţine, aşadar, că această fişă de semnături ar fi fost întocmită în faţa funcţionarului bancar, cu toate că fişa poartă semnătura şi parafa unui funcţionar al acesteia;

- din raportul de expertiză grafoscopică rezultă că, semnăturile de pe fişa de semnături autorizate persoane fizice din data de 19 iulie 2006 nu au fost executate de către titulara acesteia, B.;

- concluzia care se impune nu poate fi alta decât aceea că fişa de semnături nu a fost întocmită în faţa funcţionarului bancar;

- prin fişa de semnături autorizate anexă la cererea de deschidere de cont din data de 29 septembrie 2010, titularul de cont D. S.R.L. a autorizat E. să accepte ordinele, instrucţiunile şi documentele privind operarea conturilor deschise în evidenţele E. care purtau semnăturile persoanelor identificate conform datelor şi specimenelor redate: A., J.;

- fişa de semnături autorizate din data de 29 septembrie 2010, prin care J. era împuternicit să efectueze operaţiuni pe contul titularului de cont D. S.R.L., poartă semnătura şi parafa funcţionarului bancar K.;

- înscrisul poartă şi menţiunea "anulat din iniţiativa băncii 19.10.2010", o semnătură indescifrabilă şi parafa dnei L., şef serviciu clientelă;

- despre această fişă de semnături, pârâta a arătat, în cuprinsul întâmpinării, că:

"la data de 29.09.2010 a fost depusă la bancă o nouă fişă de semnături autorizate conform cu care dreptul de semnătură al reclamantei M. era înlocuit cu cel al mandatarului J.. Noua autorizare de semnătură purta semnătura lui A.. Ulterior anulării împuternicirii din data de 15.10.2010 aferente S.C. C. S.R.L., existând dubii relativ la veridicitatea fişei de semnături din data de 29.10.2010 [probabil o eroare materială, data corectă fiind 29.09.2010, aşa cum pârâta a indicat în paragraful anterior şi imediat în paragraful curent], subscrisa a anulat de asemenea şi fişa de semnături din data de 29.09.2010"

- explicaţia oferită de pârâtă în cuprinsul întâmpinarii indică foarte clar că fişa de semnături a fost acceptată de funcţionarul bancar, dar nu a fost întocmită în faţa acestuia, aşa cum impunea textul art. 4.3 din Condiţiile generale de afaceri ale băncii;

- din raportul de expertiză grafoscopică rezultă că nu se poate stabili dacă semnăturile de pe fişa de semnături autorizate din data de 29 septembrie 2010, care îl au ca titular pe A., au fost sau nu executate de acesta.

Reţinându-se că reclamanţii au arătat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, că nici fişa de semnaturi autorizate din data de 19 august 2009, prin care A. şi B. au fost împuterniciţi să efectueze operaţiuni pe contul titularului D. S.R.L., nu au fost semnate de cei doi reclamanţi persoane fizice, prima instanţă a apreciat că susţinerile acestora sunt contradictorii, deoarece reclamanţii au arătat, în cuprinsul concluziilor scrise, că:

"pentru conturile societăţii D. S.R.L., fişa valabilă de semnături autorizate este cea din 19.08.2009".

A considerat prima instanţă că veridicitatea acestei fişe de semnături nu prezintă relevanţă pentru cauză, având în vedere că persoanele împuternicite erau dl Petronas şi dna Petrona, iar obiectul cauzei de faţă, astfel cum a fost acesta delimitat de reclamanţi, îl constituie operaţiunile săvârşite de H., I. şi J..

S-a concluzionat că niciunul dintre înscrisurile contestate de reclamanţi nu a fost întocmit în faţa notarului public sau funcţionarului bancar, pârâta permiţând unor persoane neîmputernicite de titularii de cont să efectueze operaţiuni neautorizate pe conturi.

Prima instanţă a arătat că aceste condiţii generale de afaceri, la care titularii de cont au achiesat în momentul deschiderii conturilor, constituie regimul juridic al raporturilor contractuale dintre titularii de cont şi bancă. Fapta băncii, prin funcţionarii săi, de a fi pus în executare ordinele de retragere de numerar sau de transfer emanând de la persoane, care s-au legitimat cu delegaţii/fişe de semnături întocmite în alte condiţii decât cele stipulate în condiţiile generale de afaceri, constituie o încălcare a obligaţiilor contractuale şi are caracter ilicit.

A considerat prima instanţă că această faptă, odată demonstrată, era suficientă, prin ea însăşi, pentru a atrage răspunderea civilă contractuală a băncii, fiind lipsit de relevanţă dacă semnăturile de pe fişele de semnături/delegaţiile cu care s-au legitimat reprezentanţii titularilor de cont aparţineau sau nu soţilor PETRONAS. Raţiunea cerinţei referitoare la prelevarea specimenului de semnătură în faţa funcţionarului bancar este aceea de a garanta că voinţa reală a titularului de cont este aceea de a fi reprezentat în relaţia cu banca de persoana pe care o indică drept reprezentant al său.

S-a precizat că, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză, semnăturile aparent aplicate de dna B. pe fişele de semnături şi pe delegaţiile contestate nu îi aparţin acesteia, acest lucru dovedind că fişele de semnături/delegaţiile nu au fost întocmite în faţa funcţionarului bancar, cu toate că, în unele din situaţii, exista o semnătură a acestuia pe înscrisuri.

Prima instanţă a învederat că, în această categorie, a fişelor/delegaţiilor neîntocmite în faţa funcţionarului bancar, sunt incluse atât cele semnate doar de dna PETRONA, cât şi cele semnate de dna PETRONA şi dl PETRONAS, raportul de expertiză grafoscopică neputând afirma, cu certitudine, dacă semnăturile pretins a fi aplicate de dl PETRONAS îi aparţin sau nu acestuia.

A apreciat prima instanţă că nu este plauzibil ca funcţionarul să fi acceptat aplicarea de către o altă persoană a semnăturii aparţinând dnei B., în timp ce dl A. era prezent şi a semnat în faţa sa.

S-a susţinut că, în singura situaţie în care semnătura dlui Petronas apare singură pe unul din înscrisurile contestate (delegaţia nr. 18 din 10 septembrie 2009), incertitudinea referitoare la persoana care a aplicat semnătura se interpreteaza în defavoarea băncii pârâte, iar nu în favoarea acesteia, întrucât, dacă banca ar fi respectat procedura de certificare a împuterniciţilor pe cont, iar specimenul de semnătură al dlui J. ar fi fost prelevat în faţa funcţionarului băncii, această incertitudine nu ar fi existat. Or, pe delegaţia nr. 18 din 10 septembrie 2009 nu există nicio semnătură sau parafă a vreunui funcţionar al pârâtei.

Prima instanţă nu a primit apărarea pârâtei, în sensul creării unei aparenţe de drept care ar fi determinat pârâta să creadă, în mod legitim, că H. a reprezentat interesele reclamanţilor în relaţia cu banca.

S-a menţionat că această explicaţie este, în primul rând, parţială, întrucât nu are în vedere operaţiunile efectuate de celelalte două persoane indicate de reclamanţi: J. şi I. şi, în al doilea rând, este eronată şi total exterioară raportului juridic contractual, al cărui conţinut a fost reglementat în detaliu prin condiţiile de afaceri. Nu se poate afirma în mod plauzibil că banca a avut credinţa scuzabilă şi legitimă că dna Anghel reprezenta interesele reclamanţilor, în condiţiile în care era obligată să verifice, la fiecare tranzacţie în parte, abilitarea persoanei prezente în faţa sa de a emite ordine în numele şi pe seama titularilor de cont, doar în acest fel fiind posibilă verificarea existenţei mandatului (abilitarea reprezentantului de a angaja titularul de cont) şi a întinderii acestuia (operaţiunile pe care reprezentantul le putea efectua în mod valabil).

A reţinut prima instanţă că, nu reclamanţii-titulari de cont erau obligaţi să se prezinte la bancă pentru a "înlătura orice echivoc" în privinta puterii de reprezentare a dnei Anghel, ci banca, prin funcţionarii săi, era cea obligată să respecte procedurile pe care ea însăşi le-a redactat şi le-a inclus în raportul juridic încheiat cu titularii de cont.

Referitor la apărarea pârâtei, în sensul că nu ar putea fi contestate operaţiunile anterioare datei de 5 iulie 2010, întrucât ar fi încălcat termenul de 13 luni prevazut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009, s-a învederat că acest text de lege prevede că prestatorul de servicii de plată corectează o operaţiune de plată numai dacă utilizatorul serviciilor de plată semnalează, fără întârziere nejustificată prestatorului său de servicii de plată, dar nu mai târziu de 13 luni de la data debitării, faptul că a constatat o operaţiune de plată neautorizată sau executată incorect, care dă naştere unei plângeri, inclusiv în condiţiiile art. 164-173.

S-a precizat că întârzierea cu care reclamaţii au semnalat caracterul neautorizat al plăţilor nu este nejustificată, având în vedere că, aşa cum însăşi pârâta a arătat în cuprinsul întampinării, "în conformitate cu condiţiiile agreate de părţi, extrasele de cont erau păstrate de bancă, urmând a fi trimise către reclamanţi la cererea acestora".

Prima instanţă a subliniat că nu va fi analizată apărarea pârâtei conform căreia marea majoritate a operaţiunilor contestate sunt retrageri în numerar, astfel că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009, întrucât această apărare nu a fost formulată prin întâmpinare.

S-a mai arătat că întinderea sumelor care au părăsit conturile reclamanţilor a fost determinată prin expertiza contabilă efectuată în cauză, care a relevat că retragerile de numerar şi transferurile efectuate de H., J. şi I. sunt în sumă totală de 1.177.400 RON şi 54.850 Euro, fiind defalcate în funcţie de titularii de cont astfel: D. S.R.L. - 25.000 RON, C. S.R.L. - 6.000 Euro, 525.900 RON şi 40.000 RON, A. - 48.850 Euro, A. şi B. - 586.500 RON.

Prima instanţă a considerat că nu pot fi avute în vedere, aşa cum au solicitat reclamanţii în cuprinsul concluziilor scrise, sumele de 84.000 RON şi 293.200 RON, deoarece acestea nu intră în obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta delimitat de reclamanţi.

În vederea reparării integrale a prejudiciului, instanţa de fond a considerat că se impune obligarea pârâtei şi la plata daunelor interese moratorii, evaluate legal la nivelul dobanzii legale (art. 1088 C. civ. din 1864) datorate de pârâtă pentru perioada cuprinsă între data efectuării fiecarei operaţiuni şi data plăţii efective a debitului principal.

Prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti şi ale art. 1 alin. (1) din Ordonanţa nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, precizând că rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale (art. 2, art. 3 alin. (2) şi (4) din O.G.. Nr. 13/2011).

S-a indicat că prin raportul de expertiză contabilă a fost determinată întinderea dobanzii legale pentru perioada cuprinsă de la data fiecărei operaţiuni identificate până la data introducerii cererii de chemare în judecată (23 iulie 2012), experţii concluzionând că pârâta datorează, cu titlul de dobândă, suma de 323.439,32 RON şi suma de 11.835,91 Euro, sumele fiind defalcate în funcţie de titularii de cont astfel: D. S.R.L. - 4.077,93 RON, C. S.R.L. - 833,42 Euro, 104.600,56 RON si 9.517,53 RON, A. - 11.002,49 Euro, A. şi B. - 205.243,30 RON.

Referitor la solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu deplasările şi cazarea în România în scopul rezolvării situaţiei create cu privire la conturile deschise la bancă, pârâta a indicat că, din cercetarea înscrisurilor doveditoare rezultă că aceste cheltuieli de cazare au fost achitate, în 11 cazuri din 13, de D. S.R.L., fără a se putea determina persoana care a beneficiat de servicii, într-un caz de N., persoana terţă faţă de cauză şi, într-un singur caz, de reclamanta B.. În această din urmă situaţie, ca şi în cazul cheltuielilor de transport, nu se poate aprecia cu certitudine dacă deplasarile reclamanţilor au fost ocazionate de demersurile reclamanţilor de clarificare a raportului cu banca pârâta.

S-a concluzionat că legătura de cauzalitate nu a fost probată într-o manieră convingătoare, astfel că au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamanţilor cu acest titlu.

Prima instanţă a mai adăugat că reclamanţii au anexat cererii de chemare în judecată raportul de evaluare întocmit de F. Romania S.R.L., care a fundamentat pretenţiile reclamanţilor, legătura sa cu cauza de faţă fiind evidentă.

A învederat prima instanţă că pretenţiile au fost probate prin factura nr. x/19.10.2012, factura nr. x/28.01.2011 şi extrasele de cont din 19 octombrie 2012 şi 25 ianuarie 2011, astfel că pârâta a fost obligată la plata catre reclamanta D. S.R.L. a sumei de 12.000 EURO, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlul de daune interese (plăţi efectuate către F.).

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 3.720 Euro, reprezentând contravaloarea serviciilor juridice de care au beneficiat reclamanţii anterior sesizării instanţei, întrucât factura nr. x/26.11.2010 a fost emisă de G. şi Asociaţii în baza contractului nr. x/26.11.2010, care nu a fost depus la dosar, iar reclamanţii nu au depus dovada achitării sumei indicate în cuprinsul facturii.

Referitor la daunele morale în cuantum 200.000 Euro, prima instanţă a considerat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu a fost făcută nicio referire de natură a individualiza prejudiciul moral pretins a fi suferit, iar argumentele expuse în cererea modificatoare nu ar putea fi luate în considerare, întrucât aceasta a fost anulată, ca netimbrată. Astfel, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată determinate astfel: suma de 28.055,11 cu titlul de taxă de timbru şi timbru judiciar, suma de 34.620 RON reprezentând onorariul achitat pentru efectuarea expertizei grafoscopice şi suma de 1.400 RON, reprezentând onorariul achitat de reclamanţi pentru efectuarea expertizei contabile.

II. Împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 1 octombrie 2014 şi 17 septembrie 2015, precum şi a sentinţei civile anterior menţionate au formulat apel reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L..

Prin memoriul depus la termenul de judecată din data de 31 martie 2016, apelanţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. au solicitat modificarea sentinţei civile nr. 6804 din data de 3 decembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul obligării intimatei-pârâte E. ROMÂNIA S.A. la plata următoarelor sume de bani, suplimentar faţă de cele acordate de prima instanţă:

- către apelanţii-reclamanţi A. şi B. - sumele de 290.614 RON, 43.765 Euro şi 14.990 GBP, cu titlu de daune materiale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei tranzacţii şi până la data plăţii efective;

- către apelanta-reclamantă C. S.R.L. - sumele de 706.122,90 RON şi 8.000 Euro cu titlu de daune materiale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei tranzacţii şi până la data plăţii efective;

- către apelanta-reclamantă D. S.R.L. - suma de 102.760,84 RON cu titlu de daune materiale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei tranzacţii şi până la data plăţii efective;

- către apelanţii-reclamanţi A. şi B. - suma de 200.000 Euro cu titlu de daune morale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

Totodată, au solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Şi pârâta E. ROMÂNIA S.A. a formulat apel împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2013 şi a sentinţei civile pronunţate de prima instanţă, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, în principal, suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, iar, în subsidiar, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, deliberând asupra cererii de suplimentare a probatoriului formulată de apelanţii-reclamanţi şi asupra obiecţiunilor formulate de către apelanta pârâtă, a apreciat că solicitarea de suplimentare a probatoriului cu expertizarea înscrisurilor defăimate ca false în faţa primei instanţe nu este întemeiată şi, ca atare, această cerere nu se încadrează în dispoziţiile art. 138 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. din 1865, neputând fi admisă.

Totodată, a arătat că expertul contabil nu a cuprins în expertiza contabilă operaţiunile identificate la nr. 6, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 19, 21, 22, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33 şi 35, astfel încât această cerere de suplimentare a probatoriului cu efectuarea unei noi expertize pe acest aspect îmbracă forma unei obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă.

În aceste condiţii, având în vedere că formularea cererii de apel a apelanţilor-reclamanţi cuprinde toate sumele evidenţiate în cele 35 de operaţiuni indicate în cererea de suplimentare a probatoriului, instanţa de apel a pus în discuţie, din oficiu, administrarea unor probe care să permită lămurirea tuturor criticilor formulate prin apel, precizând, sub acest aspect, că expertul contabil trebuie să stabilească sumele aferente operaţiunilor din cele 35 pentru care s-a efectuat expertiză criminalistică şi dobânda legală până la data formulării cererii de apel, respectiv pentru operaţiunile identificate la nr. 6, 9, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 19, 21, 22, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33 şi 35.

A pus în vedere apelantei-pârâte să precizeze dacă deţine originalele aferente următoarelor operaţiuni identificate în cererea de suplimentare a probatoriului formulată de apelanţii-reclamanţi: 1, 2, 4, 5, 7, 8, 10, 17, 18, 20, 24, 25 şi 34, precizând că, în legătură cu operaţiunile nr. 4 şi 5 nu există nicio copie la dosar.

A menţionat că, în funcţie de răspunsul pe care îl va da apelanta pârâtă, instanţa va aprecia dacă va mai pune în discuţie necesitatea administrării altor probe.

În ceea ce priveşte obiecţiunile formulate de către apelanta pârâtă la raportul de expertiză contabilă, respectiv, obiecţiunile formulate la obiectivele 1 şi 2, instanţa a constatat că expertul a răspuns la obiective, astfel cum au fost formulate de instanţă.

A arătat, în ceea ce priveşte susţinerile apelantei pârâte, potrivit cărora anumite operaţiuni ar fi profitat apelanţilor reclamanţi, că în apelul băncii sunt indicate o serie de astfel operaţiuni, iar instanţa se va pronunţa pe acest aspect cu ocazia pronunţării pe fondul apelurilor.

A încuviinţat obiecţiunea formulată de apelanta-pârâtă la obiectivul nr. 3 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, iar în ceea ce priveşte obiecţiunea la obiectivul nr. 4 formulată de această parte, având în vedere că apărătorul apelanţilor-reclamanţi a precizat că aceştia nu mai deţin alte documente pe care să le pună la dispoziţie în vederea efectuării expertizei contabile, a apreciat că această obiecţie nu este întemeiată.

Pe de altă parte, instanţa de apel a pus în vedere apelantei-pârâte să precizeze dacă deţine originalele aferente următoarelor operaţiuni identificate în cererea de suplimentare a probatoriului formulată de apelanţii reclamanţi la nr. 1, 2, 4, 5, 7, 8, 10, 17, 18, 20, 24, 25 şi 34, urmând ca, în situaţia în care deţine originalele, să le prezinte instanţei la următorul termen, iar cu privire la operaţiunile 4 şi 5, dacă nu deţine originalele, să precizeze dacă deţine copii ale acestora.

Prin decizia nr. 455 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă E. ROMÂNIA S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 martie 2013 şi sentinţei civile nr. 6804 din data de 3 decembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 1 octombrie 2014 şi 17 septembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. ROMÂNIA S.A.

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. împotriva sentinţei civile pronunţată de prima instanţă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A obligat pârâta E. ROMÂNIA S.A. la plata către reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. şi a următoarelor sume de bani, suplimentar faţă de cele acordate de prima instanţă, după cum urmează:

- către reclamanţii A. şi B. - suma de 290.614 RON, reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective,

- suma de 6.789 Euro reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective şi

- suma de 1.153 GBP, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective;

- către reclamanta C. S.R.L. - suma de 480.298,36 RON reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective şi suma de 8.000 Euro reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective;

- către reclamanta D. S.R.L. - suma de 102.599,73 RON reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective;

- către reclamantul A. - suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective şi

- către reclamanta B. - suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective.

A menţinut, în rest, dispoziţiile din sentinţa apelată.

A obligat apelanta-pârâtă E. ROMÂNIA S.A. să plătească apelantei-reclamante D. S.R.L. suma de 90.501 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel (23.751 RON taxă judiciară de timbru plus 44.460 RON onorariu expertiză INEC, plus 3.500 RON onorariu expert contabil şi 5.000 RON expert parte, plus 13.790 RON onorariu avocat).

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte E. ROMÂNIA S.A. având ca obiect obligarea apelanţilor-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, referitor la apelul formulat de apelanta - pârâtă E. ROMÂNIA S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2013, că în mod corect a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de apelanta-pârâtă.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, a arătat, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, că la momentul soluţionării cererii de suspendare de către prima instanţă nu era în curs de desfăşurare o altă judecată, care să aibă ca obiect existenţa sau inexistenţa unui drept de care să depindă soluţionarea prezentei cauze.

A precizat că, potrivit adresei nr. x/07.12.2012 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în dosarul penal nr. x/2011 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuita O. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. pen. şi art. 290 C. pen., neexistând nicio constituire de parte civilă, astfel că, având în vedere că procesul penal are ca obiect eventuala tragere la răspundere penală a unor persoane fizice pentru comiterea unor infracţiuni, nu a apelante-pârâte sau a intimaţilor-reclamanţi, nu se poate susţine că ar fi vorba de existenţa/inexistenţa unui drept care să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea prezentei cauze.

Mai mult, la momentul soluţionării cererii de suspendare de către prima instanţă nu exista o judecată penală în curs de desfăşurare, procesul penal fiind în faza urmăririi penale, concluzionând instanţa de apel că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865 pentru a se putea dispune suspendarea judecăţii prezentei cauze.

Totodată, în considerarea faptului că intimaţii-reclamanţi nu au introdus o cerere de chemare în judecată în faţa instanţei civile împotriva persoanele fizice vizate de dosarul penal, prin care să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a unor eventuale infracţiuni comise de acestea, s-a arătat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 19 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968, neputând fi dispusă, nici din această perspectivă, suspendarea judecăţii prezentei cauze.

De asemenea, instanţa de apel a observat, pe de o parte, că în cererea de suspendare formulată în faţa primei instanţe nu s-a invocat de către apelanta-pârâtă incidenţa cazului de suspendare legală facultativă prevăzut de dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. din 1865, iar pe de altă parte, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune suspendarea judecăţii prezentei cauze în temeiul textului de lege menţionat, deoarece începerea urmăririi penale pentru infracţiunile menţionate mai sus nu ar putea avea o înrâurire hotărâtoare cu privire la soluţia care urmează a se pronunţa în cauza de faţă.

În consecinţă, instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul formulat apelanta-pârâtă E. ROMÂNIA S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2013.

Referitor la apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din datele de 1 octombrie 2014 şi 17 septembrie 2015, instanţa de apel a remarcat, sub un prim aspect, că la data de 1 octombrie 2014 nu fost fixat niciun termen de judecată în faţa instanţei de fond şi nici nu există o hotărâre care să fi fost pronunţată la această dată.

A arătat, sub un al doilea aspect, că prin încheierea de şedinţă din data de 17 septembrie 2015 pronunţată la fond, prima instanţă a respins cererea apelanţilor-reclamanţi de suplimentare a raportului de expertiză contabilă şi solicitarea intimatei-pârâte de administrare a probei testimoniale.

Remarcând că în declaraţia de apel şi în memoriul care cuprinde motivele de apel, apelanţii-reclamanţi nu au invocat nicio critică expresă sau implicită cu privire la măsurile luate de către prima instanţă prin încheierea din 17 septembrie 2015, fiind vizată doar sentinţa apelată, raportat la dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 şi având în vedere limitele devoluţiunii stabilite de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a respins apelul declarat de aceştia împotriva încheierilor menţionate.

A constatat, deopotrivă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, pentru a se dispune anularea încheierilor de şedinţă atacate, întrucât o eventuală vătămare provocată apelanţilor-reclamanţi de respingerea unor obiective ale expertizei contabile de către prima instanţă a fost înlăturată prin încuviinţarea şi administrarea acestei probe în apel.

Referitor la apelurile formulate de către apelanţii-reclamanţi şi apelanta-pârâtă împotriva sentinţei civile pronunţată de prima instanţă, în limitele stabilite de apelanţi, instanţa de apel a constatat următoarele:

i) Deşi este întemeiată critica apelanţilor-reclamanţi potrivit căreia prima instanţă a stabilit în mod greşit obiectul cererii de chemare în judecată, acest aspect nu poate conduce la anularea sentinţei apelate.

Astfel, instanţa de apel, contrar considerentelor primei instanţe şi susţinerilor apelantei- pârâte, a reţinut că din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă în mod indubitabil că apelanţii-reclamanţi au solicitat inclusiv obligarea băncii la restituirea sumelor de bani retrase/transferate pe baza unor documente bancare provenind doar în mod aparent de la titularii de cont, fără a exista vreo distincţie cu privire la aceste operaţiuni sau la persoanele care le-au efectuat, după cum rezultă din precizările apelanţilor-reclamanţi cuprinse în paginile 2, şi 3-5 ale cererii de chemare în judecată.

S-a apreciat că prima instanţă a încălcat principul disponibilităţii şi textul art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. din 1865, întrucât a stabilit în mod greşit obiectul cererii de chemare în judecată, atunci când a considerat că în cauză nu s-ar fi solicitat şi obligarea apelantei-pârâte la plata sumelor care au părăsit conturile în urma unor ordine provenind în mod aparent de la titularii de cont, ci doar plata sumelor transferate în baza unor ordine provenind de la împuterniciţii aparenţi ai acestor titulari.

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că această neregularitate comisă de prima instanţă nu poate conduce la anularea sentinţei atacate, nefiind îndeplinite condiţiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, deoarece instanţa de apel va analiza şi se va pronunţa pe toate motivele de apel invocate de apelanţii-reclamanţi, astfel fiind înlăturată orice vătămare provocată acestora de stabilirea greşită a obiectul cererii de chemare în judecată de către prima instanţă.

ii) Nu pot fi reţinute criticile apelantei-pârâte referitoare la inaplicabilitatea O.U.G. nr. 113/2009.

S-a precizat că, potrivit art. 115 şi art. 118 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, întâmpinarea este obligatorie şi cuprinde, printre altele, răspunsul la capetele de fapt şi temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, în timp ce nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 1141 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865 atrage decăderea din dreptul de a depune întâmpinare în condiţiile art. 103 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

Referitor la dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, instanţa de apel a reţinut că, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, s-a susţinut de către apelanta-pârâtă că nu ar putea fi contestate operaţiunile anterioare datei de 5 iulie 2010, strict raportat la dispoziţiile art. 127 din acest act normativ, referitoare la condiţiile şi termenul în care utilizatorul serviciilor de plată trebuie să semnaleze faptul că a constatat o operaţiune de plată neautorizată sau executată incorect.

Instanţa de apel a considerat că întârzierea cu care apelanţii-reclamaţi au semnalat caracterul neautorizat al plăţilor nu este nejustificată, având în vedere că, aşa cum însăşi banca a arătat în cuprinsul întâmpinării, "în conformitate cu condiţiile agreate de părţi, extrasele de cont erau păstrate de bancă, urmând a fi trimise către reclamanţi la cererea acestora".

Cum prima listă cu tranzacţiile efectuate pe conturi le-a fost dată apelanţilor-reclamanţi persoane fizice în luna mai 2011, iar la dosar nu a fost depusă de către apelanta-pârâtă nicio dovadă din care să rezulte faptul că apelanţii-reclamanţi ar fi fost în posesia tuturor informaţiilor referitoare la operaţiunile contestate la o dată anterioară lunii mai 2011, în raport şi cu datele de 8 decembrie 2010 şi 11 iulie 2011, la care au fost finalizate raportul de expertiză criminalistică extrajudiciară al expertului criminalist P. şi, respectiv, raportul de audit de către F. România S.R.L., instanţa de apel a apreciat că întârzierea apelanţilor-reclamanţi în semnalarea caracterului neautorizat al plăţilor este justificată, aceştia obţinând prima listă cu operaţiunile contestate abia în luna mai 2011.

Ceea ce a susţinut apelanta-pârâtă prin cererea de apel a fost aceea că, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra inaplicabilităţii O.U.G. nr. 113/2009, sub aspectul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, care prevede faptul că nu intră în domeniul de aplicare a ordonanţei de urgenţă operaţiunile de plată efectuate exclusiv în numerar, direct de plătitor către beneficiarul plăţii, fără intervenţia unui intermediar.

Instanţa de apel a observat că această apărare nu a fost formulată prin întâmpinare, fiind invocată prin concluziile orale şi scrise depuse la termenul de judecată din 29 octombrie 2015, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului litigiului, astfel că, în mod corect a apreciat prima instanţă că nu a fost legal învestită de către apelanta-pârâtă cu soluţionarea acestei apărări.

În plus, a constatat că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 113/2009 nu sunt aplicabile în speţă, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, deoarece retragerile de numerar contestate în prezenta cauză nu pot fi încadrate în dispoziţiile acestui text de lege, neimplicând intervenţia unui intermediar, respectiv a băncii (apelantei-pârâte) la care sunt deschise conturile şi care a executat operaţiunile contestate.

În consecinţă, instanţa de apel a respins criticile apelantei-pârâte cu privire la inaplicabilitatea O.U.G. nr. 113/2009, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.

iii) Contrar criticilor apelantei-pârâte, instanţa de apel a considerat corectă concluzia primei instanţe, în sensul că în cauză nu este incidentă teoria mandatului aparent.

Prin cererea de apel, apelanta-pârâtă a susţinut că, prin atitudinea şi faptele soţilor PETRONAS s-ar fi creat o aparenţă de drept, care a făcut ca apelanta-pârâtă să creadă, în mod legitim, că numita O. a reprezentat interesele apelanţilor-reclamanţi în relaţia cu banca.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1546 alin. (2) C. civ. din 1864, instanţa de apel a constatat că probele administrate în speţă nu au dovedit existenţa credinţei scuzabile şi legitime că mandatarul aparent are puteri de reprezentare, deoarece existenţa unei relaţii apropiate între Q. şi martora O., faptul că aceasta îi însoţea întotdeauna la bancă şi că a fost prezentată funcţionarilor băncii ca o persoană de încredere, precum şi efectuarea de foarte multe operaţiuni, pe o perioadă întinsă de timp, de către martoră nu poate conduce la concluzia că apelanta-pârâtă ar fi putut considera, în mod scuzabil şi legitim, că numita O. are puteri de reprezentare în efectuarea operaţiunilor bancare.

Instanţa de apel a subliniat, în acest sens, clauzele contractuale şi dispoziţiile legale care reglementează obligaţiile pe care le aveau funcţionarii bancari, respectiv: art. 5 din Regulile Generale de Operare pe Contul Curent (aplicabile în perioada 2002 - 01.11.2009 -dosar fond), prevederile din cuprinsul fişelor de semnături autorizate persoane fizice din 14 martie 2002 şi 19 iulie 2006, precum şi în cuprinsul fişei de semnături autorizate persoane juridice datate 6 august 2004, art. 6 din Condiţiile Generale de Afaceri (aplicabile în perioada 2002 - 01.11.2009) art. 1.4, 4.1, 4.3 din Regulile de Operare pe Conturi şi din Condiţiile Generale de Afaceri pentru persoane fizice şi juridice (ediţia noiembrie 2009 - dosar fond), art. 7.5 din Condiţiile Generale de Afaceri pentru persoane fizice şi persoane juridice (ediţia noiembrie 2009), Norma BNR nr. 3/2002 - art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (1) lit. g), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2) şi Regulamentul BNR nr. 9/2008 (care a abrogat Norma BNR nr. 3/2002) - art. 8 alin. (2), (3) şi 4, art. 9 alin. (1) lit. h), art. 9 alin. (2) şi (3).

S-a arătat că respectarea acestor clauze contractuale şi dispoziţii legale înlătură posibilitatea creării vreunei aparenţe cu privire la puterile de reprezentare ale persoanelor care se prezintă în faţa funcţionarilor bancari, iar încălcarea obligaţiilor contractuale şi legale de către funcţionari bancari este imputabilă acestora, neputându-se susţine că ar fi scuzabilă şi legitimă credinţa într-o eventuală aparenţă creată de atitudinea/comportamentul/gesturile/limbajul persoanelor cu care aceştia intră în contact.

Totodată, instanţa de apel a observat, analizând declaraţiile martorilor, că niciun martor nu a declarat că Q. ar fi comunicat/transmis funcţionarilor băncii faptul că ar fi împuternicit-o pe martora O. să le reprezintă interesele în relaţia cu banca şi nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că martora ar fi avut acces nelimitat la documentele şi ştampila societăţilor apelante.

În plus, la dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să reiasă că Q. ar fi ratificat expres sau implicit operaţiunile bancare contestate.

Instanţa de apel a considerat că nu pot fi asimilate ratificării exprese/tacite împrejurări cum ar fi existenţa unei relaţii apropiate între martora O. şi Q. sau faptul că aceştia din urmă au fost însoţiţi întotdeauna la bancă de martora O. şi au prezentat-o pe aceasta funcţionarilor băncii ca o persoana de încredere ori faptul că au fost efectuate foarte multe operaţiuni bancare pe o perioadă îndelungată de timp, cu atât mai mult cu cât, era normal ca două persoane de naţionalitate străină (Q.) şi care nu vorbesc limba română să fie însoţite la bancă de o persoană de naţionalitate română (numita O.), care să poată intermedia discuţiile cu funcţionarii băncii.

S-a mai referit instanţa de apel la argumentul apelantei-pârâte că martora O. ar fi avut acces nelimitat la documentele şi ştampila societăţii, constatând instanţa că în cauză nu a fost administrată nicio probă în acest sens.

În concluzie, contrar criticilor apelantei-pârâte, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a procedat justificat atunci când a stabilit că, în speţă nu este incidentă teoria mandatului aparent.

iv) Instanţa de apel a apreciat ca întemeiate criticile apelanţilor-reclamanţilor referitoare la limitarea nejustificată a daunelor materiale acordate de prima instanţă, neputând fi reţinute susţinerile apelantei-pârâte prin care se critică întinderea prejudiciului.

S-a arătat că, potrivit celor reţinute de prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a apelantei-pârâte, urmărindu-se recuperarea tuturor sumelor de bani care au fost retrase/transferate din conturile fiecărui apelant-reclamant de către persoane neautorizate, nefiind făcută nicio distincţie cu privire la operaţiuni sau la persoanele care le-au efectuat.

A precizat că, pentru acordarea unor despăgubiri în baza răspunderii civile contractuale, trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, existenţa vinovăţiei, existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi punerea în întârziere a debitorului.

În privinţa faptei ilicite, cu privire la cazul particular al operaţiunilor de plată neautorizate sau executate incorect, instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 127-130 din O.U.G. nr. 113/2009, care reglementează răspunderea prestatorilor de servicii bancare şi, reiterând concluzia că întârzierea apelanţilor-reclamanţi în semnalarea caracterului neautorizat al plăţilor este justificată, a apreciat, în raport cu probele administrate în speţă, că a fost făcută dovada existenţei faptei ilicite a apelantei-pârâte, constând în permisiune de efectuare a unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont.

A redat clauzele contractuale şi dispoziţii legale care reglementeză obligaţiile pe care le au funcţionarii bancari, respectiv: art. 5 din Regulile Generale de Operare pe Contul Curent (aplicabile în perioada 2002 - 01.11.2009 -dosar fond), prevederile din cuprinsul fişelor de semnături autorizate persoane fizice din 14 martie 2002 şi 19 iulie 2006, precum şi în cuprinsul fişei de semnături autorizate persoane juridice datată 6 august 2004, art. 6 din Condiţiile Generale de Afaceri (aplicabile în perioada 2002 - 01.11.2009) art. 1.4, 4.1, 4.3 din Regulile de Operare pe Conturi şi din Condiţiile Generale de Afaceri pentru persoane fizice şi juridice (ediţia noiembrie 2009 - dosar fond), art. 7.5 din Condiţiile Generale de Afaceri pentru persoane fizice şi persoane juridice (ediţia noiembrie 2009), Norma BNR nr. 3/2002 - art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (1) lit. g), art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi (2) şi Regulamentul BNR nr. 9/2008 (care a abrogat Norma BNR nr. 3/2002) - art. 8 alin. (2), (3) şi 4, art. 9 alin. (1) lit. h), art. 9 alin. (2) şi (3).

A apreciat că, din interpretarea acestor dispoziţii contractuale şi legale rezultă cu evidenţă că funcţionarii bancari aveau obligaţia de a verifica identitatea clienţilor (titulari de cont sau persoane autorizate) în baza unor documente din categoria celor mai greu de falsificat sau de obţinut pe cale ilicită sub un nume fals, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile martorilor R. şi L. potrivit cărora exista posibilitatea efectuării unei operaţiuni bancare în baza unor documente bancare semnate de titularul de cont, dar care au fost depuse de alte persoane decât titularul de cont, verificarea semnăturii acestuia din urmă făcându-se în baza specimenului de semnătură.

Din probele administrate în prezenta cauză, instanţa de apel a constatat că funcţionarii bancari nu au respectat prevederile contractuale şi legale menţionate mai sus, permiţând efectuarea a două categorii de operaţiuni neautorizate de titularii de cont (apelanţii - reclamanţi), respectiv: operaţiuni efectuate de persoane neautorizate în baza unor împuterniciri/delegaţii/fişe de semnături care au fost defăimate ca false şi, totodată, operaţiuni efectuate în baza unor documente bancare (ordine de plată/cereri de retragere numerar etc.) provenind în mod aparent de la titularii de cont (apelanţii - reclamanţi), dar pe care, în realitate, aceşti titulari nu le-au emis.

Referitor la prima categorie de operaţiuni neautorizate, instanţa de apel a stabilit, în baza probelor administrate, că fişa de semnături autorizate persoane fizice datată 19 iulie 2006 nu a fost semnată de apelanţii-reclamanţi A. şi B. în faţa unui funcţionar bancar, întrucât nu este plauzibil ca un funcţionar bancar să accepte falsificarea uneia dintre semnăturile titularilor de cont (B.), în timp ce alţi doi semnatari (A. şi S.) erau prezenţi şi au semnat în faţa sa.

A precizat, în legătură cu semnătura atribuită apelantului-reclamant A., că experţii criminalişti nu au putut stabili dacă semnăturile îi aparţin acestuia, întrucât semnăturile de provenienţă certă sunt grafisme de cuantum redus, reprezentând gesturi grafice lipsite de complexitate, la care se adaugă variabilitatea naturală ce depăşeşte nivelul mediu, astfel că rezistenţa la contrafacere este scăzută.

A mai stabilit că, raportat la definiţia înscrisului autentic notarial prevăzută la art. 89 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 36/1995, este evident faptul că fişa de semnături autorizate persoane fizice datată 19 iulie 2006 nu reprezintă o procură autentică.

În condiţiile în care fişa de semnături autorizate persoane fizice datată 19 iulie 2006 nu a fost semnată de apelanţii-reclamanţi A. şi B. în faţa unui funcţionar bancar şi nici nu a fost depusă o procură autentică prin care să fie împuternicită martora O., instanţa de apel a considerat evident faptul că toate operaţiunile bancare contestate, efectuate de aceasta din urmă sau de alte persoane neautorizate pe conturile în USD, EURO şi GPB deschise de apelanţii-reclamanţi A. şi B. la sucursala apelantei-pârâte E. S.A. din Ploieşti, nu au fost autorizate de titularii de cont.

Şi cu privire la apelantele-reclamante C. S.R.L. şi D. S.R.L., instanţa de apel a constatat, din coroborarea tuturor probelor administrate, că toate operaţiunile bancare contestate, efectuate de martorii O. şi J., de I. sau de alte persoane neautorizate pe conturile deschise de apelantele-reclamante la sucursala apelantei-pârâte E. S.A. din Ploieşti nu au fost autorizate de titularii de cont.

Referitor la a doua categorie de operaţiuni neautorizate, s-a stabilit, din analiza probelor administrate, că acestea au fost efectuate în baza unor documente bancare (ordine de plată/cereri de retragere numerar etc.) provenind în mod aparent de la titularii de cont (apelanţii-reclamanţi), dar pe care, în realitate, aceştia nu le-au emis.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, instanţa de apel a considerat că dubiul din rapoartele de expertiză criminalistică referitor la semnăturile atribuite apelantului-reclamant A. nu îi poate profita apelantei-pârâte.

A precizat instanţa de apel că, potrivit art. 128 din O.U.G. nr. 113/2009, în cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operaţiune de plată executată sau susţine că operaţiunea de plată nu a fost corect executată, prestatorul de servicii de plată trebuie să demonstreze că operaţiunea de plată a fost autentificată, înregistrată corect, introdusă în conturi şi nu a fost afectată de nicio defecţiune tehnică ori de alte deficienţe.

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că cea care trebuia să producă dovezi din care să rezulte că operaţiunile contestate în prezenta cauză au fost autorizate de titularii de cont era apelanta-pârâtă, iar nu apelanţii-reclamanţi aveau obligaţia legală de a dovedi că nu au semnat documentele bancare contestate.

Cu toate acestea, s-a arătat că apelanţii-reclamanţi au probat că documentele bancare contestate, atribuite în mod aparent soţilor PETRONAS, nu au fost emise de aceştia şi nu au fost semnate de ei în faţa unui funcţionar bancar.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei-pârâte referitoare la existenţa unei culpe a apelanţilor - reclamanţi în alegerea mandatarilor, instanţa de apel a arătat, pe de o parte, că teoria mandatului aparent nu este incidentă în speţă şi, pe de altă parte, că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că ar fi fost încheiat un contract de mandat de către apelanţii-reclamanţi, pentru a se putea pretinde că ar exista o culpă în alegerea mandatarului.

Ca atare, Curtea de Apel a apreciat ca neîntemeiată susţinerea apelantei-pârâte referitoare la existenţa unei conivenţe între apelanţii-reclamanţi şi presupuşii mandatari ai acestora.

În concluzie, instanţa de apel a considerat că a fost făcută dovada existenţei faptei ilicite comise de către apelanta-pârâtă, iar aceasta constă în permiterea efectuării unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, s-a reţinut, din coroborarea probelor, că susţinerea apelantei-pârâte, potrivit căreia ar fi luate în calcul, în mod eronat, şi transferuri între conturi, nu este întemeiată.

S-a arătat că, în suplimentul la raportul de expertiză contabilă, întocmit de expertul T. cu ocazia judecării cererilor de apel, este indicat expres faptul că nu pot fi luate în considerare un număr de 19 operaţiuni care reprezintă transferuri între conturi, iar din verificarea anexelor la suplimentul la raportul de expertiză contabilă rezultă, cu evidenţă, că nu au fost luate în considerare aceste 19 transferuri între conturi, nici sumele care se regăsesc în alte retrageri/transferuri evidenţiate în celelalte rapoarte de expertiză contabilă.

Apelanta-pârâtă a mai indicat în cererea de apel că foarte multe operaţiuni au fost efectuate în interesul apelanţilor-reclamanţi.

În legătură cu această susţinere, instanţa de apel a remarcat că dispoziţiile art. 130 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009 prevăd foarte clar faptul că, în cazul unei operaţiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului are obligaţia ca, imediat:

a) să ramburseze plătitorului suma aferentă operaţiunii de plată neautorizate respective

b) să readucă contul de plăţi debitat, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă operaţiunea de plată neautorizată nu s-ar fi efectuat, dacă este cazul.

Instanţa de apel a stabilit că aceste dispoziţii obligă apelanta-pârâtă să restituite sumele aferente operaţiunilor de plată neautorizate, fără a exista vreo distincţie cu privire la natura acestora, cu atât mai mult cu cât, fiecare titular de cont are dreptul de a decide destinaţia sumelor de bani pe care le deţine, banca neputând să pretindă faptul că ar trebui acordată o anumită întrebuinţare fondurilor pe care le au clienţii.

Or, în raport cu răspunsurile apelanţilor-reclamanţi A. şi B. la întrebarea nr. 20 din interogatoriul luat de apelanta-pârâtă, din care a rezultat că aceştia au considerat că sunt prejudiciabile toate operaţiunile bancare pe care le-au contestat ., instanţa de apel a precizat că apelanta-pârâtă are obligaţia legală de a restitui sumele aferente operaţiunilor de plată neautorizate, indiferent de natura acestora.

A fost analizată şi susţinerea apelantei-pârâte privind incidenţa în cauză a teoriei solidarismului contractual, instanţa de apel arătând că funcţionarii bancari au încălcat prevederile contractuale şi legale atunci când au permis efectuarea unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont, că nu există o culpă a apelanţilor-reclamanţi în alegerea mandatarilor, nefiind incidentă în speţă teoria mandatului aparent şi, de asemenea, că nu a existat o conivenţă între apelanţii-reclamanţi şi presupuşii mandatari ai acestora.

În consecinţă, instanţa a stabilit că nu este vorba de apariţia unui risc presupus de executarea contractului, prejudiciul fiind produs de funcţionarii bancari, care au încălcat prevederile contractuale şi legale atunci când au permis efectuarea unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont.

În concluzie, instanţa de apel a conchis că, pe lângă sumele de bani acordate de prima instanţă, prejudiciul suferit de apelanţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. constă şi în următoarele sume retrase/transferate, în baza unor documente atribuite apelanţilor-reclamanţi A. şi B., şi de către numitul U. şi către V. S.R.L., care nu se mai regăsesc în alte retrageri/transferuri evidenţiate în celelalte rapoarte de expertiză contabilă: 290.614 RON, 6.789 Euro şi 1.153 GBP din conturile apelanţilor-reclamanţi A. şi B., 480.298,36 RON şi 8.000 Euro din conturile apelantei-reclamante C. S.R.L. şi 102.599,73 RON din contul apelantei-reclamante D. S.R.L.

S-a reţinut că, în vederea repararii integrale a prejudiciului material reţinut în sarcina apelantei-pârâte, prima instanţă a obligat-o pe aceasta din urmă şi la plata dobânzii legale, fiind indicate dispoziţiile legale incidente în speţă, părţile neformulând critici referitoare la acordarea de către prima instanţă a dobânzii legale şi modalitatea de calcul a acesteia.

În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că repararea integrală a prejudiciului material suferit de apelanţii-reclamanţi impune obligarea apelantei-pârâte şi la plata dobânzii legale aferente sumelor anterior menţionate, pentru perioada cuprinsă între data efectuării fiecărei operaţiuni şi data plăţii efective a debitului principal, în baza dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, pentru perioada anterioară datei de 31 august 2011, precum şi ale art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 3 alin. (1) din Ordonanţa nr. 13/2011, începând cu 1 septembrie 2011 şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Referitor la condiţia existenţei vinovăţiei, instanţa de apel, în raport cu dispoziţiile art. 1082 C. civ. din 1864 (aplicabil în speţă), a considerat că, în cazul nerespectarii unei obligaţii contractuale, debitorul este prezumat în culpă şi răspunde pentru prejudiciul cauzat creditorului.

A apreciat că, în speţă, vinovăţia apelantei-pârâte îmbrăcă forma culpei, întrucât permisiunea efectuării unor operaţiuni neautorizate s-a produs din neglijenţa unor funcţionari ai apelantei-pârâte, care au încălcat prevederile contractuale şi legale, neexistând vreo culpă a apelanţilor-reclamanţi în alegerea mandatarilor.

S-a mai remarcat şi faptul că apelanta-pârâtă nu a invocat şi nu a dovedit existenţa unei cauze străine care să o exonereze de răspundere (forţa majoră sau caz fortuit).

Instanţa de apel a considerat evident faptul că există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât acesta din urmă a fost produs de funcţionarii bancari, care au încălcat prevederile contractuale şi legale atunci când au permis efectuarea unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont, apreciind că apelanta-pârâtă este de drept în întârziere, aşa cum rezultă din intepretarea art. 43 Codul comercial (aplicabil în speţă).

Concluzionând, suplimentar faţă de sumele de bani acordate de prima instanţă, instanţa de apel a considerat îndeplinite condiţiile pentru obligarea apelantei-pârâte la plata următoarelor despăgubiri în baza răspunderii civile contractuale:

- către apelanţii-reclamanţi A. şi B. - suma de 290.614 RON, reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective, suma de 6.789 Euro reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective şi suma de 1.153 GBP, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective

- către apelanta-reclamantă C. S.R.L. - suma de 480.298,36 RON reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective şi suma de 8.000 Euro reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective

- către apelanta-reclamantă D. S.R.L. - suma de 102.599,73 RON reprezentând debit principal, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data fiecărei operaţiuni şi până la data plăţii efective.

Instanţa de apel a mai remarcat că aceste despăgubiri sunt datorate de apelanta-pârâtă inclusiv în temeiul art. 127 - 130 din O.U.G. nr. 113/2009, întrucât, aşa cum a fost argumentat mai sus, funcţionarii bancari au permis efectuarea unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont, încălcând prevederile contractuale şi legale.

v) S-au apreciat întemeiate criticile apelanţilor-reclamanţilor A. şi B. referitoare la greşita neacordare a daunelor morale, însă nu în cuantumul solicitat de aceştia.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a constatat neîntemeiat considerentul primei instanţe, în sensul că apelanţii-reclamanţi nu ar fi făcut nicio referire de natură a individualiza prejudiciul moral suferit, deoarece, inclusiv în cuprinsul cererii de chemare în judecată, existau o serie de elemente în baza cărora prima instanţă ar fi putut analiza existenţa unui eventual prejudiciu moral suferit de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

A precizat că, ulterior, la termenul de judecată din data de 26 septembrie 2013, apelanţii-reclamanţi au depus o cerere prin care:

- au majorat cuantumul pretenţiilor solicitate cu titlu de daune morale de la suma de 200.000 Euro la suma de 500.000 Euro

- au fost aduse lămuriri cu privire la prejudiciul moral suferit de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

Întrucât, prin încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2014, prima instanţă a luat act de susţinerile apelanţilor-reclamanţi referitoare la neachitarea taxei judiciare de timbru aferente cererii precizatoare şi a dispus ca cererea să fie soluţionată în limitele sale iniţiale, soluţia nefiind atacată de niciuna dintre părţi, instanţa de apel a considerat că nu poate fi avută în vedere majorarea pretenţiilor solicitate cu titlu de daune morale, de la suma de 200.000 Euro la suma de 500.000 Euro.

A remarcat instanţa de apel că şi în cuprinsul cererii de apel s-a solicitat acordarea unor daune morale în cuantumul iniţial de 200.000 Euro.

Faţă de împrejurarea că, prin cererea formulată la termenul de judecată din data de 26 septembrie 2013 s-au adus lămuriri cu privire la prejudiciul moral suferit de apelanţii-reclamanţi A. şi B., prejudiciu ce fusese solicitat prin cererea de chemare în judecată, iar în sarcina apelanţilor-reclamanţi nu a fost stabilită o obligaţie de a timbra aceste lămuriri (neexistând o dispoziţie legală care să prevadă că ar trebui timbrate precizările/lămuririle formulate de părţi ulterior introducerii cererii de chemare în judecată), instanţa de apel a apreciat că în mod greşit a considerat prima instanţă că la soluţionarea cauzei nu pot fi avute în vedere aceste precizări.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a realizat, în ceea ce priveşte solicitarea apelanţilor-reclamanţi de acordare a unor daune morale, analiza îndeplinirii condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa vinovăţiei şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

A apreciat ca dovedită prima condiţie, a faptei ilicite, întrucât apelanta-pârâtă a permis efecturea unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont prin care au fost devalizate conturile deţinute de apelanţii-reclamanţi şi, ulterior, a refuzat, în mod nejustificat, să remedieze situaţia creată de neglijenţa funcţionarilor bancari.

A reiterat considerentele conform cărora a stabilit că devalizarea conturilor deţinute de apelanţii-reclamanţi s-a produs ca urmare a încălcării unor prevederi contractuale şi legale de către apelanta-pârâtă, care a permis efectuarea unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont.

Totodată, a apreciat nejustificat refuzul de a remedia situaţia creată de neglijenţa funcţionarilor bancari, întrucât: permisiunea efectuării unor operaţiuni neautorizate s-a produs din neglijenţa unor funcţionari ai apelantei-pârâte, care au încălcat prevederile contractuale şi legale; nu a existat o culpă a apelanţilor-reclamanţi în alegerea mandatarilor, nefiind incidentă în speţă teoria mandatului aparent; nu a fost depusă la dosar nicio dovadă din care să rezulte că ar fi fost încheiat un contract de mandat de către apelanţii-reclamanţi, pentru a se putea pretinde că ar exista o culpă în alegerea mandatarului; susţinerea apelantei-pârâte referitoare la existenţa unei conivenţe între apelanţii-reclamanţi şi presupuşii mandatari ai acestora este neîntemeiată.

Mai mult, refuzul apare cu atât mai nejustificat, dacă se au în vedere dispoziţiile art. 127 - 130 din O.U.G. nr. 113/2009, simpla lectură a acestor texte de lege conducând la concluzia că banca trebuie să facă dovada faptului că operaţiunile de plată contestate au fost autorizate, iar, în cazul în care nu deţinea probe în acest sens, avea obligaţia ca, imediat, să ramburseze apelanţilor-reclamanţi sumele aferente operaţiunilor neautorizate.

Cum din probele administrate în prezenta cauză a rezultat că operaţiunile contestate de apelanţii-reclamanţi nu au fost autorizate de aceştia, apelanta-pârâtă nereuşind să facă proba contrară şi, întrucât de la momentul contestării operaţiunilor de către apelanţii-reclamanţi puteau fi descoperite suficiente elemente care să nască convingerea apelantei-pârâte că nu a existat o autorizare a acestor operaţiuni din partea titularilor de cont, instanţa de apel a considerat incidente dispoziţiile art. 130 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009.

În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că fapta ilicită comisă de apelanta-pârâtă constă în permiterea efectuării unor operaţiuni neautorizate de titularii de cont prin care au fost devalizate conturile deţinute de apelanţii-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. şi refuzul nejustificat de a remedia situaţia creată de neglijenţa funcţionarilor bancari.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze expres această materie, s-a apreciat că la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere principiul echităţii şi proporţionalităţii în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, Curtea de Apel a apreciat că situaţia creată de devalizarea conturilor le-a provocat apelanţilor-reclamanţi A. şi B. o evidentă stare de nelinişte şi îngrijorare, aceştia fiind persoane în vârstă, cărora li s-a creat astfel un disconfort psihic, accentuat de refuzul nejustificat al apelantei-pârâte de a repara prejudiciul provocat de neglijenţa funcţionarilor bancari.

A remarcat că demararea prezentului litigiu de către apelanţii-reclamanţi A. şi B. a implicat un disconfort evident pentru nişte cetăţeni străini, întrucât aceştia nu cunosc limba română, au fost nevoiţi să avanseze diferite cheltuieli cu avocaţii, deplasările şi să parcurgă, datorită atitudinii bancii, o procedură judiciară complexă, într-o altă ţară.

Instanţa de apel nu a primit susţinerile apelantei-pârâte referitoare la tergiversarea soluţionării prezentei cauze, având în vedere complexitatea litigiului, numărul foarte mare de operaţiuni contestate şi vechimea operaţiunilor contestate.

Totodată, a observat că nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că ar fi fost afectată reputaţia apelanţilor-reclamanţi A. şi B. prin susţinerile apelantei-pârâte referitoare la ratificarea operaţiunilor contestate şi la culpa în conducerea afacerilor.

În aceste condiţii, instanţa de apel a considerat evident că devalizarea conturilor şi refuzul nejustificat al apelantei-pârâte de a repara prejudiciul provocat de neglijenţa funcţionarilor bancari le-a provocat apelanţilor-reclamanţi A. şi B. o suferinţă psihică, dar a evaluat suma de 200.000 Euro, solicitată cu titlu de daune morale, ca fiind disproporţionat de mare, în comparaţie cu prejudiciul moral suferit de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

Reţinând că, în speţă nu s-a dovedit că suferinţa psihică a avut o intensitate extrem de mare şi că viaţa apelanţilor-reclamanţi a fost marcată în mod profund, instanţa de apel a apreciat că acordarea unor daune morale în cuantum de câte 10.000 Euro pentru fiecare dintre apelanţii-reclamanţi A. şi B. este de natură să acopere prejudiciul moral suferit de aceştia, fiind respectate, în acelaşi timp, principiul echităţii şi proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia morală acordată.

În plus, apelanta-pârâtă a fost obligată şi la plata dobânzii legale aferente sumelor de câte 10.000 Euro reprezentând daune morale, în vederea reparării integrale a prejudiciului moral suferit de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale, a reţinut că din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, persoana răspunzătoare va fi ţinută să plătească victimei şi dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, nefiind datorate dobânzi pentru perioada anterioară deoarece numai din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti creanţa în bani a victimei devine lichidă şi exigibilă.

În consecinţă, a apreciat că în cauză, creanţele în sumă de câte 10.000 Euro stabilite cu titlu de daune morale au devenit lichide şi exigibile la momentul pronunţării prezentei hotărârii judecătoreşti definitive, această hotărâre având caracter constitutiv de drepturi, ceea ce atrage acordarea dobânzii legale aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective, modul de calcul fiind cel prevăzut de art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

Aşadar, instanţa de apel a constatat că apelanta-pârâtă datorează şi dobânda legală aferentă sumelor de câte 10.000 Euro, reprezentând daune morale acordate apelanţilor-reclamanţi A. şi B., în speţă fiind îndeplinite şi condiţiile existenţei vinovăţiei, sub forma culpei şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, întrucât apelanta-pârâtă trebuia să prevadă că devalizarea conturilor şi refuzul nejustificat de a repara prejudiciul provocat de neglijenţa funcţionarilor bancari le va cauza apelanţilor-reclamanţi A. şi B. o suferinţă psihică, între fapta ilicită şi suferinţa psihică existând o strânsă legătură.

În concluzie, Curtea a apreciat îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, astfel că apelanta- pârâtă a fost obligată la plata, către fiecare dintre apelanţii-reclamanţi A. şi B. a sumei de câte 10.000 Euro cu titlu de daune morale, la care se adăugă dobânda legală calculată de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective.

Având în vedere că a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă şi a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă, a stabilit că aceasta din urmă trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată şi pe cele avansate de apelanţii-reclamanţi.

Astfel, în baza art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel a obligat apelanta-pârâtă E. ROMÂNIA S.A. să plătească apelantei-reclamante D. S.R.L. suma de 90.501 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel (23.751 RON taxă judiciară de timbru plus 44.460 RON onorariu expertiză INEC, plus 3.500 RON onorariu expert contabil şi 5.000 RON onorariu expert parte, plus 13.790 RON onorariu avocat).

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte E. ROMÂNIA S.A. de obligare a apelanţilor-reclamanţi A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

III. Împotriva încheierii din 9 noiembrie 2017 şi a deciziei nr. 455 din 7 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs, la data de 9 octombrie 2019 (conform ştampilei de pe plicul poştal de la dosar recurs) pârâta E. ROMANIA S.A., originalul memoriului iniţial conţinând motivele de recurs aflându-se la dosar recurs.

Prin cererea iniţială de recurs a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Având în vedere necesitatea administrării de probe noi, iar în subsidiar, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 6804 din 3 decembrie 2015 şi a încheierii din 3 ianuarie 2013 pronunţate instanţa de fond şi admiterea cererii de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Într-un al doilea subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecat, ca neîntemeiată:

A formulat şi o a treia cerere subsidiară, prin care a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului formulat de intimaţii A., B., C. S.R.L. şi D. S.R.L.

La data de 30 octombrie 2019, recurenta-pârâtă a formulat un memoriu prin care şi-a completat motivele de recurs cu un motiv de ordine publică, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă, respectiv în absenta moştenitorilor intimatului-reclamant A., decedat în timpul procesului în faţa instanţei de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 şi art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865. A invocat, în acest sens, motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. din 1865.

A solicitat, de asemenea, obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată (reprezentate de onorarii avocaţiale, taxe de timbru şi celelalte cheltuieli efectuate în cauză).

A precizat, în cadrul cererii de recurs, că înţelege să conteste soluţia instanţei sub aspectul tuturor sumelor acordate intimaţilor reclamanţi, atât prin menţinerea, în parte, a sentinţei primei instanţe, cât şi prin admiterea apelului intimaţilor-reclamanţi.

Astfel cum reiese din sinteza tuturor motivelor de recurs, formulate atât prin memoriul iniţial de recurs, cât şi prin cererea completatoare, recurenta-pârâtă a invocat un prim motiv de recurs, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 şi art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă.

A arătat că a aflat, la data de 29 octombrie 2019, din fotocopia unui înscris depus în alt dosar, că domnul A. a decedat la data de 6 aprilie 2018, în timpul judecării cauzei în apel şi astfel, a apreciat că decizia civilă nr. 455 din data de 7 martie 2019 a fost pronunţată de instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 şi art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, fiind lovită de nulitate absolută, deoarece instanţa de apel nu a dispus suspendarea judecăţii cauzei, nici introducerea în cauză a moştenitorilor, în condiţiile în care decesul domnului A. nu a fost adus la cunoştinţa instanţei, deşi soţia acestuia a fost parte în proces.

A apreciat că, în temeiul dispoziţiilor art. 105 şi 108, precum şi ale art. 306 alin. (2) şi 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ. din 1865, se impune casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare, urmând ca aceasta să pună în discuţia părţilor incidentul procedural determinat de decesul reclamantului A., având posibilitatea fie să suspende cauza, fie, dacă va exista o cerere de introducere în cauză a moştenitorilor, să procedeze la analiza temeiniciei acestei cereri, în condiţii de contradictorialitate.

Precizând că, în conformitate cu prevederile art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, decesul uneia dintre părţi implică automat suspendarea de drept a procesului, cu excepţia situaţiei în care o parte interesată solicită introducerea în cauză a moştenitorilor, a arătat că o asemenea împrejurare împiedică parcurgerea în continuare a procedurii judiciare, pentru a nu se continua un demers judiciar în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

A făcut trimitere la prevederile art. 243 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, care stipulează că decesul unei părţi nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă aceasta a intervenit după închiderea dezbaterilor, arătând că, din interpretarea per a contrario a acestui text rezultă că decesul unei părţi înaintea închiderii dezbaterilor împiedică pronunţarea hotărârii.

A făcut referire la decizia nr. 4237 din 25 iunie 2008 pronunţată de secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut:

"Conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., poate să fie parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. Aceasta presupune ca persoana respectivă să fie în viaţă atât la data sesizării instanţei, dar şi pe parcursul procesului, capacitatea de folosinţă presupunând tocmai îndeplinirea acestei cerinţe. În cazul în care una dintre părţi era decedată la momentul închiderii dezbaterilor în prima instanţă - dar în viaţă la data sesizării acesteia -, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 243 alin. final C. proc. civ., conform cărora decesul părţii nu împiedică pronunţarea hotărârii, dacă a intervenit ulterior închiderii dezbaterilor în dosarul respectiv. Sentinţa şi decizia de apel, precum şi toate actele de procedură săvârşite de instanţe ulterior decesului părţii şi în legătură cu această parte, sunt lovite de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare, cu citarea în cauză a moştenitorilor persoanei decedate.".

Un al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., a fost acela că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut prin hotărârea recurată.

A precizat că în mod greşit a fost obligată recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-reclamanţi a unor sume de bani aferente operaţiunilor ordonate prin documente semnate de dl. A., în pofida faptului că aceste sume nu au fost solicitate prin intermediul cererii de chemare în judecată.

A susţinut că, prin acţiunea formulată, intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa cu o acţiune vizând recuperarea sumelor de bani retrase/transferate de terţe persoane, fiind nominalizaţi dl. J., doamna H. şi doamna I., instanţele trebuind a se limita la a analiza întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale a recurentei-pârâte şi, eventual, să dispună repararea prejudiciului cauzat prin operaţiunile efectuate de aceste persoane neautorizate, fără a analiza şi operaţiunile efectuate prin instrumente de plată semnate chiar de către intimaţii persoane fizice.

În aceste condiţii, a considerat că instanţa a depăşit limitele învestirii sale, deoarece reclamanţii nu au formulat şi această pretenţie nici în cadrul acţiunii introductive, nici prin precizări şi modificări ale acesteia.

Al treilea motiv de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, arătându-se că hotărârea instanţei se bazează pe motive contradictorii.

A precizat că instanţa de apel, remarcând că este incert dacă intimatul-reclamant A. a semnat sau nu anumite instrumente de plată, a considerat că se impune acordarea de despăgubiri şi pentru sumele aferente acestor tranzacţii.

S-a referit la faptul că instanţa de apel a constatat, în raport cu probele administrate, că pentru anumite documente (identificate în cuprinsul rapoartelor de expertiză criminalistică), nu se poate determina dacă semnătura aplicată aparţine sau nu reclamantului A., împrejurare care, în opinia recurentei-pârâte, conduce la concluzia că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina Băncii, neputând fi stabilit că recurenta-pârâtă ar fi permis efectuarea unei tranzacţii de către persoane neautorizate.

A susţinut că, deşi nu puteau fi imputate recurentei-pârâte operaţiuni de plată cu privire la care nu s-a constatat caracterul fals al semnăturii reclamantului A., instanţa de apel a dispus, în mod surprinzător, obligarea recurentei la despăgubirea intimaţilor-reclamanţi şi pentru sume cu privire la care nu s-a stabilit ca nu ar fi fost plătite de către A., fiind, astfel, în prezenţa unor considerente contradictorii ale deciziei recurate.

Recurenta-pârâtă a invocat, în legătură cu această critică, grava eroare de judecată realizată de instanţă în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 113/2009 pentru situaţii juridice anterioare intrării in vigoare a acestui act normativ (la data de 1 noiembrie 2009), instanţa de apel înlăturând în mod greşit aplicarea dispoziţiilor de drept comun, potrivit cărora sarcina probei ar fi revenit reclamanţilor.

A mai arătat că în cadrul procesului nu a fost răsturnată prezumţia că respectivele instrumente de plată au fost semnate de intimatul-reclamant A., astfel ca soluţia logică era de respingere a acestor pretenţii, fiind evident ca dubiul nu poate profita intimaţilor-reclamanţi.

Ca atare, a apreciat că hotărârea recurată se sprijină pe motive contradictorii.

Al patrulea motiv de recurs s-a referit la faptul că hotărârea instanţei de apel, de respingere a apelului declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii primei instanţe din data de 31 martie 2013, a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. din 1865.

A considerat că în mod greşit a respins Curtea de Apel apelul recurentei-pârâte declarat împotriva încheierii primei instanţe de respingere a cererii de suspendare facultativă formulată de recurenta-pârâtă, deşi în cauză sunt incidente proceduri judiciare penale, de natură a stabili vinovăţia persoanelor, inclusiv eventuala contribuţie a intimaţilor-reclamanţi la săvârşirea faptelor.

A arătat că soluţionarea dosarelor penale nr. x/2011 şi nr. y/2011 aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova aveau relevanţă, din perspectiva determinării corecte a elementelor răspunderii civile a recurentei-pârâte, în vederea delimitării pretinsei sale fapte ilicite de acţiunile celorlalte persoane implicate în raporturile civile deduse judecăţii.

În acest sens, a susţinut că, în măsura în care doamna H., împotriva căreia intimaţii-reclamanţi au formulat plângere penală, ar fi fost condamnată pentru infracţiunea de fals, răspunderea recurentei-pârâte ar fi exclusă, lipsind elementul intenţional, iar stabilirea existenţei/inexistenţei unui mandat din partea intimaţilor ar putea fi dovedită/infirmată în cadrul procesului penal.

A mai susţinut că soluţia de respingere a apelului recurentei-pârâte a fost întemeiată exclusiv pe considerente care vizau dosarul penal nr. x/2011, format ca urmare a plângerii recurentei, deşi o bună administrare a cauzei ar fi impus suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarelor penale, întrucât intimaţii-reclamanţi au apreciat că ar exista şi alte persoane, pretins a fi culpabile pentru prejudiciul invocat de aceştia prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat un al cincilea motiv de recurs, arătând că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 113/2009.

A precizat că instanţa de apel a săvârşit o gravă eroare de judecată, hotărârea instanţei de apel încălcând dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009 sub mai multe aspecte, respectiv (i) aplicarea greşită a normelor din acest act normativ pentru operaţiuni anterioare intrării ordonanţei in vigoare; (ii) aplicarea sa pentru operaţiuni excluse, conform art. 4 alin. (1) lit. a); (iii) încălcarea termenului prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009; (iv) neanalizarea culpei intimaţilor-reclamanţi, în sensul art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009, ceea a dus la o greşită aplicare a acestui act normativ.

Sub primul aspect, a considerat că în mod greşit a dispus instanţa de apel aplicarea procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 113/2009 pentru toate operaţiunile de plată pretins a fi neautorizate, indicate de către intimaţii-reclamanţi, deşi cea mai mare parte a acestor operaţiuni de plată au fost executate înainte de intrarea în vigoare a acestei reglementări, fiind vădit nelegală aplicarea retroactivă a unor prevederi din legislaţia civilă.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a analizat operaţiuni din perioada 2006-2010, însă a aplicat acestor operaţiuni dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 noiembrie 2009.

A precizat că, în conformitate cu prevederile dreptului comun, intimaţii-reclamanţi aveau obligaţia de a proba toate elementele răspunderii civile delictuale, inclusiv fapta ilicită şi prejudiciul, în timp ce, în temeiul O.U.G. nr. 113/2009, sarcina probei cade asupra prestatorului serviciului de plată, care are obligaţia de a demonstra ca o operaţiune de plată a fost autorizată în situaţia în care plătitorul contestă caracterul autorizat al operaţiunii, deoarece prin prevederile O.U.G. nr. 113/2009 au fost instituite reglementări derogatorii faţă de dreptul comun, fiind instituită o prezumţie în defavoarea prestatorului de servicii de plată, odată cu contestarea de către utilizator a autorizării unei operaţiuni de plată.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al hotărârilor pronunţate în dosar, rezultă că atât intimaţii-reclamanţi, cât şi instanţele au înţeles să aplice mecanismul simplificat prevăzut de O.U.G. nr. 113/2009, în mod greşit reţinându-se de către instanţa de apel că intimaţii-reclamanţi nu aveau obligaţia de a proba în concret prejudiciul suferit, fiind suficient, conform art. 130 din acest act normativ, ca aceştia să reclame caracterul neautorizat al unei tranzacţii, urmând ca recurenta-pârâtă sa facă dovada autorizării acesteia.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel avea obligaţia sa constate că, pentru toate operaţiunile anterioare datei de 1 noiembrie 2009, dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009 nu sunt aplicabile. Aşadar, intimaţii-reclamanţi nu au avut în sarcină să probeze destinaţia sumelor de bani retrase, nefiind făcută nicio altă probă în acest sens.

Ca atare, a apreciat că hotărârea recurată este nelegală, instanţa de apel aplicând prevederile acestei ordonanţe şi în ceea ce priveşte operaţiuni de plată anterioare datei de 1 noiembrie 2009, data intrării acesteia în vigoare.

Sub un al doilea aspect, a arătat că în mod greşit a respins instanţa de apel criticile recurentei-pârâte referitoare la inaplicabilitatea O.U.G. nr. 113/2009 cu privire la retragerile de numerar pretins a fi neautorizate, hotărârea atacată fiind pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 113/2009, deoarece prevederile acestei ordonanţe nu se aplică şi retragerilor de numerar bazate pe existenţa unui intermediar, recurenta-pârâtă.

A considerat recurenta-pârâtă că nu se poate considera că ar acţiona ca un intermediar, în situaţia în care titularul unui depozit bancar solicită retragerea unor fonduri de la bancă.

În realitate, recurenta-pârâtă a apreciat că prevederile art. 4 alin. (1) pct. a din O.U.G. nr. 113/2009 împiedică aplicarea acestui act normativ în ceea ce priveşte retragerile de numerar efectuate.

A mai arătat că prevederile C. proc. civ. referitoare la termenul de depunere a întâmpinării nu afectează dreptul recurentei-pârâte de a formula apărări pe fondul cauzei, fiind neîntemeiate considerentele instanţei, conform cărora nu ar fi fost legal învestită pentru analizarea acestor apărări.

Ca urmare, a considerat interpretarea instanţei ca fiind vădit nelegală.

Sub cel de al treilea aspect a arătat că decizia Curţii de Apel Bucureşti încalcă prevederile art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 referitoare la termenul de decădere în care plătitorul poate solicita aplicarea mecanismului prevăzut de art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009, din două perspective.

Prima perspectivă se referă la faptul că intimaţii au sesizat cu o întârziere nejustificată constatarea operaţiunilor de plată pretins a fi neautorizate, cu încălcarea prevederilor art. 127 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009 referitoare la termenul în care pot fi sesizate operaţiunile neautorizate în vederea rambursării conform O.U.G. nr. 113/2009.

Conform documentelor aflate la dosarul cauzei şi susţinerilor părţilor, intimaţii-reclamanţi au fost informaţi cu privire la posibila fraudă în cursul lunii noiembrie 2010, însă au aşteptat până în data de 5 august 2011 pentru a sesiza recurenta-pârâtă.

A susţinut că instanţa de apel a ignorat caracterul imperativ al prevederilor art. 127 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009, noţiunea "fără întârziere nejustificată" neputând fi interpretată în sensul că un termen de 10 luni (aproape de termenul maxim de 13 luni), ar satisface exigenţa de a sesiza recurenta-pârâtă "de îndată".

Întrucât intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada că ar fi solicitat extrasele de cont aferente conturilor acestora într-un termen rezonabil şi, respectiv, că nu le-au primit de la bancă, a considerat că argumentele reţinute de Curtea de Apel referitoare la întârzierea justificată a sesizării intimaţilor nu pot fi primite.

Împrejurarea că intimaţii-reclamanţi au angajat efectuarea unui raport de expertiză criminalistică încă din 8 decembrie 2010 şi faptul că ei nu şi-au manifestat, în niciun fel, interesul cu privire la situaţia conturilor, pentru o perioadă de câţiva ani, optând pentru păstrarea extraselor de cont de către recurenta-pârâtă, denotă, în opinia recurentei, că intimaţii-reclamanţi au avut reprezentarea faptului că ar trebui sa efectueze demersuri în ceea ce priveşte conturile lor, fiind vădit neîntemeiată susţinerea intimaţilor persoane fizice, administratori ai intimaţilor-reclamanţi persoane juridice, că nu aveau cunoştinţă de situaţia financiară a conturilor.

Cea de a doua perspectivă vizează faptul că intimaţii-reclamanţi au încălcat şi termenul de 13 luni prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009, arătând recurenta-pârâtă că aceste prevederi nu condiţionează aplicarea termenului de reprezentarea plătitorului şi nici nu distinge după cum acesta a cunoscut/nu a cunoscut sau a formulat din motive justificate/nejustificate sesizarea într-un termen mai larg.

Arătând că termenul de 13 luni curge de la data debitării contului, a precizat că procedura prevăzută de O.U.G. nr. 113/2009 nu este aplicabilă, în nicio situaţie, operaţiunilor anterioare datei de 5 iulie 2010.

Al şaselea motiv de recurs se referă la pronunţarea hotărârii instanţei de apel cu greşita aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în materia răspunderii civile contractuale, întrucât a fost ignorată conduita intimaţilor-reclamanţi.

În esenţă, a precizat, în primul rând, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la mandatul aparent, având în vedere că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese cu evidenţă că recurenta-pârâtă a fost indusă în eroare cu privire la puterea de reprezentare reală şi prerogativele acordate numiţilor H., J., U. şi I., iar toate operaţiunile de plată au fost executate de recurentă conform perspectivei de buna-credinţă, considerând că documentele depuse la bancă sunt conforme realităţii.

În al doilea rând, a susţinut că în mod greşit a dispus instanţa de apel obligarea recurentei-pârâte la plata integrală a prejudiciului pretins de intimaţii-reclamanţi, deşi aceştia au contribuit la producerea prejudiciului, prin modalitatea defectuoasă în care şi-au gestionat afacerile.

A considerat că prejudiciul pretins de intimaţii-reclamanţi este rezultatul propriei lor conduite şi neglijenţe grave în conducerea afacerilor şi conservarea datelor şi informaţiilor referitoare la relaţia contractuală dintre aceştia şi recurenta-pârâtă, fiind incidente prevederile art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009, care împiedică aplicarea textului art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009.

În acest sens, a subliniat că intimaţii-reclamanţi au pus la dispoziţia unor terţe persoane toate informaţiile necesare pentru executarea operaţiunilor pretins a fi neautorizate, precum şi a instrumentelor necesare (ştampilele societăţilor şi semnăturile persoanelor autorizate) şi, totodată, au manifestat dezinteres, pentru o perioadă de 5 ani, timp în care nu au solicitat niciun extras de cont, în schimb au semnat în alb ordine de plată.

De asemenea, a făcut referire la faptul că nu s-a determinat cu certitudine dacă fişele de semnături au fost sau nu semnate în fals, în ceea ce priveşte semnătura domnului A..

Al saptelea motiv de recurs vizează greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normelor legale privind răspunderea contractuală, susţinându-se că în cauză nu s-a produs o încălcare a unor obligaţii contractuale.

S-a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel existenţa unei încălcări a obligaţiilor contractuale de către recurenta-pârâtă, deşi aceasta s-a supus prevederilor contractuale şi regulilor generale de operare pe contul curent, nefiind în prezenţa unei neexecutări contractuale.

Recurenta-pârâtă a precizat că aspectele reţinute de instanţele de fond, în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor contractuale ce reglementează procedura de prelevare a specimenului de semnătură, sunt neîntemeiate, din ansamblul probator administrat în cauză reieşind că recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

În ceea ce priveşte fapta ilicită de a fi permis efectuarea unor tranzacţii neautorizate, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale referitoare la răspunderea contractuală, deoarece nu a existat vreo probă din care să reiasă ca recurenta ar fi "permis" efectuarea unor operaţiuni neautorizate, astfel cum au susţinut intimaţii reclamanţi.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, respectarea dispoziţiilor contractuale reiese din următoarele împrejurări:

- atât fişele de semnături depuse în 2006 si 2009, care au fost defăimate de către intimaţii-reclamanţi ca false, cât şi fişa de semnături autorizate din 2002, pe care intimaţii-reclamanţi au recunoscut-o ca fiind validă, au fost prelevate prin aceeaşi procedură, toate având semnătura şi stampila unui funcţionar al recurentei-pârâte;

- din simpla observare a semnăturilor aplicate rezultă persoana care a aplicat ştampila şi semnătura din partea recurentei-pârâte (şeful Departamentului Clientelă de la sucursala Ploieşti, aceeaşi persoană care a semnat pe cererea de deschidere cont curent din 6 august 2004), născându-se, astfel, prezumţia că semnăturile au fost date în faţa unui funcţionar al recurentei--pârâte, fiind irelevantă identitatea acestuia, câtă vreme semnătura şi ştampila nu au fost contestate de intimaţii reclamanţi;

- în ceea ce priveşte executarea instrumentelor de plată (cereri de retragere numerar, ordine de plată, etc.) semnate de către intimaţii reclamanţi A. si B., a arătat că nu se poate reţine ca o neexecutare a obligaţiilor contractuale faptul că recurenta-pârâtă a executat documente de plată ce purtau semnătura autorizată conform evidenţelor recurentei, neavând obligaţia de a efectua o expertiză grafoscopică cu ocazia primirii oricărui instrument de plată;

- în ceea ce priveşte retragerile de numerar pretins a fi efectuate în mod neautorizat, în baza delegaţiilor emise de intimaţii-reclamanţi, a considerat că acestea erau permise, în conformitate cu prevederile art. 10 din Regulile generale de operare pe contul curent, invocate chiar de către instanţa de apel in considerente, însă în mod trunchiat.

Prin urmare, a precizat că, de vreme ce toate instrumentele de plată în baza cărora recurenta-pârâtă a executat operaţiunile de plată erau în aparenţă legale şi autentice, nu exista niciun motiv pentru a se considera că recurenta-pârâtă ar fi "permis" efectuarea de operaţiuni neautorizate, cu privire la conturile intimaţilor-reclamanţi.

A arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că fişele de autorizare a semnăturii nu ar fi fost întocmite în mod valabil şi că nu ar fi conferit terţilor menţionaţi în cuprinsul acestora puteri de reprezentare, câtă vreme toate aceste fişe poartă semnătura domnului A., despre care nu s-a demonstrat că ar fi fost contrafăcută, fiind prezumată valabilă, acesta având puterea de a împuternici terţe persoane să efectueze operaţiuni cu privire la acest cont.

Totodată, a considerat că în cauză nu a fost dovedit că recurenta-pârâtă a cunoscut că terţele persoane sau instrumentele de plată prezentate sunt neautorizate şi deci, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina recurentei-pârâte.

Totodată, a subliniat că prejudiciul invocat de către intimaţii-reclamanţi nu se datorează faptei recurentei, ci acţiunii terţelor persoane şi a intimaţilor-reclamanţi (care nu îşi mai recunosc propria semnătura), fiind evidentă împrejurarea că recurenta-pârâtă a respectat toate prevederile contractuale incidente.

A criticat hotărârea atacată, precizând că instanţa de apel a ignorat conţinutul sentinţei penale nr. 190 din 20 aprilie 2017 pronunţaţă în dosarul penal nr. x/2016, prin care doamna H. a fost condamnată pentru săvârşirea unor infracţiuni de fals şi de delapidare, inclusiv în legătură cu operaţiunile bancare invocate de intimaţii-reclamanţi, în considerentele acestei sentinţe reţinându-se că intimaţii-reclamanţi A. si B. au încredinţat persoanei condamnate numeroase ordine de plată semnate în alb, precum şi faptul că au înţeles să îi acorde acesteia o încredere sporită.

Această conduită a intimaţilor-reclamanţi încalcă, în opinia recurentei-pârâte, atât prevederile O.U.G. nr. 113/2009, cât şi prevederile contractuale agreate cu recurenta, denotând o culpă gravă a intimaţilor-reclamanţi, care au facilitat efectuarea unor operaţiuni de plată pe care acum nu le mai recunosc.

Chiar şi în situaţia în care s-ar reţine că ar fi săvârşit o eroare la momentul înregistrării semnăturilor autorizate pentru conturile intimaţilor-reclamanţi şi că ar fi primit, în mod greşit, delegaţiile emise pentru societatea C. S.R.L., recurenta-pârâtă a susţinut că nu se poate considera că, procedând în acest mod, ar fi "permis" efectuarea unor operaţiuni neautorizate cu privire la conturile intimaţilor-reclamanţilor ci, în realitate, culpabile de producerea prejudiciului cauzat intimaţilor-reclamanţi sunt persoanele care au efectuat operaţiunile pretins a fi neautorizate.

A mai arătat că intimaţii-reclamanţi au formulat plângere penală, inclusiv împotriva angajaţilor recurentei-pârâte, însă dosarele de urmărire penală au fost clasate, reţinându-se că nu a existat nicio faptă de natură penală care să fi fost săvârşită de angajaţii recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul celui de al optulea motiv de recurs, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în materia răspunderii civile contractuale, fiind greşit stabilită legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită a recurentei-pârâte şi prejudiciul solicitat de intimaţii-reclamanţi.

În esenţă, a arătat că între pretinsa faptă ilicită a recurentei-pârâte şi prejudiciul reclamat nu a fost probată existenţa legăturii de cauzalitate.

A precizat că, pentru o corectă analiză a întrunirii elementelor răspunderii civile a recurentei-pârâte, instanţa de apel avea obligaţia de a determina şi analiza toate faptele deduse judecăţii, luând în considerare gradul de participare al fiecărei persoane la producerea prejudiciului pretins, însă singura persoană vizată de acţiunea în pretenţii şi de analiza instanţei a fost recurenta, fiind omise, cu desăvârşire, faptele intimaţilor-reclamanţi A. şi B. (despre care a susţinut că au semnat instrumente de plată, dar că nu s-a putut determina autenticitatea semnăturilor şi, totodată, că au pus la dispoziţia doamnei H. ordine de plată semnate în alb).

A mai susţinut că au fost omise faptele terţilor H., J. si I. (care ar fi efectuat o parte din operaţiunile pretins a fi neautorizate), accentul fiind pus pe împrejurarea că H. a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 190/20.04.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, fiind stabilită culpa acesteia pentru prejudiciul reclamat de intimaţii-reclamanţi.

Prin urmare, a arătat că instanţa de apel a dispus în mod greşit atragerea răspunderii recurentei-pârâte, câtă vreme nu au fost administrate probe referitoare la acţiunile tuturor părţilor care au contribuit la pretinsul prejudiciu, fiind imposibil de determinat legătura de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a recurentei şi prejudiciul reclamat.

A făcut referire şi la dosarul nr. x/2019 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, în care părţi vătămate sunt cele implicate în prezenta cauză, iar S. şi I. au calitatea de inculpate, precizând că soluţionarea acestei cauze este relevantă şi pentru prezentul dosar.

Al nouălea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă priveşte greşita interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în materia răspunderii civile contractuale, din perspectiva greşitei determinări a prejudiciului invocat de intimaţii-reclamanţi şi a nelegalităţii încheierii pronunţate de instanţa de apel la data de 9 noiembrie 2017.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în cadrul acestui motiv de recurs, că înstanţa de apel a dispus repararea unui prejudiciu incert şi ambiguu determinat.

Arătând că intimaţii-reclamanţi au solicitat, cu rea-credinţă, plata unor sume de bani aferente unor pretinse tranzacţii neautorizate care, însă, au fost utilizate în beneficiul acestora sau cu privire la care nu s-a putut determina dacă au fost ordonate prin instrumente de plată semnate de către dl. A., a considerat că decizia instanţei de apel produce o gravă vătămare recurentei-pârâte, care se află în situaţia de a plăti intimaţilor-reclamanţi sume de bani aferente unor tranzacţii care le-au profitat acestora, ducând la îmbogăţirea lor fără justă cauză.

A precizat că, deşi a învederat aceste aspecte în faţa instanţei de apel, nu au fost încuviinţate probe în baza cărora să poată fi determinată destinaţia sumelor de bani plătite conform instrumentelor de plată pretins a fi neautorizate.

Din lecturarea considerentelor deciziei instanţei de apel, a considerat că această soluţie a instanţei de apel derivă din interpretarea prevederilor art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009, apreciindu-se că obligaţia de dezdăunare a băncii subzistă, indiferent de destinaţia sumelor de bani retrase în mod pretins neautorizat.

Or, în opinia recurentei-pârâte, aceste considerente contravin în mod direct dispoziţiilor art. 1084 C. civ., conform căruia daunele interese la care poate fi obligat un debitor sunt limitate la prejudiciul efectiv suferit de către cel păgubit.

Ca atare, a apreciat hotărârea instanţei de apel ca nelegală, deoarece instanţa de apel a ignorat împrejurarea că numeroase operaţiuni defăimate ca neautorizate au profitat intimaţilor reclamanţi.

A susţinut că această aplicare a dispoziţiilor legale de către instanţa de apel conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a intimaţilor-reclamanţi, câtă vreme aceştia obţin restituirea unor sume de bani care au fost folosite în interesul acestora (e.g. pentru plata de salarii, constituire depozite, etc).

A mai arătat că, în absenţa oricărei prevederi legale care să acrediteze o atare aplicare a legii, în mod greşit a considerat instanţa de apel că, în toate situaţiile în care nu se poate determina caracterul autorizat al unei operaţiuni, aceasta va fi imputată băncii, ca fiind neautorizată.

Aplicând acest raţionament, în toate situaţiile în care expertizele criminalistice dispuse în cauză nu au putut determina dacă anumite instrumente de plată purtau sau nu semnătura domnului A., instanţa a apreciat ca dubiul profită intimaţilor-reclamanti şi, astfel a dispus obligarea recurentei-pârâte şi la plata acelor sume.

A făcut trimitere la dispoziţiile C. civ., arătând că acestea stipulează că doar un prejudiciu cauzat de fapta ilicită va fi reparat, fiind necesar ca acesta să fie cert, iar nu prezumat.

Ca atare, a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, din aceasta perspectivă.

Cum din conţinutul rapoartelor de expertiză grafoscopică rezultă că nu se poate determina că semnătura dlui. A. aplicată pe instrumentele de plată supuse analizei ar fi falsă, ordinele de plată respective sunt prezumate a fi fost semnate de acesta.

În plus, instanţa de apel a dispus plata unor sume de bani aferente unor operaţiuni despre care chiar intimaţii-reclamanţi au recunoscut că le-au profitat (conform raportului de evaluare anexat de intimaţii reclamanţi cererii de chemare în judecată, din care reiese ca aceştia au contestat şi solicitat restituirea unor sume de bani transferate în conturile lor din Cipru din conturile C. S.R.L. - 24.000 Euro Şi 2400 GBP), ajungându-se, astfel, la o modalitate eronată de determinare a prejudiciului realizată de instanţa de apel, care a condus la îmbogăţirea fără justă cauză a intimaţilor-reclamanţi.

A arătat că în mod greşit a fost respinsă de instanţa de apel administrarea integrală a probei cu expertiza contabilă, încuviinţată în cadrul apelului, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi au împiedicat expertul să răspundă la Obiectivul nr. 4 al expertizei, ce urma sa determine cuantumul sumelor utilizate în beneficiul intimaţilor-reclamanţi, prin aceea că expertului nu i-au fost puse la dispoziţie documente justificative de către intimaţii-reclamanţi.

Această neregularitate, invocată în faţa instanţei de apel prin intermediul obiecţiunilor formulate împotriva raportului de expertiză, a fost respinsă prin încheierea din 9 noiembrie 2017, atacată în cadrul prezentului recurs, soluţia fiind nelegală.

A susţinut că, deşi instanţa de apel avea mijloace procedurale specifice pentru a constrânge intimaţii-reclamanţi să depună înscrisurile necesare efectuării expertizei, prin încheierea atacată a fost împiedicată lămurirea cauzei sub aspectul determinării clare a întinderii reale a pretinsului prejudiciu invocat de intimaţii-reclamanţi, nefiind identificate operaţiunile de plată care au profitat acestora şi societăţilor intimate.

Sub acest aspect, a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării unei expertize contabile, inclusiv asupra documentelor contabile ale societăţilor intimate si, respectiv, administrării de probe suplimentare în vederea determinării sumelor de bani aferente unor operaţiuni pretins neautorizate, care au profitat intimaţilor reclamanţi.

În subsidiar, a apreciat că se impune admiterea recursului, în sensul admiterii apelului formulat de pârâtă şi modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte toate sumele de bani aferente unor tranzacţii care au profitat intimaţilor reclamanţi, respectiv operaţiuni de: creditare societate, constituire depozit, alimentare cont, depunere numerar, plata impozite, salarii, orice alte contribuţii, alimentari card salariu, plata facturi.

Al zecelea motiv de recurs se referă la împrejurarea că în mod greşit a dispus instanţa de apel, prin hotărârea atacată, plata unor daune morale de către recurenta-pârâtă către intimaţii-reclamanţi.

Arătând, sub un prim aspect, că în cauză nu se poate susţine existenţa unui prejudiciu nepatrimonial suferit de către intimaţi, a considerat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de daune morale.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, în cauză nu există o faptă ilicită şi nu s-au administrat probe din care să reiasă pretinsa suferinţă psihică a intimaţilor-reclamanţi, fiind în prezenta unor simple afirmaţii nedovedite.

A arătat, sub cel de al doilea aspect, că prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că instanţa a dispus anularea cererii modificatoare prin care reclamanţii au precizat, pentru prima dată, motivele concrete pe care şi-au întemeiat cererea de acordare a daunelor morale, instanţa dispunând ca judecarea cererii să se limiteze la motivele arătate prin cererea de chemare în judecată, cvasiinexistente.

Ca atare, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod greşit a procedat instanţa de apel atunci când a analizat, în vederea acordării daunelor morale, motive suplimentare celor cuprinse în cererea de chemare în judecată, cu încălcarea limitelor investirii instanţei de apel.

A mai susţinut, sub un al treilea aspect, că motivele reţinute de instanţa de apel pentru acordarea daunelor morale nu pot fi reţinute ca întemeiate, deoarece au caracter generic (vârsta intimaţilor, presupusul stres prin care au trecut), nefiind reţinute împrejurări concrete care să acrediteze existenţa unui prejudiciu moral.

Astfel, a considerat greşită interpretarea instanţei de apel, în sensul că, simpla retragere a unei sume de bani dintr-un cont atrage plata de daune morale, mai ales din perspectiva faptului că intimaţii-reclamanţi nu s-au interesat de situaţia conturilor lor bancare timp de 5 ani.

Sub un ultim aspect, a considerat nelegala soluţia instanţei de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aplicate sumelor acordate cu titlu de daune morale, începând cu data pronunţării.

În acest sens, a susţinut că intimaţii-reclamanţi nu au formulat o solicitare de acordare a dobânzii legale aplicate daunelor morale, astfel ca soluţia instanţei excede obiectului cererii de chemare în judecata.

Totodată, a precizat că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că dobânzile aplicate daunelor morale curg de la data pronunţării hotărârii, nu de la data comunicării acesteia, acest ultim moment fiind şi momentul de la care recurenta-pârâtă poate fi considerată în întârziere pentru plata unor eventuale accesorii.

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, cu consecinţa menţinerii deciziei civile atacate şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Au solicitat obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Au considerat că nu poate fi reţinută nulitatea deciziei recurate pentru motivul de ordine publică reprezentat de nerespectarea prevederilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, respectiv a prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, cu trimitere la prevederile art. 105 alin. (1) şi art. 108 alin. (1) din acest acelaşi act normativ.

Au susţinut că în cauză nu există un veritabil caz de încetare a capacităţii procesuale, în sensul avut în vedere de recurenta-pârâtă, deoarece litigiul poartă asupra unor conturi deţinute în comun de intimaţii-reclamanţii A. şi B., asupra cărora aceştia aveau drepturi de administrare individuale, exercitabile separat, în speţă nefiind vorba despre drepturi exclusive ale reclamantului A., ci doar drepturi pe care acesta le exercita în comun cu soţia sa, B..

Astfel, oricare din cei doi titulari persoane fizice ai conturilor ar fi putut sesiza instanţa de judecată, respectiv ar fi putut exercita calea de atac a apelului, iar decesul co-reclamantului A. nu echivalează cu o discontinuitate în exercitarea capacităţii civile, atâta timp cât co-reclamanta B. (participant în proces încă de la început) putea exercita singură aceleaşi drepturi.

Chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că au fost încălcate prevederile art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, în opinia intimaţilor, o asemenea situaţie nu conduce la anularea necondiţionată a hotărârii instanţei de apel, în virtutea prevederilor art. 105 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, deoarece recurenta-pârâtă nu reclamă vreun act îndeplinit de judecătorii apelului cu încălcarea normelor de competenţă, nici vreun act procedural al co-reclamantului A. efectuat cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

Au mai susţinut că recurenta-pârâtă nu a dovedit în speţă existenţa unei vătămări ce nu putea fi remediată decât prin anularea deciziei, iar potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, o eventuală casare a acestei hotărâri nu ar putea avea efectul urmărit de recurentă, ci ar privi doar actele de procedură cuprinse între data decesului intimatului-reclamant A. şi data pronunţării deciziei.

Intimaţii-reclamanţi au mai arătat că majoritatea mijloacelor de probă solicitate şi încuviinţate pentru recurenta-pârâtă (incluzând interogatoriile reclamanţilor persoane fizice si expertiza contabilă) fuseseră administrate la data la care a intervenit decesul, termenele de judecată acordate în acest răstimp vizând, în realitate, administrarea unor înscrisuri originale aflate în posesia unei alte instanţe (Tribunalul Prahova).

Nu în ultimul rând, au invocat prevederile art. 48 din C. proc. civ. din 1865, în legătură cu împrejurarea că incidentul invocat de către recurenta-pârâtă priveşte doar situaţia co-reclamantului A. (care nu exercita drepturi exclusive în proces), considerând solicitarea de anulare a hotărârii recurate ca fiind neîntemeiată.

Sub un alt aspect, intimaţii-reclamanţi au susţinut că în speţă nu este aplicabil motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut.

Au considerat că instanţa de apel a realizat o analiză judicioasă a pretenţiilor intimaţilor-reclamanţi, acordând, sub aspect cantitativ, sumele de bani solicitate în fata instanţelor.

În acest sens, au făcut referire la faptul că, prin întâmpinarea formulată în faţa Tribunalului Bucureşti, recurenta-pârâtă a precizat care sunt sumele aflate în dispută, din precizările acesteia rezultând că a înţeles faptul că pretenţiile reclamanţilor se referă la cvasi-totalitatea sumelor din conturile deschise la bancă (cu excepţiile asumate prin chiar cererea introductivă, respectiv 2.000 GBP şi 24.000 Euro), fapt confirmat şi de aceea că recurenta-pârâtă nu a invocat în faţa instanţei de fond o restrângere a obiectului judecăţii la tranzacţiile efectuate de pretinşii mandatari ai intimaţilor-reclamanţi, ci aceasta a fost analizată de judecătorul fondului în mod arbitrar, fără a o pune în dezbaterea părţilor, cu ocazia deliberării asupra cauzei.

Au considerat că solicitarea recurentei-pârâte încalcă prevederile art. 292 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, aplicabile şi în recurs:

"Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

În realitate, intimaţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a sancţionat, prin admiterea apelului formulat, restrângerea nejustificată de către prima instanţă, a obiectului cererii introductive, astfel încât, nu se poate susţine că instanţa de apel ar fi acordat "mai mult decât s-a cerut".

Arătând că la momentul formulării cererii introductive, în lumina puţinelor informaţii şi documente puse la dispoziţie de recurenta-pârâtă până la acel moment, nu au cunoscut ce documente justificative au fost utilizate pentru operaţiunile respective, ci doar că sumele de bani fuseseră transferate/retrase fără consimţământul lor, intimaţii-reclamanţi au precizat că scopul urmărit prin formularea cererii introductive de instanţă a fost acela de a obţine reîntoarcerea în patrimoniul lor a tuturor sumelor de bani retrase/transferate fără permisiune.

Aceste sume au fost prevăzute în detaliu în Raportul F., anexat cererii de chemare în judecată, fiind menţionate, în mod expres, acele operaţiuni pe care reclamanţii şi le-au însuşit (respectiv cele în valaore de 24.000 Euro şi 2.000 GBP), al căror cuantum nu a fost inclus în petitul cererii introductive de instanţă.

Au subliniat că recurenta-pârâta a depus la dosar documentele efective care au stat la baza operaţiunilor bancare păgubitoare doar în cadrul cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe, urmare a dispoziţiei exprese a judecătorului, intimaţii-reclamanţi luând, astfel, la cunoştinţă despre cele două moduri în care sumele disputate au părăsit conturile bancare: pe de o parte, prin operaţiuni de retragere de numerar sau prin transferuri bancare ordonate de pretinşii împuterniciţi pe conturi, operaţiuni neautorizate de intimaţii-reclamanţi şi, pe de altă parte, prin depunerea la bancă a unor documente justificative (cereri de autorizare retragere numerar si/sau ordine de plată) care purtau semnături similare celor ale intimaţilor reclamanţi A. şi B. şi care au fost contestate de aceştia, astfel cum rezultă din lista depusă la dosarul cauzei pentru termenul din 24 octombrie 2013, ulterior depunerii de către recurenta-pârâtă a documentelor justificative.

În acest context, intimaţii-reclamanţi au susţinut că funcţionarii recurentei-pârâte, prin neîndeplinirea obligaţiilor profesionale, au executat solicitările cuprinse în cererile de retragere numerar, respectiv ordinele de plată purtând semnăturile contrafăcute ale reclamanţilor A. şi B., fără a depune toate diligenţele solicitate de lege şi regulile bancare în vederea verificării identităţii şi împuternicirilor persoanelor care au prezentat aceste documente justificative la bancă, în acest mod, sume considerabile de bani fiind retrase din conturile reclamanţilor sau direcţionate (transferate) către diverse alte conturi, cauzând, astfel, prejudicii reclamanţilor.

Reluând argumentele invocate în motivele de apel referitoare la restrângerea eronată de către prima instanţă a obiectului cererii de chemare în judecată, intimaţii au susţinut că, prin soluţia dată, instanţa de apel nu a făcut decât să corecteze o abatere a sentinţei de la principiul disponibilităţii, pronunţând o soluţie în limitele învestirii iniţiale a instanţei de judecată, astfel că nu se poate susţine că instanţa de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut, în cauză nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. din 1865.

În legătură cu motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, intimaţii-reclamanţi au precizat că decizia recurată nu cuprinde o motivare contradictorie.

Au precizat că nu există nicio contradicţie între dispozitivul deciziei şi considerentele instanţei de apel, nefiind aplicabile prevederile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, deoarece valorificarea de către instanţa de fond a concluziilor raportului de expertiză criminalistică în favoarea reclamanţilor este o chestiune ce ţine de temeinicia deciziei, iar nu de legalitatea acesteia, iar mijlocul de probă menţionat a fost valorificat în contextul existenţei unui probatoriu mult mai vast, care a conturat o prezumţie puternică si rezonabilă de fraudă, pe care recurenta-pârâtă nu a reuşit să o răstoarne.

Făcând o trecere în revistă a mijloacelor de probă pe care prima instanţă le-a coroborat cu concluziile raportului de expertiză criminalistică, au conchis că instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe argumente contradictorii, astfel cum susţine recurenta, ci pe un ansamblu de mijloace de probă administrate în mod legal şi transparent.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865, căruia recurenta-pârâtă i-a subsumat mai multe critici, au susţinut că hotărârea instanţei de apel a realizat o aplicare corectă a legii.

Cu privire la criticile recurentei-pârâte referitoare la pretinsa greşită interpretare a prevederilor art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, la încălcarea prevederilor nr. O.U.G. nr. 113/2009 şi la inexistenţa unei răspunderi civile a recurentei în raport cu reclamanţi, care să justifice acordarea de daune materiale şi morale în favoarea acestora, au arătat că simpla nemulţumirile a acestei părţi nu este aptă să conducă la admiterea recursului, în lipsa unor argumente care să evidenţieze reale greşeli de judecată ale instanţei de apel.

Au remarcat că recurenta nu a criticat soluţia instanţei de apel din încheierea din data de 23 iunie 2016 (prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii în apel), ci însăşi decizia pronunţată, prin care instanţa de apel a soluţionat apelul îndreptat împotriva încheierii primei instanţe din data de 31 martie 2013 de respingere a cererii de suspendare a judecăţii formulată în faţa primei instanţe.

Au subliniat caracterul facultativ al măsurii suspendării prevăzute de textul art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 şi au precizat că în mod corect a procedat instanţa, respingând cererea de suspendare formulată de recurentă, întrucât modalitatea de soluţionare a cauzei penale nu poate fi considerată hotărâtoare pentru drepturile intimaţilor-reclamanţi asupra sumelor din cont, care s-au stabilit exclusiv în raporturile client-bancă, iar deznodământul dosarului penal indicat de recurenta-pârâtă ar echivala cel mult cu un drept de regres al recurentei împotriva terţilor a căror răspundere penală ar fi astfel stabilită, în măsura în care recurenta-pârâtă ar fi procedat la despăgubirea intimaţilor-reclamanţi.

Au considerat că în apel s-a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009, reţinându-se, în mod judicios, că intimaţii-reclamanţi nu au avut la dispoziţie informaţiile legate de operaţiunile efectuate pe contul lor, ceea ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor alin. (2) a art. 127 din Ordonanţa menţionată.

Cu alte cuvinte, au susţinut că reclamanţii au acţionat cu respectarea termenului de 13 luni prevăzut de O.U.G. nr. 113/2009, iar recurenta-pârâtă nu poate invoca, în apărare, culpa sa în comunicarea tardivă a detaliilor legate de operaţiunile bancare.

Au mai invocat faptul că termenul de 13 luni este un termen de decădere în ceea ce priveşte procedura administrativă de soluţionare a cererilor de "corectare a operaţiunilor de plată", reglementată de O.U.G. nr. 113/2009, însă nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte criticile privind răspunderea civilă a recurentei faţă de intimaţii-reclamanţi, au precizat că recurenta-pârâtă nu arată, concret, ce dispoziţii au fost aplicate greşit de către instanţele de fond.

În acest sens, au considerat că orice încălcare a contractului de cont bancar curent din partea recurentei-pârâte, care cauzează clientului un prejudiciu, va putea atrage răspunderea contractuală a băncii, aceasta funcţionând ca profesionist într-un domeniu special reglementat, inclusiv prin impunerea, în anumite circumstanţe, a unei conduite particulare băncii (de regulă prudenţială) sau prin stabilirea unei răspunderi speciale a acesteia, sens în care au indicat normele O.U.G. nr. 113/2009 şi cele din Regulamentul BNR nr. 9/2008.

Au mai arătat că răspunderea recurentei-pârâte intervine chiar şi pentru cea mai uşoară culpă, datorită faptului că aceasta este un profesionist, fiind obligată prin reglementările în domeniu să ia măsuri eficiente de protecţie pentru prevenirea producerii unor prejudicii, iar criteriul de apreciere al vinovăţiei este cel al unui bun profesionist, prudent şi diligent, din acelaşi domeniu de activitate.

Ca atare, au susţinut că teoria mandatului aparent sau o pretinsă pasivitate a titularilor conturilor deschise la bancă, invocate în încercarea de a obţine exonerarea de răspundere, nu pot fi primite, în cazul unui diferend judiciar având loc o inversare a sarcinii probei, de la client la instituţia bancară, astfel cum rezultă din textul art. 128 şi 129 din O.U.G. nr. 113/2009.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009, au remarcat că acesta stabileşte o răspundere contractuală specifică a instituţiei de plată, în ipoteza tranzacţiilor neautorizate.

Au considerat că în cadrul răspunderii instituite de dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, a fost dovedit faptul că prejudiciul a fost produs prin fapta ilicită a recurentei-pârâte, constând în neobservarea prevederilor art. 5 din Regulile Generale de Operare pe Contul Curent, parte a Condiţiilor Generale de Afaceri aplicabile în perioada 2002 - 1 noiembrie 2009, art. 6 din Condiţiile Generale de Afaceri, respectiv a procedurilor bancare referitoare la acordarea împuternicirilor pentru operaţiuni în numele şi pe seama titularilor de cont şi, totodată, prin încălcarea dispoziţiilor art. 50-51 din Condiţiile Generale de Afaceri (aplicabile începând cu anul 2002), ale art. 8 alin. (4) şi art. 9 din Regulamentul nr. 9/2008.

Concret, au considerat dovedit faptul că funcţionarii recurentei-pârâte au permis ca anumite persoane să fie împuternicite să opereze conturile reclamanţilor, deşi asemenea împuterniciri nu au fost date nici în faţa funcţionarilor bancari, nici prin procură autentică notarială de către titularii de cont şi, de asemenea, că a fost probat faptul că nu s-a realizat verificarea identităţii si împuternicirii persoanelor care prezintă ordine si instrucţiuni recurentei-pârâte în numele şi pe seama titularilor de cont.

Precizând că prejudiciul constă în paguba efectivă suferită de către intimaţii-reclamanţi ca urmare a faptelor ilicite ale recurentei-pârâte, respectiv sumele de bani ce au fost retrase/transferate din conturile bancare ale reclamanţilor fără ştirea şi consimţământul acestora, au considerat că instanţele de fond au procedat în mod judicios dispunând indexarea sumelor retrase/transferate din conturi cu dobânda legală penalizatoare aplicabilă până la data rambursării efective.

Cu privire la criticile aduse de către recurenta-pârâtă încheierii pronunţate de instanţa de apel la data de 9 noiembrie 2017, prin care instanţa a respins obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă privind identificarea unor presupuse tranzacţii efectuate în beneficiul reclamanţilor, intimaţii au arătat că nu au dispus în mod efectiv de sumele despre care recurenta susţine că le-ar fi profitat, motiv pentru care nu au fost în măsură să producă documente în acest sens.

Au mai arătat că recurenta-pârâtă nu a produs nicio probă în sensul existenţei unor operaţiuni efectuate în beneficiul reclamanţilor (dintre cele contestate de aceştia), sau în sensul că intimaţii-reclamanţi ar fi în posesia unor astfel de documente.

Pe cale de consecinţă, au apreciat că nu se poate reţine faptul că, prin respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză contabilă prin încheierea din 9 noiembrie 2017, instanţa de apel ar fi distorsionat în mod obiectiv procesul de aflare a adevărului.

Intimaţii-reclamanţi au apreciat că legătura de cauzalitate rezultă ex re din neobservarea prevederilor contractuale şi/sau legale de către recurenta-pârâtă, în acord cu prevederile art. 43 Codul comercial (aplicabile în cauză).

Cu privire la condiţia vinovăţiei, au precizat că în cazul recurentei-pârâte, aceasta îmbracă forma neglijenţei grave.

Arătând că în speţă nu se poate discuta de existenţa unor relaţii contractuale complexe, tripartite sau multi-partite, în cadrul cărora recurenta să "împartă" răspunderea cu alte persoane, au susţinut că eventualele proceduri civile sau penale derulate împotriva unor terţe persoane nu pot avea impact asupra raporturilor juridice deduse judecăţii în prezenta cauză, deoarece răspunderea recurentei-pârâte faţă de intimaţi este prevăzută de lege, condiţiile contractuale si normele bancare.

Ca atare, au apreciat că daunele morale acordate reclamanţilor A. şi B. sunt pe deplin justificate, în baza art. 107 din C. civ. din 1864 existând posibilitatea reparării atât a prejudiciilor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale, în măsura în care se constată că obligaţiile contractuale au fost executate defectuos.

Cum recurenta-pârâtă a avut o atitudine neglijentă, prin care şi-a încălcat obligaţiile contractuale şi legale, au arătat că daunele morale acordate de instanţa de apel au avut ca justificare afectarea dreptului la sănătate fizică şi psihică, precum şi a dreptului la reputaţie al intimaţilor-reclamanţi, iar incertitudinea recuperării sumelor de bani retrase/transferate fără autorizare le-a creat acestora o permanentă stare de nelinişte si anxietate.

Totodată atitudinea recurentei-pârâte, care a refuzat asumarea oricărei responsabilităţi şi soluţionarea acestui diferend pe cale amiabilă, iar ulterior demarării procedurilor judiciare a întreprins numeroase acţiuni pentru a prelungi artificial acest litigiu, a generat cele mai grave efecte negative asupra intimaţilor-reclamanţi A. şi B., litigiul derulându-se pentru o perioadă considerabilă, cu invocarea de către recurentă a neglijenţei intimaţilor-reclamanţi în conducerea propriilor afaceri, pentru ca recurenta să se disculpe de propriile fapte ilicite.

Au precizat că sănătatea fizică şi starea psihică a reclamanţilor A. şi B. a avut de suferit semnificativ, din pricina unei stări de stres constante cauzate de prezentul proces, dar şi datorită refuzului constant al recurentei-pârâte de a pune la dispoziţie toate documentele aferente conturilor deschise pe numele reclamanţilor, deşi aveau obligaţii legale în acest sens;

În consecinţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat instanţei de recurs să constate că acordarea de daune morale intimaţilor-reclamanţi A. şi B. este pe deplin justificată, ţinând cont atât de importanţa valorilor lezate, anume dreptul la sănătate fizică şi psihică, dreptul la reputaţie şi dreptul de proprietate, dar şi intensitatea cu care au fost percepute aceste vătămări de către reclamanţi.

IV. Analizând recursul formulat prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. din 1865, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 şi art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, ceea ce, în opinia recurentei, atrage nulitatea absolută a acestei hotărâri.

Înalta Curte reţine că, din actele depuse la dosar de recurenta-pârâtă la termenul din 8 noiembrie 2019, acordat pentru stabilirea cauţiunii aferente cererii de suspendare a executării deciziei nr. 455 din 7 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, rezultă că reclamantul A. a decedat la data de 6 aprilie 2018, în timpul judecăţii cauzei în apel, consecinţa fiind aceea că, la data pronunţării deciziei recurate, 7 martie 2019, reclamantul nu mai era în viaţă.

În consecinţă, faţă de înscrisurile depuse, denumite "Certificatul de deces şi moştenitori" din data de 27 iunie 2019 şi "Declaraţia şi Confirmare mandat" din data de 7 octombrie 2019, instanţa de recurs a dispus, atât pentru termenul de soluţionare a cererii de suspendare a executării formulată de recurenta-pârâtă, din data de 22 noiembrie 2019, cât şi pentru termenul acordat pentru soluţionarea pe fond a recursului, citarea, în calitate de intimaţi-reclamanţi, a celor doi moştenitori ai reclamantului care nu figurau ca părţi în proces (W. şi X., pentru întregirea cadrului procesual.

Celor doi moştenitori, anterior menţionaţi, le-a fost comunicată copia cererii de suspendare a executării deciziei atacate şi copia recursului formulat de recurenta-pârâtă.

Potrivit dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865, judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor.

Sub un prim aspect, se constată că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamanţii A. şi B., alături de societăţile comerciale reclamante C. S.R.L. şi D. S.R.L.

Reclamanţii A. şi B. au solicitat băncii restituirea unor sume de bani extrase fără drept din cele trei conturi comune ale acestora, asupra cărora fiecare dintre cei doi reclamanţi aveau drepturi de administrare şi de dispoziţie individuale, independente.

Prin urmare, cu privire la conturile reclamanţilor A. şi B., Înalta Curte constată că fiecare dintre aceştia putea introduce în mod independent acţiunea de faţă, cu aceleaşi efecte procesuale.

Fiecare dintre reclamanţii A. şi B. putea solicita, individual, aceleaşi pretenţii cu privire la aceleaşi conturi bancare, împrejurarea că aceştia au formulat cererea împreună reprezentând o opţiune a reclamanţilor şi neavând semnificaţia că dreptul primului reclamant de a acţiona pârâta în justiţie depindea de acţiunea conjunctă a celui de al doilea sau că cei doi deţineau drepturi interdependente asupra conturilor.

În situaţia particulară existentă în speţă, exerciţiul drepturilor procesuale aparţine, deopotrivă şi cu acelaşi conţinut, ambilor reclamanţi persoane fizice, iar unul din aceştia, intimata-reclamantă B., continuă să stea în proces în faza recursului.

Sub un al doilea aspect, în legătură cu nulitatea absolută invocată de recurenta-pârâtă datorată nerespectării dispoziţiilor mai sus evocate, instanţa de recurs observă că, în conformitate cu textul art. 105 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, sancţiunea nulităţii absolute intervine în privinţa actelor de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică sau privată, situaţie ce nu se regăseşte în cauză şi care, de altfel, nici nu a fost susţinută de către recurenta-pârâtă.

Aşadar, având în vedere cazul limitativ prevăzut de textul anterior evocat, precum şi capacitatea de exerciţiu independentă (şi cu privire la aceleaşi pretenţii) a celei de a doua reclamante, B., care întruneşte şi calitatea de moştenitor al primului reclamant, incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. în privinţa reclamantului decedat în cursul apelului nu poate atrage nulitatea absolută a deciziei recurate pentru neobservarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. din 1865.

Instanţa de recurs nu poate avea în vedere nici dispoziţiile alin. (2) al textului art. 105 din C. proc. civ. din 1865, referitor la nulitatea relativă, deoarece, pe de o parte, neluarea de către instanţa de apel a măsurii suspendării de drept nu se încadrează în categoria nulităţilor anume prevăzute de lege, neputându-se considera că o eventuală vătămare este prezumată de lege, iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu a invocat o nulitate relativă şi nici nu a susţinut şi dovedit existenţa unei vătămări, situaţie în raport cu care instanţa nu poate proceda la o astfel de analiză.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate primi motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă referitor la nulitatea absolută a deciziei recurate, deoarece, în raport cu elementele concrete ale speţei şi cu prevederile art. art. 243 alin. (1) pct. 1 şi art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 105 din C. proc. civ.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., se reţine că în dezvoltarea acestui motiv, recurenta-pârâtă susţine că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece a obligat recurenta-pârâtă la plata către intimaţii-reclamanţi a unor sume de bani ce nu au fost solicitate prin intermediul cererii de chemare în judecată.

Se reţine că această critică a fost invocată şi în faza apelului, însă în cadrul apelului promovat de intimaţii-reclamanţi, ocazie cu care instanţa de apel a realizat o analiză a limitelor investirii instanţei de fond şi a decis, în baza actelor din dosar, că din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă fără niciun dubiu că scopul demersului judiciar a fost recuperarea tuturor sumelor de bani care au fost retrase sau transferate din conturile fiecărui apelant-reclamant de către persoane neautorizate, nefiind făcută nicio distincţie cu privire la tipul operaţiunii sau la persoanele care au efectuat asemenea operaţiuni.

Verificând argumentele instanţei de apel, Înalta Curte consideră că acestea au fundamentat în mod judicios modul de rezolvare al criticii din apel a reclamanţilor, aceeaşi cu cea prezentată de recurenta-pârâtă în faţa instanţei de recurs, dar în sens contrar.

Astfel, în timp ce intimaţii-reclamanţi au invocat, în apel, o restrângere nelegală a învestirii realizată de prima instanţă, recurenta-pârâtă reclamă, în cadrul cererii de recurs, depăşirea limitelor acestei învestiri de către instanţa de apel, ca urmare a admiterii apelului intimaţilor reclamanţi.

Instanţa de apel a reţinut că, în pagina a doua a cererii de chemare în judecată, dar şi în paginile a treia şi a cincea din cerere, reclamanţii au indicat sumele de bani a căror restituire a fost solicitată, inclusiv sumele retrase sau tranferate pe baza unor documente bancare provenind doar în mod aparent de la titularii de cont (intimaţii-reclamanţi), concluzia fiind aceea că acţiunea introductivă a avut în vedere toate operaţiunile desfăşurate în perioada 19 iulie 2006 - 19 octombrie 2010 de persoane neautorizate de titularii de cont, recurenţii-reclamanţi nedistingând între aceste operaţiuni, în funcţie de tipul acestora sau de identitatea persoanelor neautorizate.

Se mai arată că documentele care au stat la baza efectuării operaţiunilor desfăşurate în perioada mai sus menţionată au fost depuse, la solicitarea instanţei de fond, de către recurenta-pârâtă, putând fi astfel studiate de către intimaţii-reclamanţi, acesta fiind demersul care a permis celor din urmă menţionaţi să indice, în mod expres, documentele bancare falsificate, pentru ca acestea să poată fi expertizate în cadrul rapoartelor de expertiză criminalistică nr. 229 din 12 iunie 2014 şi nr. 225 din 18 iunie 2015 .

În acest context, nominalizarea expresă doar a presupuşilor împuterniciţi H., I. şi J. în cadrul acţiunii formulate de intimaţii reclamanţi şi indicarea, ca false, a fişelor de semnături şi delegaţiilor prin care au aceştia erau împuterniciţi, nu a fost considerată de către instanţa de apel a reprezenta o limitare a cererii la tranzacţiile efectuate de aceste persoane neautorizate, întrucât, necunoscând integralitatea documentelor aflate în posesia recurentei-pârâte, ce au fost depuse de aceasta doar în cursul judecăţii pe fond, la cererea expresă a primei instanţe, intimaţii-reclamanţi nu puteau nominaliza prin acţiunea introductivă toate persoanele care au efectuat operaţiuni neautorizate pe conturi, deoarece nu cunoşteau detaliile tuturor operaţiunilor efectuate pe conturile lor.

În temeiul considerentelor anterior sintetizate, fiind evident că scopul urmărit de intimaţii-reclamanţi prin formularea cererii introductive a privit reîntoarcerea în patrimoniul lor a tuturor sumelor de bani plătite sau retrase de orice persoană neautorizată, Înalta Curte apreciază corectă concluzia instanţei de apel, care a stabilit că în mod greşit a procedat prima instanţă restrângând, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, obiectul cererii de chemare în judecată, prin aceea că a exclus fără justificare analizei sale sumele plătite în baza unor ordine provenind aparent de la titularii de cont (nu de la împuterniciţii aparenţi ai acestora), dar care, în realitate, nu erau semnate de titulari.

Constatând justeţea raţionamentului juridic al instanţei de apel, realizat în baza conţinutului documentelor analizate şi a actelor din dosar, pentru identitate de argumente, soluţia Înaltei Curţi nu poate fi decât aceea de respingere a criticii formulate de către recurenta-pârâtă, întrucât în cauză nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut, ci obiectul judecăţii în apel a fost corectat, în sensul respectării limitelor învestirii instanţei prin analizarea şi soluţionarea tuturor solicitărilor cuprinse în acţiunea introductivă, în cauză nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. din 1865.

Al treilea motiv de recurs s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865, arătându-se că hotărârea instanţei se bazează pe motive contradictorii.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că, deşi pentru anumite documente de plată nu s-a putut constata caracterul fals al semnăturii reclamantului A., instanţa de apel a obligat recurenta-pârâtă la despăgubirea intimaţilor-reclamanţi şi pentru sumele vizate de aceste documente.

A mai invocat, în legătură cu această critică, grava eroare de judecată realizată de instanţă în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 113/2009 pentru situaţii juridice anterioare intrării in vigoare a acestui act normativ (la data de 1 noiembrie 2009), cu consecinţa deplasării în mod eronat a sarcinii probei către recurenta-pârâtă (aspect specific dispoziţiilor O.U.G. nr. 113/2009), prin încălcarea dispoziţiilor de drept comun în materie, potrivit cărora sarcina probei ar fi revenit reclamanţilor.

În legătură cu argumentele invocate în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte precizează că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. din 1865, hotărârea judecătorească se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Respectarea garanţiilor prevăzute de textul art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, susţinerile acestora trebuind examinate în mod corect de instanţa sesizată. Aceasta impune, în sarcina instantei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia, fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

În cauză, verificându-se motivarea instanţei de apel, în raport cu criticile recurentei-pârâte privind existenţa unor motive contradictorii ce au fundamentat soluţia de obligare a recurentei la despăgubirea intimaţilor-reclamanţi şi pentru sumele vizate de documentele de plată pentru care nu s-a putut constata caracterul fals al semnăturii reclamantului A., Înalta Curte apreciază că instanta de apel a reţinut şi a înlăturat în mod coerent, prin coroborarea probelor administrate, susţinerile recurentei şi a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat.

A apreciat instanţa de apel, făcând referire la probele administrate, pe care le-a expus şi interpretat, că dubiul din rapoartele de expertiză criminalistică referitor la semnăturile atribuite apelantului - reclamant A. nu poate profita recurentei-pârâte, în primul rând din perspectiva dispoziţiilor art. art. 128 din O.U.G. nr. 113/2009, care plasează în responsabilitatea prestatorului de servicii sarcina probei unor operaţiuni de plată despre care se susţine că sunt neautorizate, dar şi prin prisma împrejurării, constatată de instanţa de apel în urma analizei probatoriului, că intimaţii-reclamanţi au probat faptul că documentele bancare contestate, atribuite în mod aparent soţilor Petronas, nu au fost emise de aceştia şi nu au fost semnate de ei.

Prin urmare, hotărârea atacată creează transparenţă asupra silogismului judiciar, care explică şi justifică dispozitivul, astfel încât asupra acestuia să poată fi realizat controlul judiciar.

Se apreciază că răspunsul instanţei de apel dat tuturor susţinerilor recurentei-pârâte în legătură cu presupusul dubiu privind semnătura reclamantului A. a oferit un răspuns exhaustiv şi neechivoc argumentelor aduse de această parte, răspunzând tuturor obiecţiilor şi criticilor care erau susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În acest context, nu se confirmă nici critica referitoare la deplasarea în mod nelegal a sarcinii probei către recurenta-pârâtă, deoarece instanţa de apel a realizat o analiză detaliată a probelor şi a concluzionat că intimaţii-reclamanţi au dovedit caracterul neautorizat al documentelor de plată în discuţie.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că, şi în condiţiile aplicării dreptului comun în materia probaţiunii, în cauză a fost răsturnată prezumţia că instrumente de plată ar fi fost semnate de reclamantul A., între considerentele deciziei recurate neexistând contradicţii ce ar putea fi încadrate în motivul de recurs invocat.

Cu privire la critica recurentei-pârâte referitoare la grava eroare de judecată a instanţei de apel, datorată greşitei aplicări a dispoziţiilor O.U.G. nr. 113/2009 pentru situaţii juridice anterioare intrării in vigoare a acestui act normativ (ce se circumscrie, în realitate, motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865), instanţa de recurs constată din verificarea actelor dosarului că această susţinere a fost invocată, pentru prima dată, în faza procesuală a recursului.

Astfel, în cursul litigiului de faţă, recurenta-pârâtă a pus în discuţie, prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, prin apelul declarat şi, respectiv, prin întâmpinarea formulată cu privire la apelul intimaţilor-reclamanţi, o serie de aspecte legate de aplicabilitatea textelor O.U.G. nr. 113/2009: chestiunea respectării termenului de 13 luni prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 a fost invocată prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, aspectul legat de exceptarea retragerilor în numerar de la normele prescrise de acest act normativ, conform art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009, a fost invocat în apelul declarat de recurentă, în cadrul căruia recurenta a susţinut şi faptul că foarte multe operaţiuni au fost efectuate în interesul intimaţilor-reclamanţi, împrejurare asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat în raport cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2009.

Deşi elementul legat de inversarea sarcinii probei de la client la instituţia bancară, conform art. 128 din O.U.G. nr. 113/2009, a făcut obiectul examenului instanţei de apel, acesta a fost invocat nu de recurentă, ci de intimaţii-reclamanţi, prin întâmpinarea depusă de aceştia la apelul formulat de recurenta-pârâtă, instanţa de apel constatând, astfel cum s-a arătat mai sus, ca fiind dovedit de reclamanţi caracterul neautorizat al unor operaţiuni, prin probele propuse şi administrate în cauză.

În ceea ce priveşte chestiunea greşitei aplicării retroactive a O.U.G. nr. 113/2009 pentru operaţiunile efectuate înainte de data intrării în vigoare a acestui act normativ, se observă că, nici recurenta-pârâtă, nici intimaţii-reclamanţi nu au formulat, prin cereri, respectiv apeluri şi întâmpinări, asemenea critici, susţineri sau apărări, ceea ce face ca instanţa de recurs să nu poată analiza această critică, invocată direct în recurs.

Aşadar, întrucât atribuţiile instanţei de recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel, iar recurenta-pârâtă nu a formulat această critică în apel, aspectul greşitei aplicări retroactive a O.U.G. nr. 113/2009 a fost invocat omisso medio şi nu poate fi examinat de instanţa de recurs.

Înalta Curte constată că cel de al patrulea motiv de recurs, circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., nu este întemeiat.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă critică faptul că hotărârea instanţei de apel, de respingere a apelului declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii primei instanţe din data de 31 martie 2013, a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. din 1865, întrucât erau în derulare proceduri penale ce aveau legătură cu cauza, de natură a stabili vinovăţia persoanelor implicate, inclusiv eventuala contribuţie a intimaţilor-reclamanţi la săvârşirea faptelor.

În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut referire la dosarele penale nr. x/2011 şi nr. y/2011, aflate pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865:

"Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Înalta Curte apreciază corectă concluzia instanţei de apel, care a arătat că la momentul soluţionării cererii de suspendare de către prima instanţă, nu era în curs de desfăşurare o altă judecată care să aibă ca obiect existenţa sau inexistenţa unui drept de care să depindă soluţionarea prezentei cauze.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte consideră că în speţă nu se poate reţine că cele două dosare penale la care face referire recurenta-pârâtă, ulterior conexate, aveau relevanţă din perspectiva determinării corecte a elementelor răspunderii civile a recurentei-pârâte, deoarece procesul penal se desfăşura cu privire la o serie de persoane fizice şi avea ca obiect eventuala tragere la răspundere penală a acestora, nu a recurentei-pârâte sau a intimaţilor - reclamanţi.

Prin urmare, în măsura în care doamna H., împotriva căreia intimaţii-reclamanţi au formulat plângere penală, ar fi fost condamnată pentru infracţiunile pentru care s-a început urmărirea penală, prevăzute de art. 215 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. pen. şi art. 290 C. pen. (înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată), această împrejurare nu echivalează cu excluderea răspunderii civile a recurentei-pârâte, deoarece în procesul civil nu se poate vorbi, sub aspectul elementului intenţional, de o similaritate cu procesul penal, între cele două tipuri de răspunderi existând diferenţe specifice sub acest aspect.

Pe de altă parte, procesul penal nu are ca scop stabilirea existenţei unor eventuale raporturi juridice de mandat între intimaţi şi persoanele inculpate, nici modalitatea în care sunt executate eventuale obligaţii în cadrul mandatului, ci tragerea la răspundere penală a persoanelor împotriva cărora chiar intimaţii-reclamanţi au fomulat plângerea penală.

Ca atare, nu se poate susţine că deznodământul acestui proces penal ar putea avea o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea prezentei cauze, care are ca obiect stabilirea răspunderii civile a recurentei-pârâte, nu şi a persoanelor fizice inculpate.

Aşa cum a arătat instanţa de apel, intimaţii-reclamanţi nu au introdus în faţa instanţei civile o cerere de chemare în judecată împotriva persoanelor fizice vizate de dosarul penal, prin care să solicite repararea prejudiciului suferit ca urmare a unor eventuale infracţiuni comise de acestea, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de apel că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968 privind suspendarea legală a judecăţii, neexistând identitate între persoanele pe care intimaţii le doresc a fi trase la răspundere penală şi recurenta-pârâtă.

De asemenea, corect a reţinut instanţa de apel că nu a fost produsă nicio dovadă de către apelanta-pârâtă din care să rezulte că s-a început urmărirea penală împotriva intimaţilor-reclamanţi pentru infracţiuni care să aibă legătură cu prezenta cauză.

Cât despre critica referitoare la soluţia de respingere a apelului recurentei-pârâte, despre care se arată că a fost întemeiată exclusiv pe considerente care vizau dosarul penal nr. x/2011, în cadrul motivării instanţei de apel se face referire, în mai multe rânduri, la faptul că din:

"adresa nr. x/07.12.2012 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova reiese că în dosarul penal nr. x/2011 (la care a fost conexat dosarul penal nr. x/2011) s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuita O. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. pen. şi art. 290 C. pen., neexistând nicio constituire de parte civilă ".

Din interpretarea logică a textului citat rezultă că referirea dublă la dosarul nr. x/2011 incorporează o eroare materială, fiind evident că dosarul penal nr. x/2011 nu putea fi conexat la acelaşi dosar, cu acelaşi număr, ci dosarul al doilea, în legătură cu care se menţionează conexarea, este cel cu nr. x/2011 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Acest aspect rezultă din chiar conţinutul adresei nr. x/07.12.2012, aflată la dosar fond, în care se confirmă faptul că în dosarul penal nr. x/2011 (la care a fost conexat dosarul penal nr. x/2011) s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuita O. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) C. pen. şi art. 290 C. pen., neexistând nicio constituire de parte civilă.

Nu în ultimul rând, având în vedere şi durata îndelungată de când prezenta cauză se află pe rolul instanţelor de judecată civile, coroborată cu o durată ce poate fi considerabilă a cauzelor penale, datorată complexităţii aspectelor ce trebuie desluşite, Înalta Curte consideră justificată constatarea instanţei de apel, în sensul că suspendarea unei cauze în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. din 1865 trebuie dispusă cu prudenţă, fiind pertinentă observaţia instanţei în sensul că această măsură nu se impune în cauză, deoarece nu există probe clare că infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală ar putea avea o înrâurire hotărâtoare cu privire la soluţia care urmează a se pronunţa.

În plus, se constată că această critică nu vizează direct soluţia instanţei de apel din încheierea din data de 23 iunie 2016 pronunţată de instanţa de apel, prin care s-a respins cererea similară formulată de recurentă, de suspendare a judecăţii în apel, ci se referă la soluţia pronunţată de prima instanţă prin încheierea din data de 31 martie 2013, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată în faţa instanţei de fond.

Recurenta-pârâtă a invocat un al cincilea motiv de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., arătând că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 113/2009.

Primul aspect invocat, în cadrul căruia recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a aplicat în mod nelegal dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009 unor operaţiuni anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ, a fost analizat anterior, în cadrul verificării celui de al treilea motiv de recurs, atât din această perspectivă, cât şi prin prisma susţinerii recurentei-pârâte referitoare la răsturnarea sarcinii probei, prin aplicarea mecanismului simplificat prevăzut de O.U.G. nr. 113/2009.

Pentru acest motiv, Înalta Curte face trimitere la consideraţiile relevante de mai sus, fără a le reitera şi va păstra concluzia acolo enunţată, în sensul că această critică specifică nu poate fi analizată în recurs, fiind invocată omisso medio.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa celei de a treia critici invocate de recurenta-pârâtă în cadrul acestui motiv de recurs, referitoare la împrejurarea că decizia Curţii de Apel Bucureşti încalcă prevederile art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 referitoare la termenul de decădere în care plătitorul poate solicita aplicarea mecanismului prevăzut de art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009.

Din verificarea motivelor de apel invocate de recurenta-pârâtă, se constată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, aceasta a criticat hotărârea primei instanţe exclusiv pentru nepronunţarea asupra inaplicabilităţii acestui act normativ, din perspectiva textului art. 4 alin. (1) din Ordonanţa menţionată, recurenta-pârâtă arătând, în apelul formulat, că marea majoritate a operaţiunilor contestate de reclamanţi sunt retrageri de numerar şi, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a), sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 113/2009.

Susţinerea recurentei-pârâte, că nu ar putea fi contestate operaţiunile anterioare datei de 5 iulie 2010, întrucât s-a încălcat termenul de 13 luni prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009, a fost invocată de recurentă doar în faţa instanţei de fond, prin întâmpinare, prin sentinţa pronunţată reţinându-se, în esenţă, că întarzierea cu care reclamanţii au semnalat caracterul neautorizat al plăţilor nu este nejustificată.

Tot în legătură cu aplicabilitatea O.U.G. nr. 113/2009 operaţiunilor contestate, prima instanţă a reţinut că pârâta nu a formulat prin întâmpinare o apărare în sensul excluderii din aria de aplicare a O.U.G. nr. 113/2009 a operaţiunilor contestate în temeiul art. 4 alin. (1) din actul normativ şi, în consecinţă, a decis să nu analizeze această susţinere.

Instanţa de apel a realizat o analiză privind respectarea de către intimaţii reclamanţi a termenului prevăzut de art. 127 din actul normativ, însă această analiză nu corespunde unei critici în acest sens, formulate de recurenta-pârâtă în apel.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că aceste susţineri au fost înfăţişate primei instanţe, prin întâmpinare:

"Referitor la dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe s-a susţinut de către apelanta-pârâtă faptul că nu ar putea fi contestate operaţiunile anterioare datei de 05.07.2010 raportat la dispoziţiile art. 127 din acest act normativ." .

Cu alte cuvinte, critica invocată în recurs privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 referitoare la termenul de decădere în care plătitorul poate solicita aplicarea mecanismului prevăzut de art. 130 din acest act normativ, nu a făcut obiectul criticilor din apel.

Acelaşi lucru rezultă din verificarea cererii de apel a recurentei-pârâte, Înalta Curte constatând că aceasta nu a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 127 din acest act normativ, nefiind invocate susţineri referitoare la nerespectarea de către intimaţii-reclamanţi a termenului de 13 luni prevăzut de art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009 sau la greşita stabilire a datei de la care curge acest termen.

Dimpotrivă, critica din apel privind greşita reţinere de către prima instanţă a inaplicabilităţii O.U.G. nr. 113/2009 s-a referit strict la neanalizarea de către prima instanţă a apărării recurentei-pârâte privind exceptarea din sfera de aplicare a acestui act normativ a operaţiunilor contestate, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Ordonanţă.

Întrucât obiectul verificărilor instanţei de recurs îl constituie hotărârea instanţei de apel, din perspectiva răspunsului pe care aceasta îl oferă motivelor de apel susţinute de părţi, în absenţa invocării de către recurenta-pârâtă, în precedenta fază procesuală, a unei asemenea critici vizând încălcarea prevederilor art. 127 din O.U.G. nr. 113/2009, Înalta Curte apreciază aceste susţineri ale recurentei-pârâte ca fiind formulate omisso medio.

Mai mult, din analiza instanţei realizată în hotărârea recurată rezultă că aceasta a stabilit, cu just temei, că în raport cu probele administrate, întarzierea cu care reclamanţii au semnalat caracterul neautorizat al plăţilor este justificată, fiind aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 113/2009, această stare de fapt nefiind cenzurabilă în recurs.

A doua critică menţionată în cadrul acestui motiv de recurs - şi care corespunde motivului de apel similar invocat în apel de recurentă, se referă la grava eroare de judecată săvârşită de instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 113/2009, constând în reţinerea ca aplicabil a acestui act normativ pentru operaţiunile din speţă, excluse domeniului său de aplicare.

În legătură cu această critică, recurenta-pârâtă a susţinut, în prealabil, că instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că instanţa de fond nu era legal învestită să o analizeze, pe motiv că această critică nu a fost invocată prin întâmpinare.

A precizat, în acest sens, că prevederile C. proc. civ. referitoare la termenul de depunere a întâmpinării nu afectează dreptul recurentei-pârâte de a formula apărări pe fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă nu contestă împrejurarea că prin întâmpinarea depusă la fond nu a invocat faptul că nu ar fi aplicabilă O.U.G. nr. 113/2009, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, ci a susţinut în faţa instanţei de apel că, deşi această apărare a fost invocată prin concluziile orale şi cele scrise depuse la termenul de judecată din 29 octombrie 2015, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului litigiului, instanţa de fond ar fi trebuit să procedeze la analiza acestui argument.

Sub acest prealabil aspect, Înalta Curte apreciază judicioasă concluzia instanţei de apel, care a apreciat că prima instanţă nu a fost legal învestită de către apelanta-pârâtă cu soluţionarea acestei apărări.

În temeiul contradictorialităţii, principiu fundamental în dreptul procesual civil, părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă a formulat pentru prima dată această apărare cu ocazia concluziilor orale şi scrise în faza judecăţii fondului, contravine principiului contradictorialităţii, de vreme ce partea adversă nu a avut posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere faţă de dezvoltările conţinute de concluziile orale ale pârâtei care, în acest caz, au conţinut apărări noi, neformulate anterior prin întâmpinare sau prin celelalte acte de procedură depuse până la momentul concluziilor pe fondul cauzei.

Acest comportament procesual este de natură să conducă la încălcarea principiului contradictorialităţii, la lipsirea de eficienţă a dreptului la apărare şi, în cele din urmă, la inechitate procesuală, astfel că Înalta Curte consideră corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că prima instanţă nu a fost legal învestită de către recurenta-pârâtă cu soluţionarea acestei apărări.

În ceea ce priveşte critica formulată în apel şi în recurs în sensul că, prin decizia pronunţată în apel, ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 113/2009, prin aplicarea acestui act normativ pentru operaţiuni excluse domeniului său de aplicare, constând în operaţiunile de plată efectuate exclusiv în numerar direct de plătitor către beneficiarul plăţii, fără intervenţia unui intermediar, Înalta Curte constată, din analiza realizată de instanţa de prim control judiciar, că aceasta a analizat în mod corect dispoziţiile cuprinse în art. 4 alin. (1) şi (5) din O.U.G. nr. 113/2009 şi a stabilit în mod judicios că retragerile de numerar contestate în prezenta cauză nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 113/2009, întrucât au implicat intervenţia unui intermediar, respectiv a recurentei-pârâte, la care erau deschise conturile şi care a executat operaţiunile contestate.

În realitate, din interpretarea coroborată a textului art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 113/2009 cu definiţiile de la punctele 4, 21, 23 şi 25 din art. 5 din acelaşi act normativ, rezultă cu claritate că excluderea la care se referă recurenta-pârâtă vizează strict plăţile directe efectuate în numerar, direct între plătitor şi beneficiar, operaţiuni ce nu se regăsesc în speţă şi care nu presupun ca intermediar banca.

Mai rezultă că operaţiunile excluse de la aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 113/2009 potrivit textului art. 4 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, nu se confundă cu cele ce intră în aria de aplicare a Ordonanţei menţionate, cum sunt operaţiunile analizate în cauză: transferul de fonduri efectuate prin conturile existente la recurenta-pârâtă sau retragerile pretins efectuate de către intimaţii-reclamanţi privind sume din aceste conturi. Astfel de operaţiuni, similare celor specifice speţei, sunt operaţiuni ce presupun existenţa unor conturi bancare, fiind deci intermediate de bancă şi se încadrează în aria operaţiunilor definite de punctele 4, 21, 23 şi 25 din art. 5 din O.U.G. nr. 113/2009, pentru care actul normativ menţionat este aplicabil.

Cea de a patra şi ultima critică invocată în cadrul celui de al cincilea motiv de recurs are în vedere neanalizarea de către instanţa de apel a culpei intimaţilor-reclamanţi, prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009.

Se constată că, această critică este menţionată la punctul 2.4 paragraful iv) din cererea de recurs, însă recurenta a mai dezvoltat-o în cadrul suţinerilor formulate în cadrul motivului de recurs de la punctul 2.5, analizat în prezenta decizie ca fiind cel de al şaselea motiv de recurs, care se referă la greşita aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în materia mandatului aparent şi răspunderii civile contractuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009:

"Plătitorul suportă toate pierderile legate de orice operaţiuni neautorizate dacă aceste pierderi rezultă în urma fraudei sau a nerespectării, intenţionate sau din neglijenţă gravă, a uneia sau a mai multor obligaţii care îi revin în temeiul art. 124. În astfel de cazuri, suma de cel mult 150 euro sau echivalentul în RON al acestei sume nu se aplică".

Nu se poate susţine că instanţa de apel nu ar fi analizat culpa intimaţilor-reclamanţi, câtă vreme s-a reţinut, în cadrul analizei referitoare la incidenţa teoriei mandatului aparent, că:

"niciun martor nu a declarat că Q. ar fi comunicat/transmis funcţionarilor băncii faptul că ar fi împuternicit-o pe martora O. să le reprezintă interesele în relaţia cu banca.", "nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că martora O. ar fi avut acces nelimitat la documentele şi ştampila societăţilor apelante." şi "la dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să reiasă că Q. ar fi ratificat expres sau implicit operaţiunile bancare contestate.".

Însă, ceea ce este mai important privind această critică este faptul că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009 nu a fost invocată de recurenta-pârâtă prin cererea de apel, ci direct în recurs, omisso medio, astfel că ea nu poate fi analizată.

Anumite referiri la presupusa culpă a intimaţilor-reclamanţi au fost făcute de către recurenta-pârâtă în apelul declarat, în cadrul argumentelor referitoare la întinderea prejudiciului şi teoria solidarismului contractual, recurenta-pârâtă arătând că ar fi existat o culpă a reclamanţilor în alegerea mandatarilor/reprezentanţilor lor în raporturile cu banca şi că teoria solidarismului contractual ar fi trebui să asigure cel puţin o repartizare justă şi echilibrată a prejudiciilor create prin faptele respectivelor persoane, în identificarea cărora banca nu a avut absolut niciun rol.

Aceste aspecte privesc, în realitate, starea de fapt incidentă în speţă, iar invocarea solidarismului contractual şi a necesităţii repartizării echilibrate a prejudiciului exclude orice posibilă referire implicită a aplicării dispoziţiilor art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009, datorită faptului că acest text nu prevede un caz de împărţire a pierderilor între bancă şi client, astfel cum a susţinut recurenta în faza de apel.

Astfel, recurenta a arătat, în cadrul apelului formulat, că ar fi existat o culpă a reclamanţilor în alegerea mandatarilor lor în raporturile cu banca şi că teoria solidarismului contractual ar fi trebuit să asigure cel puţin o repartizare justă şi echilibrată a prejudiciilor create prin faptele respectivelor persoane, în identificarea cărora banca nu avut absolut niciun rol.

Instanţa de recurs constată că textul art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009 stabileşte că "Plătitorul suportă toate pierderile legate de orice operaţiuni neautorizate dacă aceste pierderi rezultă în urma fraudei sau a nerespectării, intenţionate sau din neglijenţă gravă, a uneia sau a mai multor obligaţii care îi revin în temeiul art. 124".

Prin urmare, recurenta-pârâtă nu a invocat în apel, în mod explicit sau implicit, o greşită aplicare sau interpretare a dispoziţiilor art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009 în stabilirea culpei intimaţilor-reclamanţi.

Cum instanţa de recurs are ca atribuţii verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel, iar în speţă, aceasta nu a fost sesizată cu acest motiv de apel, nerealizând o analiză aplicată asupra culpei intimaţilor-reclamanţi în baza dispoziţiilor art. 132 din O.U.G. nr. 113/2009, nici instanţa de recurs nu are posibilitatea verificării acestei critici, lipsind însuşi obiectul controlului judiciar.

Criticile circumscrise următoarelor trei motive de recurs (al şaselea, al şaptelea şi al optulea) sunt susţineri prin care nu se invocă motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, ci aspecte legate de modul eronat în care s-au interpretat probele administrate în primele două faze procesuale.

În cadrul acestor critici s-a arătat că hotărârea instanţei de apel ar fi fost dată cu greşita aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în materia mandatului aparent şi răspunderii civile contractuale, însă recurenta-pârâtă nu a indicat care sunt aceste norme legale şi cum au fost acestea nelegal interpretate.

În schimb, recurenta-pârâtă a formulat nemulţumiri legate de modul în care instanţa a interpretat probatoriul administrat, toate aspectele criticate fiind, în mod vădit, legate de starea de fapt reţinută de instanţa de apel, despre care recurenta-pârâtă a considerat că a rezultat dintr-o greşită apreciere şi evaluare a probelor.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la mandatul aparent, întrucât, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese cu evidenţă că recurenta-pârâtă a fost indusă în eroare cu privire la puterea de reprezentare reală şi prerogativele acordate numiţilor H., J., U. şi I.; că prejudiciul pretins este rezultatul dezinteresului şi neglijenţe grave a intimaţilor-reclamanţi în conducerea afacerilor, aceştia punând la dispoziţia unor terţe persoane toate informaţiile necesare pentru executarea operaţiunilor pretins a fi neautorizate, precum şi instrumentele necesare; că nu s-a determinat cu certitudine dacă fişele de semnături au fost sau nu semnate în fals, în ceea ce priveşte semnătura domnului A., toate acest critici fiind subsumate celui de al şaselea motiv de recurs.

Sub un al doilea aspect, în cadrul celui de al şaptelea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţa de apel a normelor legale privind răspunderea contractuală, susţinând, în esenţă, că în mod nejustificat a reţinut instanţa de apel că recurenta şi-ar fi încălcat obligaţiile contractuale, făcând, în acest sens, trimitere la o serie de probe administrate, despre care a arătat că au fost greşit evaluate de instanţa de apel.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, că aspectele reţinute de instanţele de fond în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor contractuale ce reglementează procedura de prelevare a specimenului de semnătura sunt neîntemeiate, din ansamblul probator administrat în cauză reieşind că recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile asumate; că nu a existat vreo probă din care să reiasă ca recurenta ar fi "permis" efectuarea unor operaţiuni neautorizate, enumerând apoi mijloacele de probă din analiza cărora, în opinia recurentei, rezultă respectarea de către aceasta a dispoziţiilor contractuale, contrar celor stabilite de instanţa de apel; că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că fişele de autorizare a semnăturii nu ar fi fost întocmite în mod valabil, câtă vreme nu s-a demonstrat că semnătura reclamantului A. a fost contrafăcută; că în cauză nu a fost dovedit că recurenta-pârâtă a cunoscut că terţele persoane sau instrumentele de plată prezentate sunt neautorizate, instanţa de apel nefiind îndreptăţită să reţină existenţa unei fapte ilicite în sarcina recurentei-pârâte, nici producerea de aceasta a vreunui prejudiciu intimaţilor-reclamanţi.

A mai făcut referire la presupusa ignorare şi greşita apreciere de către instanţa de apel a mijlocului de probă reprezentat de sentinţa penală nr. 190 din 20 aprilie 2017 pronunţaţă în dosarul penal nr. x/2016, precum şi a clasării dosarelor penale în cadrul cărora s-au analizat plângerile penale formulate de intimaţii-reclamanţi, inclusiv împotriva angajaţilor recurentei-pârâte.

În al treilea rând, recurenta-pârâtă a invocat faptul că, între pretinsa faptă ilicită a recurentei-pârâte şi prejudiciul reclamat nu a fost probată existenţa legăturii de cauzalitate, deoarece nu s-a luat în considerare gradul de participare al fiecărei persoane la producerea prejudiciului pretins, nici consecinţele dosarului penal nr. x/2019 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, în care părţi vătămate sunt cele implicate în prezenta cauza, iar numiţii S. şi I. au calitatea de inculpate şi, de asemenea, nici faptele intimaţilor-reclamanţi A. si B. (al optulea motiv de recurs).

Ca atare, recurenta-pârâtă a considerat că nu există probe referitoare la acţiunile tuturor părţilor care au contribuit la producerea pretinsul prejudiciu, astfel că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă.

Înalta Curte constată, cu privire la argumentele prezentate în dezvoltarea acestor trei grupuri de critici, anterior evocate, că acestea exprimă, în realitate, nemulţumiri referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat relevanţa mijloacelor de probă şi nu reale motive de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel.

Cu alte cuvinte, susţinerile formulate privesc temeinicia hotărârii atacate şi, ca atare, nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, ale cărei atribuţii sunt restrânse la examinarea chestiunilor de nelegalitate ale acestei hotărâri.

În consecinţă, aceste critici nu pot fi primite de instanţa de recurs, excedând controlului de legalitate prescris de dispoziţiile procesuale ce reglementează calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte cel de al nouălea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, în cadrul căruia s-a susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în materia răspunderii civile contractuale (art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. din 1865), aceasta a formulat critici, pe de o parte, referitoare la nelegalitatea încheierii pronunţate de instanţa de apel la data de 9 noiembrie 2017 şi, pe de altă parte, din perspectiva greşitei determinări a prejudiciului invocat de intimaţii-reclamanţi.

În privinţa încheierii pronunţate de instanţa de apel la data de 9 noiembrie 2017, argumentele prezentate de recurentă arată că în apel, datorită faptului că s-a apreciat, în temeiul prevederilor art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009, că obligaţia de dezdăunare a băncii subzistă indiferent de destinaţia sumelor de bani retrase, nu au fost încuviinţate probe în baza cărora să poată fi determinată destinaţia sumelor de bani plătite conform instrumentelor de plată pretins a fi neautorizate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 1084 C. civ., conform căruia daunele interese la care poate fi obligat un debitor sunt limitate la prejudiciul efectiv suferit de către cel păgubit.

Din verificarea încheierii de şedinţă atacate, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată în concordanţă cu limitele învestirii, reiterându-se împrejurarea că recurenta-pârâtă nu a formulat, în mod valabil procedural, vreun motiv de apel care să vizeze neaplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 130 din O.U.G. nr. 113/2009, astfel că instanţa de apel nu se putea raporta, de principiu, la dispoziţiile 1084 din C. civ. din 1864, câtă vreme nu fusese învestită cu o critică privind neaplicarea dispoziţiilor legii speciale pe care şi-au întemeiat intimaţii cererea introductivă.

Se reţine că în cadrul şedinţei de judecată de la termenul din 9 noiembrie 2017 desfăşurată în faţa instanţei de apel, recurenta-pârâtă a formulat obiecţiuni la obiectivele 1 şi 2 din raportul de expertiză contabilă, arătând că expertul nu a coroborat extrasele de cont cu înscrisurile primare pentru a se vedea ce sume profită apelanţilor reclamanţi. A mai formulat obiecţiuni la obiectivul 3 al expertizei contabile, reclamând o eroare de calcul a procentului de dobândă, iar cu privire la obiecţiunea formulată la obiectivul nr. 4 a susţinut că expertul nu a răspuns la acest obiectiv din lipsa documentelor contabile.

În legătură cu cererile de probe formulate de recurentă, nu se poate susţine că nu au fost încuviinţate probe în baza cărora să poată fi determinată destinaţia sumelor de bani plătite conform instrumentelor de plată neautorizate, nici că ar fi fost, în mod nelegal, respinse, câtă vreme prin încheierea recurată s-a precizat că "În ceea ce priveşte (…) obiecţiunile formulate la obiectivele 1 şi 2, instanţa constată că expertul a răspuns la obiective astfel cum au fost formulate de instanţă", astfel încât, considerându-se edificată prin proba administrată, instanţa de apel a adăugat, cu referire la operaţiunile ce ar fi profitat intimaţilor-reclamanţi, că:

"acestea se regăsesc inclusiv în apelul băncii, fiind indicate, chiar în apel o serie de operaţiuni, iar instanţa se va pronunţa pe acest aspect când se va pronunţa pe fondul apelurilor".

Totodată, contrar criticilor referitoare la respingerea de către instanţa de apel a obiecţiunii recurentei-pârâte la Obiectivul nr. 4 al expertizei, Înalta Curte constată, din lectura considerentelor instanţei de apel, că această soluţie a avut ca temei precizarea apărătorului intimaţilor-reclamanţi, în sensul că aceştia nu mai deţin alte documente pe care să le pună la dispoziţie instanţei în vederea efectuării expertizei contabile.

În lipsa oricăror susţineri a recurentei-pârâte în sensul contrar, sau a unor indicii minime care să conducă la ideea că astfel de documente existau în posesia intmaţilor, corelativ cu lipsa unei solicitări din partea recurentei pentru constrângerea intimaţilor-reclamanţi, prin mijloace procesuale specifice, de a depune la dosar astfel de înscrisuri, Înalta Curte apreciază corectă dispoziţia de respingere a probei de către Curtea de Apel.

Mai mult, din verificarea încheierii rezultă că partea căreia i s-a pus în vedere să precizeze dacă deţine documente necesare clarificării cuantumului prejudiciului şi, în această ipoteză, să le depună, a fost recurenta-pârâtă.

Prin urmare, nu se confirmă critica formulată, în sensul că prin încheierea atacată ar fi fost împiedicată lămurirea cauzei, sub aspectul determinării clare a întinderii reale a pretinsului prejudiciu invocat de intimaţii-reclamanţi.

Totodată, vizând un element de fapt, acela al determinării prejudiciului produs intimaţilor-reclamanţi în baza examinării probelor administrate în apel, restul susţinerilor formulate în cadrul acestui motiv de recurs nu pot fi analizate în prezenta fază procesuală, depăşind sfera motivelor de nelegalitate la care este limitat examenul instanţei de recurs (susţinerile privind presupusa îmbogăţire fără justă cauză a intimaţilor, datorată obţinerii de aceştia a unor sume ce au compus prejudiciul, constând în sume folosite în interesul propriu sau ca urmare a greşitei interpretări de către instanţa de apel a neconcludenţei raportului de expertiză criminalistică privind autenticitatea semnăturii reclamantului A.).

Înalta Curte mai constată că, diferit faţă de celelalte susţineri ale recurentei-pârâte, evocate în cadrul acestui motiv de recurs, incidenţa faptului juridic al îmbogăţirii fără justă cauză nu a fost invocată de recurenta-pârâtă în apelul formulat sau prin întâmpinare, având caracter omisso medio, aspect ce împiedică instanţa de recurs să procedeze la examinarea acestei susţineri.

Prima critică invocată în cadrul celui de al zecelea motiv de recurs se referă la încălcarea limitelor investirii instanţei de apel, prin luarea în considerare, în mod nelegal, a unor motive suplimentare, invocate de intimaţii-reclamanţi printr-o cerere anulată de majorare a cuantumului pretenţiilor reprezentând daune morale.

Analizând susţinerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că această chestiune a fost corect analizată şi rezolvată de instanţa de apel.

Verificând actele dosarului, se confirmă cele arătate în considerentele deciziei atacate, în cadrul cărora se reţine că intimaţii-reclamanţi au solicitat, prin cererea de chemare în judecată introductivă, acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a devalizării conturilor şi a refuzului nejustificat al recurentei-pârâte de a remedia situaţia creată, fiind descrise faptele imputate recurentei-pârâte.

Se reţine că, la termenul de judecată din data de 26 septembrie 2013, intimaţii-reclamanţi au formulat o cerere de majorare a cuantumului pretenţiilor reprezentând daune morale, de la suma de 200.000 Euro solicitată iniţial, la suma de 500.000 Euro.

În cadrul acestei cereri, alăturat cererii de majorare, reclamanţii au adus unele precizări şi dezvoltări ale motivelor de fapt din cererea introductivă, în baza cărora au solicitat repararea prejudiciului moral suferit.

Instanţa de apel a constatat că nu există o dispoziţie legală care să prevadă că precizările sau lămuririle formulate de părţi ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, chiar şi alăturat unei cereri modificatoare, ar trebui timbrate şi a reţinut că prima instanţă nu a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a plăti taxă de timbru cu privire la aceste lămuriri.

A precizat că, întrucât soluţia de anulare a cererii de majorare a limitelor daunelor morale nu a fost apelată de părţi, aceasta a dobândit caracter definitiv.

Cu referire la critica analizată, Înalta Curte consideră că, datorită dublului conţinut al cererii formulate la termenul din 26 septembrie 2013, pe de o parte, cerere de majorare a cuantumului daunelor morale, pe de altă parte, precizare a motivelor de fapt ce stau la baza solicitării de daune morale formulate prin cererea introductivă, anularea cererii de majorare datorită netimbrării nu produce efectul anulării sau neluării în seamă a acestor precizări.

Sancţiunea anulării cererii de majorare a valorii iniţiale a daunelor morale are ca efect examinarea acestei solicitări a reclamanţilor în limitele precizate prin cererea introductivă, instanţa de judecată nefiind împiedicată de nicio dispoziţie legală să verifice lămuririle şi argumentele aduse de reclamanţi asupra motivelor de fapt pe care aceştia şi-au întemeiat capătul de cerere privind daunele morale.

Aşadar, în mod corect a stabilit instanţa de apel că:

"Ceea ce nu a observat prima instanţă este faptul că prin cererea formulată la termenul de judecată din data de 26.09.2013 s-au adus şi lămuriri cu privire la prejudiciul moral suferit de apelaţii - reclamanţi A. şi B. şi care a fost solicitat prin cererea de chemare în judecată.".

Prin urmare, nu se confirmă critica formulată de recurenta-pârâtă, întrucât instanţa de apel nu a încălcat limitele investirii sale atunci când s-a raportat la apărările şi susţinerile reclamanţilor cuprinse în cererea arătată, câtă vreme din considerentele deciziei recurate rezultă cu claritate că aceste elemente au fost analizate în raport cu cuantumul daunelor morale cu care instanţa de fond a fost învestită iniţial, nu cu cel majorat.

Tot în cadrul celui de al zecelea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a formulat o serie de critici prin care se contestă îndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale.

Astfel de aspecte vizează elemente de temeinicie - şi nu de nelegalitate, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat şi care au fundamentat soluţia acesteia privind acordarea daunelor morale (inexistenţa faptei ilicite producătoare de suferinţe psihice, datorată neadministrării de probe în acest sens, reţinerea de către instanţa de apel a unor motive neîntemeiate, cu caracter generic, care nu dovedesc existenţa unui prejudiciu moral, lipsa de interes a intimaţilor-reclamanţi, despre care susţine recurenta că nu s-au interesat de situaţia conturilor lor bancare timp de 5 ani).

Acest tip de critici nu pot fi analizate în recurs, cale de atac dedicată strict analizării aspectelor de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, nu unor critici legate de greşita reţinere de instanţă a elementelor ce conturează starea de fapt incidentă în cauză.

Ca atare, Înalta Curte nu le poate verifica.

O ultimă critică circumscrisă celui de al zecelea motiv de recurs vizează nelegalitatea soluţiei dispuse de către instanţa de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlu de daune morale, începând cu data pronunţării hotărârii.

Verificând susţinerile formulate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte consideră că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile celei de a treia teze a art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. din 1865 ("când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut;").

Acest motiv de recurs vizează situaţia în care instanţa de apel, găsind întemeiat apelul, schimbă soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, acordă ceea ce nu a constituit obiectul cererilor deduse judecăţii, situaţie ce se înscrie în critica invocată de recurenta-pârâtă.

Urmare examinării actelor dosarului, Înalta Curte constată că, nici prin cererea de chemare în judecată iniţială, nici prin precizările şi lămuririle ulterioare (dosar fond), formulate la termenul de judecată din data de 26 septembrie 2013, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat acordarea dobânzii legale în legătură cu daunele morale.

Principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, reprezintă posibilitatea legală oferită părţii de a dispune atât de obiectul procesului, cât şi de mijloacele legale de apărare a acestuia, atunci când se susţine o încălcare de către partea adversă a dreptului ocrotit de lege.

Această posibilitate legală include dreptul reclamantului de a stabili pretenţiile sale prin intermediul cererii de chemare în judecată, astfel încât, judecătorul învestit cu soluţionarea pricinii trebuie să se pronunţe asupra tuturor cererilor cu care a fost învestit, fără a avea posibilitatea de a modifica obiectul şi cauza fixate de părţi prin intermediul cererilor formulate, deci fără a putea acorda mai mult decât s-a cerut (plus petita), mai puţin decât s-a cerut (minus petita) sau ceea ce nu s-a cerut (extra petita).

Întrucât din conţinutul acţiunii introductive, astfel cum a fost precizată şi lămurită, nesusceptibilă de interpretări diferite, rezultă că intimaţii-reclamanţi nu au solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzilor aferente daunelor morale, formularea unei asemenea cereri de către intimaţi, prin intermediul motivelor de apel nu poate fi primită, deoarece ar conduce la modificarea limitelor învestirii instanţei, contrar dispoziţiilor 294 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

În consecinţă, se confirmă cele susţinute de recurenta-pârâtă, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de dobânzi aferente daunelor morale fără să fie legal învestită, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată această critică întemeiată, astfel că o va admite şi va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente daunelor morale acordate, ca neîntemeiată.

În raport cu aceste considerente, constatându-se că instanţa de apel s-a pronunţat extra petita, instanţa de recurs nu va mai analiza critica subsecventă, referitoare la data de la care încep să curg dobânzile în discuţie, aceasta rămânând fără obiect.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată constând din onorariu avocaţial, în raport cu soluţia pe care o va pronunţa şi, totodată, proporţional cu valoarea pretenţiilor pentru care se va dispune admiterea recursului formulat de recurentă, Înalta Curte va proceda la reducerea corespunzătoare a onorariului, de la suma totală de 36177,53 RON, la suma de 5000 RON şi va obliga intimaţii-reclamanţi la plata către recurenta-pârâtă a acestei din urmă sume, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat.

Pentru toate considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi 3 din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. ROMÂNIA S.A. împotriva încheierii din 9 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 455 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente daunelor morale acordate, ca neîntemeiată.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, va obliga intimaţii-reclamanţi la plata către recurenta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, reprezentând parte din onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă E. ROMÂNIA S.A. împotriva încheierii din 9 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 455 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că respinge cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente daunelor morale acordate, ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Obligă intimaţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, reprezentând parte din onorariul de avocat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2019.