Scope of cassation review for evidence admissibility and restitution of rent under oral leases and failure to formalize contracts

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iunie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că a existat un contract de închiriere între reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul C. cu privire la spaţiul situat la parter şi parţial subsol în imobilul situat în Bucureşti, Strada x nr. 11-13, potrivit art. 1781 din noul C. civ. şi se constate încetarea acestuia din culpa exclusivă a pârâtului; să constate că a existat un contract de închiriere între reclamantul B. şi pârâtul C. cu privire la spaţiul situat în apartamentul nr. x situat la etajul trei al imobilului din Bucureşti, Strada x nr. 11-13, potrivit art. 1781 din noul C. civ. şi să constate încetarea acestuia din culpa exclusivă a pârâtului; să oblige pârâtul la restituirea următoarelor sume de bani plătite de reclamanţi cu titlu de chirie: 4.500 euro (2.000 euro, reprezentând chirie pentru luna iulie 2012 + 2.500 euro, reprezentând chirie pentru luna august 2012) către reclamanta societatea A. S.R.L.; 5.250 euro (reprezentând 3 luni de chirie plătite în avans pentru ap. 5 etaj 3 + 2 locuri de parcare) către reclamantul B.; să oblige pârâtul la restituirea contravalorii cheltuielilor şi îmbunătăţirilor aduse (în baza contractului de închiriere dintre părţi) de reclamanta societatea A. S.R.L. spaţiului de la parterul imobilului situat în Bucureşti, Strada x nr. 11-13, în cuantum de 47.982,10 euro şi 76.859,19 RON, la care se adaugă dobânda legală de la data punerii în întârziere; să oblige pârâtul la restituirea contravalorii cheltuielilor şi îmbunătăţirilor aduse (în baza contractului de închiriere dintre părţi) de reclamanţii B. apartamentului 5 situat la etajul 3 al imobilului din Bucureşti, Strada x nr. 11-13, în cuantum de 590 euro şi 38.236,06 RON, la care se adaugă dobânda legală de la data punerii în întârziere.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa va aprecia că sumele de bani menţionate (avansate şi cheltuite de reclamanţi) nu au avut ca temei un contract de închiriere încheiat între părţi: să oblige pârâtul la restituirea acestor sume ca plată nedatorată, iar în subsidiar, dacă instanţa va considera că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru restituirea sumelor ca plată nedatorată, să oblige pârâtul la restituirea sumelor cheltuite în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin cererea precizatoare depusă la 26 iunie 2015, reclamanţii şi-au precizat capetele I şi II de cerere în sensul că solicită să se constate existenţa contractelor de închiriere încheiate între părţi potrivit art. 1718 din noul C. civ. şi să se dispună rezilierea contractelor din culpa exclusiva a pârâtului de la data de 30.11.2012.

Prin cererea depusă la data de 29 septembrie 2015, reclamanţii şi-au precizat capetele I şi II de cerere în sensul că solicită să se constate existenţa contractelor de închiriere încheiate între părţi potrivit art. 1718 din noul C. civ. şi să constate încetarea contractelor de locaţiune prin acordul părţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 935 din 16 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind constatarea existenţei contractelor de închiriere între părţi şi a încetării acestora prin acordul părţilor.

S-au respins capetele de cerere privind constatarea existenţei contractelor de închiriere între părţi şi a încetării acestora prin acordul părţilor, ca inadmisibile.

S-au respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiate.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtul C. a sumei de 6750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 3375 RON fiecare reclamant.

Împotriva sentinţei civile nr. 935 din 16 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au declarat apel, care, prin decizia civilănr. 1967 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

La 21 mai 2018, recurenţii-reclamanţi S.C. A. S.R.L. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1967 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că instanţa de apel şi cea de fond au respins în mod eronat proba testimonială solicitată şi proba cu emiterea unei solicitări către DITL Sector 1, pentru dovedirea aspectelor ce ţin de încheierea/executarea/încetarea contractelor de închiriere.

Consideră că prin respingerea acestor probe s-a încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil, aceştia fiind în imposibilitate de a-şi dovedi temeiurile pretenţiilor.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel şi cea de fond au considerat în mod eronat că extrasul existent la dosar face dovada intabulării, iar, în lipsa formei scrise a contractelor, nu pot fi primate afirmaţiile reclamanţilor în legătură cu suprafaţa reală a imobilului.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi apreciază că hotărârea recurată conţine o motivare contradictorie în sensul că nu s-a dovedit faptul că este vina exclusivă a pârâtului pentru neîntocmirea în forma scrisă a contractelor, dar s-au respins toate probele care tindeau la dovedirea acestei situaţii.

Prin înlăturarea motivelor de apel referitoare la respingerea probelor cu martori sub aspectul încheierii şi executării contractelor (probe care vizau inclusiv aspecte ce ţineau de motivul pentru care nu s-a ajuns la întocmirea formei scrise a contractului) sau a probei cu adresa la DITL, reclamanţii au fost puşi în imposibilitate de a dovedi cui aparţine culpa pentru neîncheierea actelor în forma scrisă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că susţinerea instanţei de apel în sensul că solicitarea de restituire a unor sume în temeiul răspunderii contractuale poate fi admisă doar dacă s-a anulat contractul sau s-a reziliat este contrară prevederilor legale, respectiv art. 1321 şi 1322 din noul C. civ.

Instanţa de apel, mai susţin recurenţii, face confuzie între repararea prejudiciului şi restituirea în natură sau prin echivalent a prestaţiilor primite.

Totodată, instanţa de apel nu a dat un răspuns argumentului referitor la faptul că nu ar fi putut solicita în 2015 rezilierea contractului, atât timp cât acesta încetase anterior şi nu a lămurit de ce nu ar putea fi acordat cu titlu de reparaţie prejudiciu contravaloarea chiriei plătite de reclamanţi, în condiţiile în care aceştia au solicitat cu titlu de daune interese valoarea chiriei plătite, fapta ilicită fiind neasigurarea folosinţei juridice utile a lucrului, iar nu folosinţa fizică a bunului (căci pentru reclamanţi nu era suficient să intre în posesia imobilelor, ci trebuia ca acestea să îndeplinească şi anumite condiţii, respectiv de a fi intabulate şi înrolate în rolul fiscal pentru a se putea atinge scopul esenţial în vederea căruia se contractase - deschiderea unei clinici medicale).

Arată recurenţii că au solicitat plata unei sume de bani egală cu valoarea chiriei plătite, cu titlu de daune interese, potrivit art. 1350, 1530 şi 1531 din C. civ. şi nu restituirea chiriei, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Apreciază ca fiind confuză şi eronată susţinerea instanţei de apel în sensul că intimatul nu a putut fi obligat la plata cheltuielilor de amenajare/îmbunătăţiri ale spaţiului, întrucât acestea au fost judicios analizate de către instanţa de fond, fiind realizate cu acordul părţilor, neputând fi considerate deci prejudiciu dintr-o faptă ilicită. Mai mult, instanţa de apel nu a motivat de ce a respins criticile privind hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte plata cheltuielilor efectuate pentru diverse amenajări şi îmbunătăţiri aduse imobilului, făcând aprecierea acestora exclusiv prin prisma art. 1823 C. civ. coroborat în mod eronat cu art. 577 - 595 C. civ. din materia accesiunii.

De asemenea, susţinerea instanţei de apel în sensul că predarea fizică a spaţiului a fost suficientă pentru dovada executării conforme a contractului de către locatar, întrucât folosinţa utilă juridic pentru funcţionarea unei clinici medicale (deşi convenită de părţi) nu poate fi invocată de către reclamanţi neavând un contract de locaţiune semnat, este eronată, întrucât contractul de locaţiune este un contract consensual.

Recurenţii apreciază că sunt întrunite elementele răspunderii civile contractuale, iar art. 1823 C. civ. reprezintă un al doilea temei legal al restituirii contravalorii amenajărilor aduse spaţiului.

Pentru motivele arătate, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea înregistrată la 31 iulie 2018, intimatul-pârât C. a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, apreciind că motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., şi în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a apreciat că acesta este inadmisibil, faţă de dispoziţiile deciziei nr. 52 din 18 iunie 2018 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin această decizie, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 16 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Recurenţii S.C. A. S.R.L. şi B. au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi o cerere de suspendare a judecăţii recursului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate formulate în cauză.

Ulterior recurenţii au renunţat la cererea de suspendare a judecăţii recursului, iar prin punctul de vedere formulat la raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit în cauză, au arătat că apreciază recursul ca fiind admisibil.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea formulată de petenţii S.C. A. S.R.L. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/18.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, constatându-se că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 8 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

În privinţa criticii subsumate de recurenţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizând greşita respingere de către instanţa de apel a probei testimoniale precum şi a celei constând în emiterea unei solicitări către DITL Sector 1, pentru dovedirea aspectelor ce ţin de încheierea/executarea/încetarea contractelor de închiriere, sub un prim aspect se constată că nu sunt indicate normele de procedură încălcate de instanţă cu prilejul dezbaterii şi soluţionării cererii de probe.

Pe de altă parte, referitor la utilitatea şi concludenţa probelor solicitate de recurenţi în faţa instanţelor de fond, criticile recurenţilor vizează nu legalitatea măsurii de repingere a probelor, ci chestiuni de fapt în materie de prbatorii. Însă aprecierea instanţei de apel cu privire la pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor ce îi sunt solicitate nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat în această cale de atac fiind exclusiv unul de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., normă de ordine publică.

Din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare şi a lipsei sau încălcării rolului activ al instanţei în soluţionarea cauzei, Înalta Curte apreciază că astfel de critici nu sunt compatibile cu premisa analizată, întrucât simpla respingere a unei probe nu poate fi prin ea însăşi un argument în sensul încălcării dreptului la apărare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de către părţi, are la îndemână inclusiv soluţia respingerii lor, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 258 raportat la art. 255 din C. proc. civ., dispoziţii aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

Încuviinţarea probelor solicitate reprezintă o prerogativă a instanţei ce se exercită în mod critic, în condiţiile prevăzute de lege; mai mult decât atât, conţinutul procedural al dreptului la apărare al părţilor în procesul civil rezultă din dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., iar din perspectiva probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate de către părţi, întrucât admisibilitatea, încuviinţarea şi administrarea probelor sunt obiect al unor alte norme procedurale, anterior menţionate.

Respingerea unor probe solicitate de către apelanţii-reclamanţi nu poate primi nici semnificaţia încălcării rolului activ pe care instanţa trebuie să îl exercite în soluţionarea cauzei, iar lipsa de rol activ nu poate fi invocată în legătură cu respingerea unei probe sau, altfel spus, pentru a se critica o dispoziţie a instanţei, întrucât lipsa de rol activ, de regulă, decurge dintr-o omisiune, o inacţiune a instanţei, iar nu când se pretinde o soluţia contrară celei dispuse.

În privinţa criticilor referitoare la faptul că în mod greşit ar fi apreciat instanţa de apel că extrasul existent la dosar face dovada intabulării, precum şi că, în lipsa formei scrise a contractelor, nu pot fi primite afirmaţiile reclamanţilor în legătură cu suprafaţa reală a imobilului, reclamanţii au invocat din nou dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă că aceste critici nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fiind critici de netemeinicie, care vizează o presupusă greşită reţinere a situaţiei de fapt, motiv pentru care nu pot face obiect de analiză în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii susţin existenţa unei motivări contradictorii în considerentele deciziei de apel, în sensul că pe de-o parte instanţa a constatat că nu s-a dovedit faptul că este vina eclusivă a pârâtului pentru neîntocmirea în formă scrisă a contracteor, dar pe de altă parte, aceeaşi instanţă, a respins toate probele care tindeau la dovedirea acestei situaţii.

Critica este nefondată. Astfel, a reţinut instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, că "între reclamanţi şi intimat au fost încheiate, în forma verbală, contracte de locaţiune cu privire la spaţiul de la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. x 13, respectiv cu privire la apartamentul, nr. x situat la-etajul 3 al imobilului situat în Bucureşti, str. x."

"De asemenea, se reţine că între părţi s-a purtat o corespondenţă cu privire la elementele contractului de închiriere, fiind redactate proiecte de contract, atât de catre reclamanţi, cât şi de către pârât, însă părţile nu au reuşit să ajungă la un consens în privinţa tuturor clauzelor contractuale, în final, contractul încetand prin acordul părţilor."

În raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în sensul că "primul proiect de contract, pentru spaţiul de la parterul imobilului, închiriat de reclamanta A. S.R.L., a fost propus de către pârât, la acesta reclamanta formulând numeroase amendamente", s-a concluzionat că "nu se poate imputa pârâtului că a refuzat semnarea contractului, în forma transmisă de avocatul reclamantei, din moment ce părţile nu au ajuns la un acord de voinţă în privinţa tuturor clauzelor contractuale".

Ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situaţii nu se regăseşte în privinţa deciziei atacate. Argumentele hotărârii insatnţei de apel, astfel cum au fost expuse în precedent, sunt în deplină concordanţă unele cu altele şi fundamentează în mod corespunzător soluţia cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe.

Nu se poate reţine existenţa vreunei contradicţii între respingerea cererii de administrare a unor probe şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, câtă vreme inutilitatea, respectiv neconcludenţa probelor solicitate a fost apreciată de către instanţă tocmai prin raportare la situaţia de fapt deja dovedită în cauză, teza probatorie enunţată de parte şi limitele investirii în apel.

De asemenea, referitor la critica recurenţilor în sensul că instanţa de apel nu ar fi răspuns argumentului referitor la faptul că aceştia nu ar fi putut solicita în 2015 rezilierea contractului, atâta timp cât acesta încetase anterior, Înalta Curte subliniază că încă de la începutul expunerii considerentelor instanţei de apel, se arată în mod expres că nu a fost criticată soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de constatare a încetării contractelor de închiriere dintre părţi ca urmare a acordului acestora. În consecinţă, faţă de limitele investirii instanţei de apel, nu se poate reţine vreo nemotivare a deciziei recurate cu privire la aspectul indicat de recurenţi.

Nici din perspectiva "tipului de folosinţă" invocat de recurenţi ca nefiind asigurat de către intimat nu se poate reţine vreo "omisiune" de motivare a instanţei de apel. Astfel, cu privire la distincţia pe care o fac recurenţii între predarea/folosinţa fizică şi respectiv cea juridică a imobilelor, instanţa de apel a arătat în mod expres că "în ce priveşte ciriticile vizând noţiunea predării spaţiului, astfel cum apare definită în draftul de contract, (...), întrucât, proiectul de contract nu a fost însuşit de ambele părţi, propunerea făcută nu poate fi considerată ca reprezentând acordul de voinţă al părţilor", instanţa de apel reamintind că închirieirea s-a realizat prin simplul acord de voinţă, părţile convenind numai asupra bunului şi preţului, elementele obligatorii potrivit art. 1781 din C. civ., şi nu asupra altor elemente contractuale.

Împrejurarea că dezlegarea dată de instanţa de prim control judiciar nu corespunde opiniei părţii nu poate fi subscrisă criticii de nemotivare a hotărârii.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că nici acesta nu este fondat.

Din perspectiva greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1322, art. 1350, art. 1530 şi art. 1531 din C. civ. de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că în mod neîntemeiat susţin recurenţii că ar fi "solicitat plata unei sume de bani, egală cu valoarea chiriei plătite, cu titlu de daune interese".

În raport cu petitul formulat prin cererea de chemare în judecată, "restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de chirie", cât şi cu susţinerile făcte în justificarea acestor pretenţii, respectiv faptul că intimatul nu ar fi asigurat "folosinţa juridică" a imobilelor, astfel că plata chiriei ar fi lipsită de cauză, este evident că instanţele de fond nu au "reţinut în mod eronat" faptul că recurenţii au solicitat restituirea prestaţiilor lor reprezentând chirie, şi nu repararea unui prejudiciu în sensul art. 1530 - 1531 din C. civ.

Este adevărat că partea poate fi obligată la repararea prejudiciului produs ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale. În speţă însă, recurenţii reclamanţi au solicitat restituirea propriilor prestaţii, susţinând că intimatul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală de a asigura "predarea juridică" a imobilelor, astfel că ar lipsi contraprestaţia într-un contract sinalagmatic.

Rezultă deci că instanţa de apel nu a făcut confuzie între "repararea prejudiciului" şi "restituirea prestaţiilor primite", făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1322 din C. civ.. În raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, şi care nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, limitată în controlul pe care îl exercită exclusiv la chestiunile de nelegalitate, intimatul nu putea fi obligat la restituirea chiriei încasate, faţă de punerea la dispoziţie, în mod corelativ, a imobilelor închiriate.

De asemenea, şi în ce priveşte restituirea cheltuielilor de amenajare/îmbunătăţire a spaţiilor închiriate, câtă vreme instanţele de fond nu au reţinut nicio neexecuatre culpabilă a vreunei obligaţii contractuale în sarcina intimatului (derivată din contractul efectiv încheiat între părţi, prin simplul acord de voinţă al acestora), în mod corect s-a constatat că dispoziţiile art. 1350 şi art. 1530-1531 din C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Nefondată este şi critica privind interpretarea greşită a dispoziţiţiilor art. 1781 din C. civ. de către instanţa de apel, care, în opinia recurenţilor, ar fi considerat în mod eronat ca fiind dovedită înţelegerea părţilor doar cu privire la identificarea imobilelor închiriate şi preţul locaţiunii. Susţin recurenţii că dacă părţile dovedesc şi existenţa altor clauze, cum ar fi cele necontestate din schiţa de contract de închiriere, precum şi clauzele comune recunoscute de ambele părţi, acele clauze sunt valabile şi aplicabile, iar instanţa trebuia să ţină cont de ele.

În realitate, recurenţii critică aplicarea greşită a textelor de lege evocate prin raportare la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, tinzând astfel la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi respectiv la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, care sunt în căderea instanţelor de fond, ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.

În privinţa dispoziţiilor art. 1823 din C. civ., invocate de recurent ca "al doilea temei" legal al restituirii contravalorii amenajărilor aduse spaţiului, se constată că şi acestea au fost corect interpretate şi aplicate de instanţele de fond.

Astfel, textul art. 1823 alin. (1) din C. civ. are în vedere nu orice amenajări sau îmbunătăţiri aduse imobilului luat în locaţiune, ci doar lucrările de adăugire sau autonome efectuate asupra lucrului, astfel cum acestea sunt definite de art. 578 din C. civ.. Prin raportare la probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a analizat fiecare categorie de lucrări (în sensul legii), menţionate de recurenţii reclamanţi, şi a constatat că acestea fie nu se încadrează în categoria celor adăugate (necesare, utile sau voluptoare), fie că, în privinţa unor obiecte, aparate, mobilier medical, nu s-a dovedit că acestea au fost efectiv aduse şi montate în spaţiul închiriat.

Susţinerile recurenţilor din cererea de recurs referitoare la existenţa faptei ilicite săvârşite de intimat, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu precum şi a vinovăţiei intimatului nu vor fi analizate, câtă vreme acesta nu constituie critici de nelegalitate, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., invocate de recurenţii-reclamanţi, iar instanţa de apel a dat o corectă eficienţă textelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul şi în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6800 RON reprezentând onorariu de avocat, potrivit înscrisului aflat la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1967 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 6800 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2019.