Res judicata exception and electa una via principle in bank restitution claim following penal discontinuation against defendant

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 5 august 2004, reclamanta A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.657.640 RON şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data alimentării contului pârâtului cu această sumă şi până la data stingerii efective a datoriei către bancă.

În drept s-au invocat art. 992, art. 994 din C. civ., art. 43 din Codul comercial, art. 109 şi art. 7201 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2560 din 14 septembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare.

Prin decizia civilă nr. 1223/A din 2 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul apelantei-reclamante, ca nefondat.

Instanţa de apel a motivat referitor la interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiile art. 370 Codul comercial că, deşi aceasta nu este corectă, nu este aptă să conducă la admiterea pretenţiilor reclamantei, întrucât acţiunii îi lipseşte suportul temeiniciei, procedându-se la înlocuirea motivării primei instanţe.

Astfel, se reţine că pârâtul a deschis un cont curent la A., din suma de 1.657.640 RON existentă în cont s-au efectuat mai multe viramente către persoane fizice, juridice şi s-au ridicat sume în numerar. Urmare a procedurii de faliment, apelanta A. i-a solicitat pârâtului restituirea sumei de 1.657.640 RON. Pârâtul a pretins că nu a beneficiat de niciuna dintre sumele rulate prin contul său în perioada indicată. A precizat că ar fi semnat înscrisuri bancare în alb, pentru remedierea unor pretinse erori în sistemul informatic al băncii, la solicitarea preşedintelui băncii C., care ar fi beneficiat direct, de altfel, de Ordinele de plată nr. x din 12 septembrie 2001 şi Ordinele nr. 1 şi 3 din 18 septembrie 2001.

Reclamanta a formulat plângere penală împotriva fostului preşedinte C., dar şi împotriva pârâtului B., constituindu-se parte civilă pentru suma de 5.200.000 RON, credite primite şi utilizate fraudulos în baza mai multor contracte, în contra dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 58/1998.

Prin Ordonanţa nr. 879/P/2011, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 22 septembrie 2014, s-a dispus clasarea faţă de pârâtul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 2151 C. pen., art. 214 C. pen. şi art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 221 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În dosarul penal nr. x/2010, prin sentinţa penală nr. 764 din 11 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, desfiinţată în parte prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018, inculpatul C. şi alte persoane fizice au fost condamnaţi pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, în legătură cu activitatea în cadrul Băncii reclamante şi, pe latură civilă, au fost obligate la despăgubiri de 93.525.679 RON faţă de A. prin lichidator, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

În virtutea dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. vechi, întrucât alegerea unei căi penale ori civile este irevocabilă, în aplicarea regulii "electa una via non datur recursus ad alteram", instanţa de apel apreciază că judecata cauzei ar fi fost posibilă doar dacă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 ar fi fost lăsată nesoluţionată, ipoteză care nu se regăseşte în cauză, întrucât acţiunea civilă promovată de reclamantă a fost admisă în parte.

Comparând părţile, obiectul şi cauza celor două acţiuni, curtea de apel constată, în conformitate cu art. 1201 C. civ., că există autoritate de lucru judecat.

Referitor la primul element (părţile) se reţine că pârâtul a fost parte în dosarul penal soluţionat definitiv prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018. Împrejurarea că în ceea ce îl priveşte pe acesta, prin Ordonanţa nr. 879/P/2011, s-a dispus clasarea nu duce la concluzia că identitatea de părţi nu există.

În ceea ce priveşte obiectul celor două acţiuni, curtea de apel redă citate din conţinutul sentinţei penale nr. 764 din 11 mai 2015 şi din decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018 şi concluzionează că obiectul celor două acţiuni este identic, deoarece suma pretinsă prin cererea ce face obiectul acestui dosar este cuprinsă în cererea soluţionată în cadrul dosarului penal.

În cuprinsul plângerii penale pe care a formulat-o împotriva lui C. şi a pârâtului din această cauză, reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 5.200.000 RON, mai mare decât cea solicitată în această cauză, de 1.657.640 RON.

În privinţa cauzei, se reţine că aceeaşi situaţie de fapt a fost analizată şi în dosarul penal, respectiv că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a sesiza banca despre înregistrarea ilegală în contul său a unor sume necuvenite şi nici pe aceea de a nu utiliza aceste sume, având în vedere că avea obligaţia legală de a restitui suma primită necuvenit dar, mai ales, efectuarea de operaţiuni bancare ce au fost realizate fără a avea la bază documente justificative, în înţelesul Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi Ordinului B.N.R. nr. 344/1997.

Prin decizia instanţei penale de apel, s-a stabilit cu caracter definitiv că suma de 32.861.276 RON, una dintre sumele pe care inculpaţii au fost obligaţi să le plătească băncii, reprezintă prejudiciul cauzat reclamantei prin consemnarea în jurnalele de operaţiuni ale operatorilor Sucursalei Bucureşti a A. S.A. a plăţilor efectuate din conturile unor clienţi ai băncii, plăţi pentru care nu au fost identificate documente justificative.

Împotriva deciziei civile nr. 1223/A din 2 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului-intimat să restituie băncii suma de 1.657.640 RON, cu dobânda aferentă, primită în cont fără documente justificative, din sursele băncii şi utilizate în beneficiul său, creându-se, astfel, drepturi de creanţă faţă de terţii cărora le-a făcut viramente bancare în conturi.

În motivarea recursului, se arată că instanţa nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 295 din C. proc. civ., în sensul că, deşi nu s-a invocat de către părţi ori din oficiu, în fundamentarea deciziei de respingere a apelului s-a reţinut excepţia de autoritate a lucrului judecat.

Excepţia nu a fost adusă la cunoştinţa părţilor, nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, părţile nu au fost citate cu menţiunea discutării excepţiei. Astfel, recurentei i-a fost afectat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, fiind invocate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acelaşi timp, se susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu interpretarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., cu ignorarea art. 1003 C. civ. privind răspunderea solidară şi a art. 1092 privind dreptul la restituire din C. civ., a art. 19 din vechiul C. proc. pen., în detrimentul art. 20 din acelaşi act normativ.

Recurenta arată că s-a constituit parte civilă prin plângerea penală conexată în dosarul nr. x/2011 unde s-a soluţionat, definitiv cauza prin clasare. Latura civilă nu a fost soluţionată urmând a fi soluţionată de instanţele civile.

Latura civilă din dosarul penal nr. x/2010 a fost soluţionată definitiv, numai că acţiunea din acest dosar reprezintă doar parţial latura civilă din dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta apreciază că nu este incident principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", astfel că instanţa de apel putea evoca fondul, nefiind identice acţiunile civile.

Pârâtul-intimat din acest dosar nu a fost parte în dosarul penal soluţionat prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018 (dosar nr. x/2010) privind delapidarea A., unde a fost soluţionată latura civilă.

Deşi s-au depus dovezi, instanţa de apel nu reţine că intimatul-pârât a avut o contribuţie parţială la crearea mecanismului de prejudiciere a băncii, prin crearea unei aparenţe de legalitate a operaţiunilor financiare desfăşurate prin intermediul contul său, astfel încât incorect a fost absolvit de răspundere.

Prejudiciul pretins în cauză se regăseşte în prejudiciul la care au fost obligaţi inculpaţii în dosarul nr. x/2010, dar pârâtul-intimat nu se poate sustrage principiului răspunderii solidare potrivit art. 1003 C. civ.

Nu pot fi incidente dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. pen. (1968) privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, întrucât acţiunile nu sunt fundamentate pe aceleaşi fapte ilicite, pe aceeaşi cauzalitate, nu au acelaşi obiect valoric, părţile nu sunt identice şi temeiul de drept al răspunderii civile este diferit, având în vedere ordonanţa parchetului de clasare pe latură penală.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine cu majoritate următoarele:

Recurenta-reclamantă îşi întemeiază în drept calea de atac pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere modificarea sau casarea hotărârii numai pentru motive de nelegalitate când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2)", respectiv când "hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea obligaţiilor legale care reveneau instanţei de apel, potrivit dispoziţiilor art. 295 din C. proc. civ., precum şi afectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, se arată că instanţa de apel şi-a fundamentat decizia de respingere a apelului pe excepţia autorităţii de lucru judecat invocată din oficiu, fără a fi adusă la cunoştinţă părţilor şi fără a fi pusă în dezbatere.

În analiza acestor motive, Înalta Curte porneşte de observaţia că prin hotărârea pronunţată de instanţa fondului, acţiunea prin care recurenta-reclamantă a chemat în judecată intimatul-pârât, pentru obligarea la plata sumei de 1.657.640 RON, cu dobânda legală, a fost respinsă ca nefondată.

Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, s-a solicitat schimbarea în totalitate şi, pe cale de consecinţă, în rejudecare, admiterea acţiunii, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză. Potrivit dispoziţiilor art. 295 din C. proc. civ., instanţei de apel îi revenea sarcina de a judeca procesul în limitele motivelor de apel, în sensul de a fi revăzute temeiurile cererii de chemare în judecată, respectiv plata nedatorată, în subsidiar îmbogăţirea fără justă cauză şi art. 370 din Codul comercial, precum şi dovezile administrate la prima instanţă şi în calea de atac.

Instanţa de apel nu şi-a însuşit raţionamentele logico-juridice ale primei instanţe care motivase în sensul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege privind plata nedatorată ori îmbogăţirea fără justă cauză.

Cu toate că apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, fiind menţinute efectele sentinţei apelate, nu au fost validate considerentele aferente judecăţii în primă instanţă, prin care se analizase cauza în fond, instanţa de apel procedând la înlocuirea lor cu motivarea proprie.

Pe de o parte, se reţine ca incidenţa dispoziţiilor art. 370 Codul comercial nu era aptă să conducă la admiterea căii de atac, pe de altă parte calea de atac nu putea fi admisă urmare a aplicării regulii "electa una via non datur recursus ad alteram" şi a incidenţei autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Penală, potrivit art. 1201 C. civ.

În reglementarea incidentă cauzei, autoritatea de lucru judecat putea fi valorificată în proces în două feluri: ca excepţie procesuală, în baza art. 166 C. proc. civ., care presupunea identitatea de părţi, obiect şi cauză, potrivit art. 1201 din C. civ. ori ca prezumţie, în baza art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) din C. civ. 1864, în acest din urmă caz, în al doilea proces nefiind necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Norma din dreptul material a art. 1202 alin. (2) C. civ. prevede că atâta timp cât există o hotărâre judecătorească ce are caracter de prezumţie, nu se recunoaşte dreptul de a se dovedi contrar acesteia. Instanţa, în al doilea proces, trebuie sa ţină seama de elementele de drept si de fapt reţinute într-o altă cauză, cu toate acestea are obligaţia de a judeca pe fond, iar soluţia pronunţată valorifică dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecăţii, în manifestarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Analizându-se hotărârea atacată cu recurs, Înalta Curte reţine, cu majoritate, că autoritatea de lucru judecat nu a fost valorificată ca prezumţie legală a unei hotărâri judecătoreşti care a analizat deja aceeaşi problemă de drept, raportat la o stare de fapt determinată.

În lipsa oricărei trimiteri, prin considerentele hotărârii, la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în legătură cu plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză pe care şi-a întemeiat recurenta-reclamantă cererea de chemare în judecată şi criticile din apel, soluţia de respingere a apelului, fără a se pune în discuţie fondul dreptului, îndreptăţeşte concluzia că instanţa devolutivă de control judiciar a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat ca excepţie procesuală dirimantă. În pofida respingerii ca nefondat a apelului, instanţa a soluţionat calea de atac în virtutea excepţiei ce conducea la inutilitatea cercetării motivelor de nelegalitate şi netemeinicie asupra sentinţei.

Chiar dacă în dispozitiv nu este menţionată soluţia dată autorităţii de lucru judecat ca excepţie, din modul în care şi-a conceput considerentele cu care a fost substituită motivarea în fond a primei instanţe, se desprinde concluzia că instanţa de apel i-a conferit manifestarea de excepţie procesuală, care corespunde efectului extinctiv, de natură să oprească judecata, sub forma principiului "non bis in idem".

De altfel, cauza era supusă dispoziţiilor C. proc. civ. 1865, astfel încât în ce priveşte regimul juridic al excepţiei autorităţii lucrului judecat nu îi era aplicabilă exceptarea de la regula neagravării situaţiei părţii in propria cale de atac (non reformatio in pejus), introdusă prin dispoziţiile art. 432 din noul C. proc. civ., aceasta fiind explicaţia pentru care nu a fost admis apelul şi schimbată sentinţa, cu consecinţa respingerii acţiunii, ci a fost respins apelul reclamantei.

Concluziile instanţei de apel sunt lipsite de echivoc. Se motivează că din compararea părţilor, a obiectului şi a cauzei acţiunilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat. Se face, astfel, apel la efectul de exclusivitate a lucrului judecat, care face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză să nu mai fie posibil.

În condiţiile art. 166 C. proc. civ., excepţia se putea ridica de către instanţă din oficiu, fiind o excepţie absolută, de ordine publică, dar cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, ceea ce presupunea punerea în dezbaterea părţilor.

Deşi argumentarea soluţiei se sprijină pe incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat nu a fost pusă în dezbatere nici de către intimat şi nici de către instanţă din oficiu, criticile recurentei fiind fondate.

Contradictorialitatea este un principiu din domeniul ordinii publice şi se manifestă, atât în raporturile dintre părţi, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă, iar încălcarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Ca regulă, instanţa este obligată să supună discuţiei părţilor toate împrejurările de fapt şi de drept şi îi revine obligaţia de a-şi întemeia hotărârea adoptată pe motivele, explicaţiile, mijlocele de probă puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, principiu corelat cu rolul său activ, potrivit art. 129 din C. proc. civ.

Dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil şi fiecărei părţi trebuie să i se ofere posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanţă din oficiu, în scopul aflării adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. De altfel, pentru ca părţile să poată în mod real să pună concluzii asupra aspectelor invocate din oficiu, şi instanţa, la rândul său, trebuie să-şi argumenteze problemele puse în dezbatere din proprie iniţiativă.

Prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. impuneau discutarea cu prioritate a excepţiilor procesuale care făceau de prisos cercetarea fondului, fiind instituite cu scopul soluţionării cu celeritate a procesului civil.

Judecata a fost suspendată în perioada 15 februarie 2005 - 15 iunie 2018, în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., tocmai urmare a aprecierii că se începuse urmărirea penală pentru o infracţiune cu o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urma a se pronunţa în litigiul pendinte, fiind indicat drept temei al suspendării dosarul nr. x/2010, în care s-a pronunţat decizia penală nr. 424/A/22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Penală.

Nu s-ar putea interpreta ca o manifestare implicită a părţii de a renunţa la respectarea contradictorialităţii, în sensul că recurenta-reclamantă ar fi ales să nu se prezinte deloc la proces. Dimpotrivă, recurenta-reclamantă a fost prezentă la termenele din 16 aprilie 2019 şi 21 mai 2019, când instanţa de apel i-a încuviinţat probele, în temeiul art. 295 alin. (2) din C. proc. civ., probe care au fost administrate.

Din moment ce intimatul-pârât sau instanţa din oficiu nu au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat la termenul de dezbateri din 18 iunie 2019, în temeiul art. 136 şi art. 137 din C. proc. civ., prin urmare nici pasivitatea recurentei-reclamante, care nu s-a prezentat la acest ultim termen, nu ar putea constitui un argument al inexistenţei unei vătămări a drepturilor procesuale.

În concluziile sale finale de la termenul din 18 iunie 2019, intimatul-pârât face referire la decizia penală în sens probatoriu, apreciind că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional conducea la netemeinicia acţiunii, deci în niciun caz în sensul unei excepţii dirimante, mijloc special de apărare care ar fi presupus invocarea expresă a abaterii de la regula generală, de natură a produce efectul paralizării acţiunii introductive.

Rezultă că prin simplul fapt al neacordării unei posibilităţi reale recurentei-reclamante de a pune concluzii asupra acestei excepţii, anterior pronunţării, au fost nesocotite principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

Urmare a pronunţării unei hotărâri care este criticabilă asupra unui mijloc de apărare hotărâtor în dezlegarea legală a pricinii, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit instanţei de apel, judecata cererii de chemare în judecată ar fi fost posibilă doar dacă acţiunea civilă a reclamantei din cadrul procesului penal ar fi fost lăsată nesoluţionată, ipoteză care nu s-ar regăsi în cauză, în raport cu Ordonanţa nr. 879/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia Penală, operând principiul "electa una via non datur recursus ad alteram".

Criticile recurentei-reclamante, în sensul că despăgubirile solicitate intimatului-pârât înainte de începerea cercetării judecătoreşti în cadrul dosarului penal nu puteau constitui un argument valid pentru limitarea dreptului la acţiune pentru plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză, sunt întemeiate.

În virtutea faptului că intimatul-pârât nu a format obiectul răspunderii penale şi împotriva acestuia nu s-a pronunţat o soluţie de condamnare, achitare ori încetare a procesului penal, instanţa de apel nu s-a prevalat de autoritatea hotărârii penale, potrivit regulilor determinate de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., cu privire la faptele, vinovăţia intimatului-pârât ori sub aspectul existenţei prejudiciului.

Instanţa de apel invocă regula privind alegerea uneia dintre căile procedurale aflate la dispoziţia recurentei-reclamante, în legătură cu acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal şi care ar fi primit o soluţionare definitivă, în temeiul art. 19 C. proc. pen.

Acţiunea civilă în procesul penal reprezintă un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica întreg cadrul procesual penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil patrimonial afectate de comiterea infracţiunii.

Părţii vătămate i se conferă dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile fie în procesul penal, fie în cadrul procesului civil, drept care se naşte din manifestarea principiului disponibilităţii acţiunii civile.

Odată aleasă una dintre căi, această opţiune devine irevocabilă, în sensul principiului "electa una via, non datur recursus ad alteram", raţiunea fiind dată de împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una şi aceeaşi problemă sesizată instanţei.

Recurenta-reclamantă a formulat plângere penală împotriva mai multor persoane, printre care şi împotriva intimatului B.. Dacă faţă de intimatul B. s-a dispus neînceperea urmării penale şi clasarea prin Ordonanţa nr. 879/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva celorlalţi inculpaţi s-a dispus trimiterea în judecată, astfel încât au fost condamnaţi şi obligaţi la repararea prejudiciului, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Întrucât faţă de intimat s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi clasarea, care marchează stingerea acţiunii penale potrivit art. 11 din vechiul C. proc. pen. (art. 17 C. proc. pen. actual), nu se poate reţine, în speţă, principiul "electa una via non datur recursus ad alteram".

Dreptul la opţiune al recurentei-reclamante s-ar fi născut numai în ipoteza în care, urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva pârâtului, ar fi fost declanşat un proces penal în cadrul căruia acţiunea civilă să fie soluţionată ca accesoriu al celei penale.

Astfel, pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să existe în acelaşi timp două căi legale prin care pot fi cerute despăgubiri civile. Trebuie să existe atât procesul penal declanşat, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.

Or, nu poate fi vorba despre exercitarea dreptului de opţiune, atâta timp cât persoana vătămată (recurenta-reclamantă) a avut doar posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă faţă de intimatul-pârât.

În cauză, nu există raţiunea pentru care este prevăzut caracterul exclusiv al opţiunii pentru una dintre cele două căi procedurale, adică împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii în una şi aceeaşi problemă sesizată instanţei.

Instanţa de apel nu a soluţionat corect pricina, prin reţinerea, în aplicarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., a excepţiei autorităţii lucrului judecat.

Textul art. 1201 C. civ. instituie cerinţa identităţii de obiect, cauză şi de părţi în aceeaşi calitate, ultima condiţie fiind strâns legată de raportul juridic dedus judecăţii.

Deşi pretenţiile băneşti formulate alăturat plângerii penale formulate de recurenta-reclamantă, în calitate de parte vătămată împotriva intimatului-pârât nu au primit nicio soluţionare prin Ordonanţa nr. 879/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a privit exclusiv acţiunea penală, prin hotărârea recurată i s-a atribuit greşit efectul autorităţii lucrului judecat cu nesocotirea art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. (art. 28 din actualul C. proc. pen.) care are în vedere doar hotărârile instanţei penale, astfel că verificarea identităţii de părţi s-a raportat la acest act de procedură, în loc să se raporteze la hotărârea judecătorească în legătură cu care s-a invocat autoritatea lucrului judecat.

Hotărârea judecătorească produce efecte de ordin substanţial, pe planul dreptului material, obligatorii numai între părţi şi succesorii acestora.

Prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia Penală, pe latură civilă, în dosarul nr. x/2010, inculpaţii C., D., E., F., G. şi H. au fost obligaţi să plătească, în solidar recurentei-reclamante A. prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar suma de 93.526.679 RON, plus dobânda legală.

Identitatea de părţi nu se verifică decât în ce priveşte poziţia recurentei-reclamante de creditor, cadrul procesual privind debitorii fiind complet diferit. Faţă de intimatul-pârât B. din al doilea proces, terţ faţă de dezbaterea judiciară în care s-a soluţionat acţiunea civilă, în absenţa sa, hotărârea judecătorească îşi producea efectele în forma opozabilităţii, având valoarea de prezumţie relativă, mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, cu concluzia că analiza acestei condiţii a autorităţii lucrului judecat a primit o dezlegare greşită.

În legătură cu îndeplinirea celei de-a doua condiţii privind identitatea cauzei, instanţa de apel îşi circumscrie argumentele rezultatului urmărit de recurenta-reclamantă, cu referire la elementele concrete ale situaţiei de fapt.

Această abordare este greşită pentru că omite fundamentul legal diferit care configurează obiectul litigiului, constituind causa petendi.

Astfel, acţiunea civilă care a primit o soluţionare în cadrul procesului penal are natura unei acţiuni în răspundere delictuală. Prin urmare, obiectul acţiunii constă în tragerea la răspundere delictuală a persoanei responsabile, potrivit dispoziţiilor legii civile, pentru prejudiciul produs prin săvârşirea faptelor ce formează obiectul răspunderii penale (art. 19 C. proc. pen.).

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea în pretenţii pe dispoziţiile privind plata nedatorată şi în subsidiar pe îmbogăţirea fără justă cauză. Nu s-a dat curs încercării recurentei-reclamante de a-şi reconfigura cadrul procesual iniţial, prin adăugarea temeiului juridic al răspunderii civile delictuale, ca urmare a depăşirii limitelor procedurale şi a opoziţiei intimatului, aspect necontestat de recurenta-reclamantă, astfel încât litigiul a fost soluţionat de instanţele devolutive, în considerarea temeiurilor iniţiale ale cererii de chemare în judecată.

Plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză se circumscriu faptului juridic licit, cu o configuraţie distinctă faţă de răspunderea civilă delictuală, una dintre condiţiile răspunderii civile delictuale fiind tocmai săvârşirea unei fapte ilicite.

Contrar concluziilor instanţei de apel, acţiunea civilă prin care s-a obţinut repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii, introdusă numai împotriva persoanelor în legătură cu care s-a reţinut, prin hotărâre penală definitivă, săvârşirea infracţiunilor respective, nu are aceeaşi cauză cu cererea de chemare în judecată formulată împotriva intimatului-pârât.

În fine, în legătură cu a treia condiţie privind obiectul, se reţine în cuprinsul hotărârii atacate cu recurs că ar fi identic, întrucât suma de 1.657.640 RON pretinsă intimatului-pârât ar fi inclusă în suma de 5.200.000 RON care a fost supusă judecăţii.

Prin obiect al judecăţii se înţelege pretenţia formulată, folosul urmărit, precum şi dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins.

Instanţa de apel a avut în vedere că, deşi obiectul material are o altă întindere, în sensul unei diferenţe de cuantum al pretenţiilor faţă de cele care au format obiectul analizei laturii civile din dosarul penal, scopul final urmărit în ambele acţiuni ar fi fost acelaşi, aspect recunoscut de recurentă.

Recurenta susţine că intimatul-pârât ar fi fost beneficiarul faptelor de delapidare, ar fi contribuit substanţial la acoperirea faptelor delictuale, prin cunoaşterea creditării ilicite a contului său cu sume necuvenite, facilitând crearea prejudiciului prin ieşirea efectivă a sumelor de bani din A., situaţia de fapt dedusă judecăţii având legătură directă cu faptele ce au format obiectul răspunderii penale în cadrul dosarului nr. x/2010

Se constată că analiza efectuată în apel este sumară, întrucât instanţa nu a fost preocupată de a stabili, cu prioritate, relativitatea efectelor obligatorii ale hotărârii cu privire la executarea raporturilor juridice ce au fost stabilite jurisdicţional, preferând să redea, în locul unei argumentaţii proprii, motivarea din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2010.

Din punct de vedere juridic, există identitate de obiect atunci când este vorba de partea cuprinsă într-un întreg, întrucât odată realizată verificarea jurisdicţională cu privire la întreg, nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta.

Privind pretinsa solidaritate a debitorilor, în temeiul art. 1003 C. civ., invocată de recurenta-reclamantă în legătură cu raporturile dintre intimatul-pârât şi inculpaţii din dosarul penal nr. x/2010, nu putea fi opusă intimatului-pârât cu putere de lucru judecat hotărârea pronunţată în acest dosar, fiind necesar un alt demers jurisdicţional.

Instanţa devolutivă de control judiciar avea de verificat, în raport cu limitele procesului şi conţinutul motivelor de apel, naşterea raportului obligaţional propriu fie plăţii nedatorate (art. 992 şi art. 1092 C. civ. - 1864), fie acţiunii subsidiare în restituire.

Astfel, chiar în ipoteza aceluiaşi prejudiciu care ar fi format obiectul reparării pe calea plăţii nedatorate ori a îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa de apel, nefiind limitată de autoritatea lucrului judecat, era obligată în urma unei analize în fond a căii de atac, potrivit art. 295 din C. proc. civ., să aprecieze asupra îndeplinirii condiţiei esenţiale privind existenţa prejudiciului în baza probatoriului administrat, ţinând cont de susţinerile şi apărările părţilor, inclusiv asupra unei eventuale duble reparaţii.

În această situaţie, concluzia instanţei de apel că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 1201 C. civ., prin aprecierea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual este greşită, fiind incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, cu majoritate, recursul va fi admis în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9, precum şi al art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., casată decizia civilă nr. 1223/A din 2 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2560 din 14 septembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat derecurenta-reclamantă A. S.A., societate în faliment, reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 1223/A/02.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, apreciez că recursul nu este fondat, deoarece modalitatea în care curtea de apel a făcut aplicarea puterii de lucru judecat nu relevă nici încălcarea normelor de procedură, dar nici greşita aplicare a legii.

În justificarea opiniei de faţă, prezint următoarele considerente:

În regimul C. civ. de la 1864 şi al C. proc. civ. de la 1865, ambele incidente în cauza de faţă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale: de excepţie, conform art. 1201 C. civ. şi art. 163 C. proc. civ. şi cea de prezumţie, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părţi, obiect şi cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, când nu mai permite să fie contrazise anumite aspecte litigioase, dezlegate într-o judecată anterioară.

De aceea, chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În cauza de faţă, analiza deciziei recurate poate crea doar aparent impresia că instanţa de apel şi-ar fi fundamentat-o pe autoritatea de lucru judecat, înţeleasă în manifestarea ei negativă; în realitate, curtea a dat eficienţă principiului electa una via non daturrecursus ad alteram, după cum se va explica în cele ce succed.

Procesul a fost declanşat de către lichidatorul A. S.A., bancă în faliment, care a urmărit obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.657.640 RON şi a dobânzii legale aferente, invocând ca temei al acţiunii plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză; un alt temei al pretenţiilor, invocat pe parcursul procesului, cel al răspunderii civile delictuale, a fost apreciat ca fiind tardiv de către prima instanţă, care s-a pronunţat astfel în limitele învestirii iniţiale.

Situaţia de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului, aşa cum reiese din susţinerile părţilor şi cum a fost reţinută de instanţele devolutive, presupune ca în perioada cuprinsă între 14.09.2001 şi 20.11.2001, din suma existentă în contul curent al pârâtului deschis la banca reclamantă, în cuantum egal cu cel pretins prin acţiune, să se fi efectuat o serie de viramente, către mai multe persoane fizice şi către o persoană juridică şi să se fi ridicat sume în numerar. Potrivit susţinerilor pârâtului expuse în cadrul procesului, viramentele în discuţie au fost efectuate fără ştirea sa, de către funcţionari ai băncii, din dispoziţia fostului preşedinte al acesteia, C.; de asemenea, pârâtul a afirmat şi că nu a beneficiat de vreuna din sumele rulate prin contul său în perioada indicată. Totodată, a mai precizat că a semnat înscrisuri bancare în alb, la solicitarea lui C., în vederea remedierii unor pretinse erori apărute în sistemul informatic al băncii.

Reclamanta a formulat plângere penală împotriva fostului său preşedinte, C. şi a altor funcţionari bancari, precum şi împotriva pârâtului.

Prin ordonanţa nr. 879/P/2011 din 22.09.2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus clasarea faţă de pârât; astfel, în ordonanţă s-a consemnat că "întrucât din analiza materialului probator existent la dosarul cauzei nu rezultă săvârşirea de către persoanele menţionate în plângerile penale (...), se va dispune (...) neînceperea urmăririi penale faţă de (...) B., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 2151 C. pen., art. 214 C. pen. şi art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată şi completată, art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 221 C. pen..".

În schimb, C. şi alte persoane fizice au fost condamnate în mod definitiv pentru săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu activitatea lor în cadrul băncii reclamante, prin sentinţa penală nr. 764/11.05.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti; în concret, C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave; pe latură civilă, unele persoane condamnate, printre care se regăseşte şi C., au fost obligate la plata unor despăgubiri către reclamantă, în cuantum de 93.525.679,65 RON, la care se adaugă dobânda legală.

Cercetările efectuate în dosarul penal au fost apreciate ca având o înrâurire hotărâtoare asupra cauzei de faţă, aşa încât, luând act de concluziile părţilor, prima instanţă a dispus la 15.02.2005 suspendarea judecăţii; cauza a rămas în nelucrare timp de peste 13 ani, până la 15.06.2018, când judecata a fost redeschisă, la scurt timp de la rămânerea definitivă a hotărârii din procesul penal.

În urma condamnării definitive a unor persoane pentru infracţiuni legate de activitatea lor în cadrul A. S.A., se impune concluzia că, în conformitate cu art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Este util de subliniat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de delapidare se realizează prin însuşirea, folosirea ori prin traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, impusă de dispoziţiile evocate, fundamentează concluzia că fapta penală indicată mai sus a fost săvârşită de către persoana condamnată şi confirmă susţinerile intimatului-pârât, potrivit cărora viramentele în discuţie au fost efectuate, de către funcţionari ai băncii, din dispoziţia fostului preşedinte al acesteia, C., care, pentru această faptă, a fost condamnat definitiv.

Instanţa de prim control judiciar, în urma unei analize amplu prezentate în decizie, a demonstrat în mod neîndoielnic că suma pretinsă în dosarul de faţă este inclusă în cea care a format obiectul judecăţii penale şi la plata căreia persoanele condamnate au fost obligate de către instanţa penală, care a soluţionat şi latura civilă; în acest sens, curtea de apel a examinat fiecare operaţiune bancară din cele invocate de reclamantă şi şi-a expus concluziile la paginile 10 şi 11 ale hotărârii pe care a pronunţat-o.

De altfel, însăşi recurenta, prin reprezentantul care a participat la şedinţa de judecată din 27.11.2019, răspunzând întrebărilor adresate de Înalta Curte, a arătat că "operaţiunile bancare menţionate ca justificare a acţiunii civile în dosarul penal sunt în totalitate aceleaşi cu cele identificate în prezenta cauză şi au fost constatate prin expertiza judiciară efectuată în dosarul penal". Totodată, a precizat că banca nu urmăreşte o dublă reparare a prejudiciului, prin promovarea acţiunii de faţă, ci că intenţionează să obţină angajarea răspunderii pârâtului-intimat, susţinând că acesta ar fi avut "o formă de participaţie la delapidare".

Se impune în acest context reiterată afirmaţia expusă anterior, potrivit căreia autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale impune concluzia că delapidarea a fost săvârşită de către persoana condamnată, care şi-a însuşit, a folosit ori a traficat, în interesul său sau pentru altul, bani, valori sau alte bunuri pe care le-a gestionat sau le-a administrat.

Este util de amintit că recurenta şi-a îndreptat plângerea penală şi împotriva intimatului-pârât, pentru participarea la săvârşirea aceloraşi fapte care în final au condus la condamnarea definitivă a altor persoane, iar procurorul a dispus clasarea, soluţie care nu a fost atacată în justiţie.

Sigur că ordonanţa procurorului nu are autoritate de lucru judecat, dar faptul că persoana condamnată a săvârşit fapta de delapidare, coroborat cu soluţia dată în plângerea penală îndreptată împotriva intimatului-pârât, atrage după sine o altă concluzie, potrivit căreia intimatul-pârât nu a săvârşit fapta, nici în calitate de autor şi nici în altă formă de participaţie.

De aceea, principiul electa una via non datur recursus ad alteram se opune ca partea civilă din procesul penal, beneficiară deja a unei hotărâri favorabile prin soluţionarea laturii civile, să încerce să obţină o nouă hotărâre împotriva unei alte persoane, prin care să urmărească repararea aceluiaşi prejudiciu.

În acest sens, normele de drept procesual penal nu îngăduie ca acţiunea în procesul civil să fie pornită decât dacă instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă sau atunci când, după pronunţarea hotărârii penale, pagube materiale noi sau prejudicii morale s-au ivit ori au fost descoperite. Sumele pretinse prin acţiunea de faţă nu au însă caracter de noutate, ci sunt incluse în cea care a format obiectul judecăţii laturii civile în procesul penal, după cum s-a reţinut şi de instanţa de apel.

Aşadar, în acest mod s-a manifestat în cauză principiul electa una via non datur recursus ad alteram şi el poate fi opus părţilor în cauza de faţă, în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., pe calea autorităţii de lucru judecat pe care textul de lege mai sus evocat o prevede - fără ca aceasta să corespundă manifestării unei excepţii procesuale, care ar fi presupus tripla identitate de părţi, obiect şi de cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ.

Deşi considerentele deciziei de apel par, într-adevăr, să releve o abordare diferită, dispozitivul nu o confirmă, deoarece, în măsura în care, în apel, s-ar fi urmărit a se dea eficienţă excepţiei autorităţii de lucru judecat, dispozitivul deciziei ar fi presupus schimbarea sentinţei pronunţate în primă instanţă, în sensul admiterii excepţiei şi al respingerii acţiunii, constatând existenţa autorităţii de lucru judecat.

Or, el nu cuprinde asemenea menţiuni; dimpotrivă, acţiunea a fost respinsă, după cum şi apelul a fost respins ca nefondat.

Este adevărat că decizia atacată a reţinut tripla identitate în mod incorect, întrucât cel puţin cea de părţi nu există, de vreme ce intimatul-pârât din prezenta cauză nu a fost parte în procesul penal derulat în faţa instanţei.

Este, de asemenea, real că raţionamentul curţii de apel nu pare să fi fost dus până la capăt, deoarece argumentarea expusă în decizia recurată nu a indicat şi că, în condiţiile în care intimatul-pârât nu a săvârşit fapta, nu el este persoana care ar fi putut să producă prin acţiunile sale vreo diminuare a patrimoniului recurentei-reclamante, care să îi atragă răspunderea pe temeiul plăţii nedatorate ori pe cel al îmbogăţirii fără justă cauză.

Aceste erori, respectiv omisiuni ar fi putut fi şi îndreptate, şi suplinite prin considerentele deciziei de faţă.

Reţinând, aşadar, că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată în apel în sens de excepţie, nu pot accepta susţinerea recurentei potrivit căreia decizia ar fi lovită de nulitate, pe motiv că "excepţia" nu ar fi fost pusă în discuţia părţilor.

Dezbaterile în condiţii de contradictorialitate, în procesul civil, au ca scop înlăturarea unei vătămări produse, prin eventuala pronunţare a unor hotărâri în care să fie reţinute aspecte care să surprindă părţile.

Un asemenea deziderat nu a fost afectat în substanţa sa, iar această concluzie se impune nu doar pentru că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată sub forma excepţiei, aşa cum susţine autoarea recursului de faţă, ci şi în considerarea atitudinii recurentei înseşi, care la termenul la care pricina s-a judecat în apel a ales să nu fie reprezentată.

Cu acea ocazie, în concluziile sale, avocatul intimatului-pârât a făcut referire la efectele hotărârii penale, iar acest lucru ar fi fost discutat în contradictoriu, dacă recurenta (atunci apelantă) ar fi fost reprezentată. În orice caz, un asemenea subiect de dezbatere nu ar fi trebuit să fie de natură să o surprindă, de vreme ce societatea bancară recurentă a participat la procesul penal, iar în cauza de faţă a fost de acord ca judecata să fie suspendată, până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive, recunoscând astfel înrâuriea hotărâtoare a celeilalte proceduri asupra celei de faţă.

Or, în condiţiile în care recurenta ar fi trebuit să cunoască efectele hotărârii penale, eventuala lipsă a dezbaterilor, discutabilă în contextul prezentat mai sus, nu poate avea aptitudinea de a-i produce o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin casare.