Set-off upheld in debt recovery appeal; cassation rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 4.374.536,11 RON, reprezentând debit principal restant din contravaloarea facturii fiscale seria x nr. x din 9 martie 2016 şi a facturii fiscale seria x nr. x din 9 martie 2016, emise în baza prevederilor Contractului nr. x, încheiat de părţi la 14 iulie 2015, precum şi la plata sumei de 765.543,82 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la 22 septembrie 2016 şi în continuare până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

S.C. D. S.R.L. a formulat o cerere de intervenţie în interesul pârâtei, care a fost admisă în principiu în şedinţa publică din 12 aprilie 2017.

La 17 ianuarie 2017 judecătorul-sindic a dispus, în procedura insolvenţei reclamantei, înlocuirea administratorului judiciar B.. cu administratorul judiciar E..

Prin sentinţa civilă nr. 1290 din 12 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar E.., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 765/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei instanţei de apel, spre o nouă judecată.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că se impune casarea deciziei atacate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, a arătat că instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind nefondat motivul de apel vizând nemotivarea sentinţei primei instanţe.

În opinia recurentei, hotărârea curţii de apel cuprinde motive contradictorii cu privire la acest aspect.

Aceasta, întrucât, fără niciun argument, curtea de apel a apreciat că nu au relevanţă în cauză o parte dintre înscrisurile depuse la dosar, din al căror conţinut rezulta o altă concluzie decât cea reţinută de instanţă, respectiv adresa din 24 martie 2016, comunicată intimatei şi procesele-verbale de recepţie a sistemelor; în schimb, a reţinut ca fiind relevantă cesiunea de creanţă intervenită între S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., care o prejudiciază, fără a justifica de ce actul de cesiune prezintă o relevanţă mai mare decât celelalte înscrisuri, care îi susţin pretenţiile.

Totodată, a susţinut că în mod contradictoriu a reţinut curtea de apel că hotărârea primei instanţe este motivată, întrucât administratorul judiciar B.. a achiesat la punctul de vedere al pârâtei, în sensul că datoriile reciproce trebuie compensate.

În acest sens, a arătat că cele arătate de administratorul judiciar, care de altfel a şi fost înlocuit de judecătorul-sindic, reprezintă un simplu punct de vedere al acestuia, ce nu poate avea semnificaţia renunţării la cererea de chemare în judecată.

A subliniat recurenta că instanţa de apel nu a adus argumente în susţinerea necesităţii formulării unui răspuns la întâmpinare, a cărui nedepunere nu este sancţionată de lege, în condiţiile în care a continuat să îşi susţină cererea de chemare în judecată şi a făcut demersuri în vederea recuperării sumei datorate de pârâtă.

În acest context, a arătat că societăţii A. S.R.L. nu i se ridicase dreptul de administrare, iar administratorul special era cel care îi reprezenta cu adevărat interesele în faţa instanţei.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că, deşi acţiunea a fost promovată prin administratorul special şi administratorul judiciar, curtea de apel a acordat o importanţă deosebită punctului de vedere exprimat de B.., în calitate de administrator judiciar, procedând astfel la extinderea dincolo la ipotezele la care se aplică a art. 58 din Legea nr. 85/2014 şi la restrângerea nejustificată a art. 56 din acelaşi act normativ, texte de lege care reglementează atribuţiile administratorului special şi ale administratorului judiciar.

În opinia recurentei, instanţa de apel a restrâns în mod nejustificat atribuţiile administratorului special şi a dat o interpretare total eronată rolului administratorului special si administratorului judiciar, ajungând astfel să conchidă că un punct de vedere exprimat de administratorul judiciar poate suplini voinţa societăţii în insolvenţă, căreia nu i se ridicase dreptul de administrare, lipsind în acelaşi timp de orice valoare juridică demersurile făcute de administratorul special, care sunt în concordanţă cu interesele societăţii.

Or, la data la care B.. a depus punctul de vedere la care se raportează în mod hotărâtor instanţa de apel şi care reprezintă un motiv de bază care a dus la respingerea apelului, administratorul judiciar nu putea reprezenta singur reclamanta, ci doar administratorul special avea această calitate.

Mai mult, a arătat că, reţinând că, întrucât nu a formulat răspuns la întâmpinare, reclamanta a acceptat apărările pârâtei, în sensul compensării, dar şi că actul de cesiune i-a conferit pârâtei calitatea de creditor al reclamantei, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit dispoziţiile art. 1617 alin. (3) şi art. 1618 C. civ.

În acest sens, a arătat că în mod nelegal a apreciat curtea de apel că cererea sa de chemare în judecată nu are valoarea unei renunţări la beneficiul compensaţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 1617 alin. (3) C. civ., reţinând că acest text de lege nu are în vedere refuzul unei părţi de a recunoaşte operarea compensaţiei legale prin negarea creanţei creditorului, ci ipoteza în care una dintre părţi înţelege să-şi execute obligaţiile faţă de cealaltă parte, deşi putea invoca compensaţia, executare ce echivalează cu o renunţare Ia compensaţie.

Aceasta întrucât dispoziţiile art. 1617 alin. (3) C. civ. reglementează posibilitatea oricăreia dintre părţi de a renunţa tacit sau expres la compensaţie, fără a distinge sau reglementa în vreun fel condiţiile în care o parte ar putea uza de acest drept.

Or, în speţă, faptul că a susţinut că respectiva creanţă nu este exigibilă, iar pârâta a înţeles să se înscrie la masa credală cu privire la aceasta, reprezintă o renunţare tacită la compensaţie, în sensul dispoziţiilor art. 1617 alin. (3) C. civ.

Instanţa de apel le-a refuzat însă dreptul de a renunţa la compensaţie, reţinând, fără a da o explicaţie logică din punct de vedere juridic, că nu li se aplică acest text de lege.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a ignorat şi principiul bunei-credinţe în negocieri, reglementat de art. 1183 alin. (2) C. civ. şi a apreciat, nejustificat, că sunt nefondate susţinerile reclamantei vizând aplicarea dispoziţiilor art. 1618 lit. a) C. civ., potrivit cărora compensaţia nu are loc atunci când creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi.

În acest context, a arătat că reaua-credinţă a intimatei rezultă cu evidenţă din împrejurarea că, deşi încheiase cu S.C. A. S.R.L. un act prin care confirma faptul că îi datorează o sumă de bani, pe care se angaja să o achite integral în termen de două zile, în ziua imediat următoare a încheiat contractul de cesiune de creanţă cu intervenienta; astfel, nu a mai achitat suma de bani, aşa cum se angajase, ci a notificat-o că a preluat o creanţă de laS.C. D. S.R.L. şi a somat-o să achite sumele datorate, deşi avea cunoştinţă că aceasta din urmă nu îşi respectase integral obligaţiile asumate, motiv pentru care creanţa sa nu devenise exigibilă.

În opinia recurentei, intimata a încheiat contractul de cesiune de creanţă cu scopul de a nu-i mai achita suma datorată, fapt ce a condus în final la intrarea S.C. A. S.R.L. în procedura insolvenţei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 12 septembrie 2018, intimata S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Se constată că recurenta a invocat incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., normă care se referă la situaţia "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." Acest motiv vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ.

În susţinea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă arată că, printr-o motivare contradictorie, instanţa a apreciat eronat criticile privind probele administrate în cauză şi s-a raportat în cuprinsul considerentelor doar la un punct de vedere exprimat de fostul administrator judiciar, ignorând toate cererile formulate şi actele depuse de recurentă.

În condiţiile în care legiuitorul, prin art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., lasă la libera apreciere a judecătorului evaluarea probelor şi stabilirea, pe baza lor, a situaţiei de fapt deduse judecăţii, nu se poate reţine că modalitatea în care, prin decizia recurată, au fost interpretate înscrisurile administrate ca mijloace de probă, ar fi de natură a evidenţia o motivare contradictorie, în sensul prevederilor art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Astfel, demersul de interpretare a probelor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondului cauzei (în primă instanţă, şi în apel), excepţie de la această regulă făcând situaţiile în care legea însăşi stabileşte puterea doveditoare a unor mijloace de probă. Or, în speţă, recurenta nu a indicat vreo dispoziţie legală care să atribuie înscrisurilor invocate (adresa nr. x/24.03.2016 şi procesele-verbale de recepţie a sistemelor livrate către pârâtă) o forţa probantă în sensul susţinut de ea.

Argumentele astfel invocate de recurenta-reclamantă sunt unele care în mod evident tind a determina o reevaluare a probelor şi la restabilirea situaţiei de fapt, o astfel de apreciere a relevanţei sau nerelevanţei probelor fiind incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Nu poate fi reţinută nici critica cu privire faptul că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel privind nemotivarea hotărârii instanţei de fond.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, toate motivele invocate în apel au făcut obiectul examinării de către instanţă, aceasta prezentând argumentele pentru care a apreciat că motivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele şi probele administrate în speţă, fiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) pct. b) teza ultimă din C. proc. civ., având în vedere că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea potrivit căreia instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care era nevoie de formularea răspunsului la întâmpinare, având în vedere că instanţa nu a apreciat în niciun moment că reclamanta are obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare şi nici că nedepunerea acesteia ar echivala cu o renunţare la cererea de chemare în judecată, aşa cum pretinde recurenta.

Ca urmare, faţă de argumentele anterior prezentate nu se poate reţine o contradicţie între considerentele expuse în justificarea raţionamentului instanţei de control judiciar sau o motivare străină de natura cauzei, situaţie care exclude incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 56 şi 58 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, deoarece administratorul judiciar nu deţinea calitatea de reprezentant legal şi nu putea să depună un punct de vedere în cadrul litigiului.

Critica nu este fondată.

Atribuţiile administratorului special sunt prevăzute în mod expres la art. 56 din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

În speţă, societatea recurentă A. S.R.L. se află în perioada de observaţie, care este definită de acelaşi act normativ la art. 5 pct. 42 ca fiind "perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii insolventei şi data confirmării planului de reorganizare sau, după caz, a intrării în faliment."

Astfel, legiuitorul a prevăzut în mod expres că în perioada de observaţie, administratorul special poate efectua numai activităţi curente, asa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 87 din Legea 85/2014.

Aşadar, prin activităţi curente se poate înţelege şi operaţiunile de recuperare a creanţelor rezultate din activitatea debitoarei desfăşurată anterior deschiderii procedurii, deci dintr-o activitate anterioară, operaţiuni care cad atât în sarcina administratorului special, cât şi în sarcina administratorului judiciar, asa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 58 alin. (1) lit. l) din Legea 85/2014, care prevăd că administratorul judiciar are ca principală atribuţie formularea de acţiuni în pretenţii pentru recuperarea creanţelor.

Din coroborarea textelor evocate, reiese faptul că atât administratorul judiciar, cât şi administratorul special au calitate procesuală activă pentru promovarea acţiunilor în pretenţii împotriva debitorilor societăţii aflate în perioada de observaţie, motiv pentru care şi administratorul judiciar este persoana care reprezintă în mod legal societatea aflată în perioada de observaţie în acţiunile promovate de aceasta, indiferent dacă în cadrul dosarului de insolvenţă s-a dispus sau nu ridicarea dreptului de administrare a administratorului special.

Prin urmare, nu numai administratorul special, ci şi administratorul judiciar are dreptul de a invoca compensarea creanţei unui creditor cu cea a debitorului asupra sa.

Dreptul de a constata compensarea este acordat în mod explicit administratorului judiciar de prevederile art. 90 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiţii, susţinerea recurentei potrivit căreia numai administratorul special deţinea calitatea de reprezentant legal al A. S.R.L. şi că administratorul judiciar nu putea să formuleze nicio adresă în dosar cu valoare probatorie, este neîntemeiată.

Critica privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii prevăzut de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa ar fi apreciat că nedepunerea unui răspuns la întâmpinare ar fi constituit o achiesare a recurentei la pretenţiile intimatei-pârâte, este nefondată.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a reţinut în mod corect că recurenta-reclamantă nu a combătut apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, fără a aprecia în niciun moment că prin neformularea unui răspuns la întâmpinare, aceasta ar fi acceptat apărările pârâtei, în sensul compensării şi că actul de cesiune i-ar fi conferit pârâtei calitatea de creditor al reclamantei.

Aceste aspecte au rezultat din analiza întregului probatoriu depus la dosar, curtea de apel apreciind că în mod legal prima instanţă nu a expus întreaga relaţie contractuală dintre reclamantă şi intervenienta S.C. D. S.R.L., întrucât a fost suficient să indice ultimul act prin care intervenienta a cesionat creanţa deţinută împotriva reclamantei A. către pârâta C., având în vedere că la dosar exista o recunoaştere a reclamantei, prin administratorul său judiciar, a respectivei creanţe, recunoaştere ce a avut loc în timpul procesului, deci ulterior oricăror înscrisuri existente la dosar.

Nu este fondată nici critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1617 alin. (3) şi art. 1618 din C. civ.

Potrivit art. 1617 alin. (3) C. civ.:

"Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie".

Compensaţia legală este un mijloc de stingere a creanţei, iar efectul compensării de drept poate fi desfiinţat doar în situaţia în care acela dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală, care este urmărit, nu opune compensarea, ceea ce nu este cazul în speţă.

Dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 85/2014 stipulează că:

"Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar."

Această normă legală reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanţelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situaţia în care creditorul şi debitorul au creanţe şi datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensaţia legală fiind un mod de stingere a obligaţiilor reciproce de plată poate fi invocată şi pe calea dreptului comun, cum a procedat în speţă, intimata-pârâtă prin intermediul întâmpinării formulate în apel.

Recurenta-reclamantă susţine că a renunţat în mod expres la compensarea creanţelor reciproce prin simplul fapt al promovării cererii de chemare în judecată, dar şi ca urmare a notificării adresată pârâtei în sensul că nu acceptă cesiunea de creanţă.

Contrar acestor susţineri, în mod corect instanţa de apel a constatat că, deşi intimata-pârâtă a invocat intervenirea compensaţiei în cuprinsul comunicării cesiunii de creanţă, prin notificarea nr. x/13.04.2016 emisă de către recurentă, aceasta nu a înţeles să renunţe la compensaţia legală, invocând doar chestiuni legate de exigibilitatea creanţei cedate.

Prin urmare, acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art. 1617 alin. (3) C. civ., cum în mod legal a statuat instanţa de apel, având în vedere atât faptul că, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată la circa 6 luni ulterior momentului la care a operat compensarea de drept a creanţelor reciproce, dar şi faptul că în faţa primei instanţe, administratorul judiciar al reclamantei, ca reprezentant legal al acesteia, a recunoscut îndeplinirea condiţiilor legale ale compensaţiei.

Nu pot fi primite nici susţinerile potrivit cărora înscrierea intimatei-pârâte la masa credală în procedura insolvenţei recurentei-reclamante reprezintă o renunţare tacită la compensaţie, deoarece în mod corect instanţa de apel a reţinut că în declaraţia de creanţă aceasta a susţinut operarea compensaţiei.

Referitor la susţinerile privind lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei cesionate la 30.03.2016 de intervenienta D. către pârâta C., curtea de apel a constatat în mod corect că acest aspect a fost dezlegat cu putere de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă.

Conform dispoziţiilor art. 1618 C. civ., nu poate opera compensaţia în cazul în care creanţa celui care doreşte să invoce compensaţia a rezultat dintr-un act îndeplinit cu intenţia de a păgubi.

Prin reglementarea acestei excepţii, s-a dorit sancţionarea unei persoane care a încheiat un act juridic cu rea-credinţă, având intenţia de a păgubi. Intenţia părţii de a crea un prejudiciu în patrimoniul celeilalte părţi poate să fie dovedită prin orice mijloc de probă, având în vedere că buna-credinţă se prezumă, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi art. 1170 din C. civ., iar sarcina probei va reveni părţii care invocă imposibilitatea operării de plin drept a compensaţiei.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale evocate din perspectiva ignorării de către aceasta a principiului bunei-credinţe în negocieri, reglementat de art. 1183 alin. (2) C. civ.

Aceste susţineri ale recurentei nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului, având în vedere că textul legal invocat este străin de cauză, deoarece acesta prevede în mod expres o situaţie care este contrară exigenţelor bunei-credinţe, şi anume ipoteza în care o parte iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul, ceea ce nu este cazul în speţă.

Totodată, faţă de constatarea intervenirii compensaţiei legale între creanţele reciproce ale reclamantei şi pârâtei, orice discuţii referitoare buna sau reaua credinţă a intimatei-pârâte exced analizei instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. şi administrator special F., împotriva deciziei civile nr. 765/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar E.. şi administrator special F., împotriva deciziei civile nr. 765/A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,10 decembrie 2019.