Contractual liability of a housing agency for failure to ensure timely construction; misapplication of judgment completion procedure as a substitute for appeal

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2019

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21.03.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, C. S.A., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.A. şi S.C. E. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună, în principal, obligarea pârâtei AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE (în continuare A.N.L.) la plata sumei de 200.162,48 euro, contravaloarea a 900.731,16 RON, cu titlu de daune interese, în sumă egală cu penalităţile de întârziere sau cu daunele interese descrise în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării si finalizării lucrărilor de construire a locuinţei tip S29B, situată pe lotul x, în jud. Ilfov, localitatea Voluntari, cu numărul cadastral x şi înscris în CF nr. x, conform încheierii nr. 16474/2004, în amplasamentul Henri Coanda, ce se vor acumula în continuare, până la data predării efective a locuinţei, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia la plata sumei evaluate provizoriu la 200.162,48 euro, contravaloarea a 900.731,16 RON, după cum urmează:

- în ceea ce o priveşte pe pârâta A.N.L., cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere sau cu daunele interese descrise în Anexa 2, în solidar sau pentru o cotă de 90%, evaluată provizoriu;

- în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi, în solidar, sau pentru o cotă de 0,90% fiecare, evaluată provizoriu, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, calculate la valoarea contractului, de 121.755 euro, conform Anexei nr. 1 sau egale cu daunele interese descrise în Anexa nr. 2 la cererea de chemare în judecată.

De asemenea, au solicitat să fie obligată pârâta C. S.A. să încheie cu pârâta A.N.L. contractul de cesiune şi novaţie cu schimbare de creditor a contractului de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 1154/22.07.2005, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 200 RON/zi de întârziere şi să constate intervenită compensaţia legală între obligaţia de plată a creditului de către reclamanţi şi obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere de către pârâta A.N.L., până la concurenţa celei mai mici sume, să se constate stingerea ipotecii constituite prin contractul de ipotecă nr. x/22.07.2005, autentificat de Biroul Notarului Public F., precum şi a interdicţiei de înstrăinare şi să dispună radierea acestora din cartea funciară nr. x a Judecătoriei Buftea, cu cheltuieli de judecată, proporţional cu suma de plată pentru fiecare pârât în parte.

Prin sentinţa civilă nr. 4301 din 15 iulie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în privinţa capătului subsidiar; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul subsidiar având ca obiect răspunderea civilă delictuală; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capătul subsidiar de cerere privind răspunderea civilă delictuală a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari, S.C.

E. S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. D. S.A.; a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, Consiliul Local Voluntari şi Sectorul 1 Bucureşti; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor pentru capătul subsidiar de cerere privind răspunderea contractuală a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari.

S.C. E. S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. D. S.A.; a respins acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, Consiliul Local Voluntari şi Sectorul 1 Bucureşti pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă; a respins acţiunea în raport cu capătul subsidiar din cerere privind răspunderea contractuală a pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari, S.C. E. S.R.L., Municipiul Bucureşti şi S.C.

D. S.A., pentru lipsa calităţii procesuale active; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A. pentru capătul subsidiar de cerere privind răspunderea contractuală şi a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, E. S.R.L., Municipiul Bucureşti, D.

S.A., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a obligat pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, E. S.R.L., Municipiul Bucureşti, D. S.A. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, la plata în solidar a sumei de 184.009 RON reprezentând despăgubiri aferente perioadei 21.03.2011-21.03.2014, a respins capetele de cerere II şi III formulate în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca nefondate; a respins capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale, ca nefondat; a respins cererea reconvenţională ca nefondată, a respins capătul de cerere principal ca nefondat, a obligat pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, E. S.R.L., Municipiul Bucureşti şi D.

S.A. la plata în solidar a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.785,18 RON (taxă judiciară de timbru şi onorariu de expert).

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B., AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov prin Preşedinte, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Oraşul Voluntari prin Primar, G. S.A., şi S.C. E. S.R.L. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 338A din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi de apelanţii - pârâţi AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov prin Preşedinte, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Oraşul Voluntari, prin Primar, S.C. D. S.A. şi S.C. E. S.R.L. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 184.009 RON, aferente perioadei 21.03.2011 - 21.03.2014, în temeiul răspunderii civile contractuale; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. E. S.R.L., Municipiul Bucureşti şi S.C. D. S.A. şi a obligat pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 6.785,18 RON; a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor, respingerea ca nefondate a capetelor de cerere II şi III formulate în contradictoriu cu C. S.A., respingerea ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale şi respingerea ca nefondată a cererii reconvenţionale şi a obligat apelanţii -reclamanţi la plata către apelantul - pârât Oraşul Voluntari a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la data de 24 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat completarea deciziei civile nr. 338A din data de 19.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul obligării pârâtei A.N.L. să plătească apelanţilor-reclamanţi daune interese în cuantum de 66.119, 60 euro în completare pentru perioada cuprinsă între 21.03.2014 şi 06.02.2018 şi în continuare să plătească daune interese de 1.406, 80 euro/lună până la predarea efectivă a locuinţei, după realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 984A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 338A din data de 19.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, formulată de apelanţii - reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu apelantele - pârâte AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, G. S.A. şi E. S.R.L..

S-a dispus completarea deciziei civile nr. 338A/19.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în sensul că a fost obligată pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor despăgubiri de 1406,8 euro/lună începând cu data de 22.03.2014 şi până la predarea efectivă a locuinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, A. şi B., AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi S.C. E. S.R.L. au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcare dispoziţiilor art. 969, 998, 999, 1294, 1349, 1357-1375, 1381-1395 şi art. 1413 din C. civ. de la 1864; au invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că motivarea instanţei de apel cu privire la caracterul cert al prejudiciului moral care le-a fost creat prin nepredarea la termen a locuinţei este neclară şi superficială şi au prezentat pe larg argumentele pentru care capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale este întemeiat.

Totodată, au susţinut că sunt îndeplinite şi exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atât timp cât curtea de apel, deşi le-a admis apelul, nu a acordat daune pentru perioada cuprinsă între 21.03.2014 şi data predării efective a locuinţei, fără a motiva respingerea acestui capăt de cerere.

O altă critică formulată de aceşti recurenţi vizează obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât Oraşul Voluntari.

În acest sens, au susţinut că, atât timp cât apelul lor a fost admis, culpa procesuală aparţine Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, astfel că această parte trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În final, au arătat că în mod nelegal, cu încălcarea principiului pacta sunt servanda, instanţa de apel a acordat daune exprimate în RON, iar nu în euro.

Recurenta S.C. E. S.R.L., prin cererea de recurs, a arătat că înţelege să critice exclusiv soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

A susţinut această recurentă că, în contra celor reţinute de instanţa de apel a avut interes în promovarea căii de atac împotriva sentinţei primei instanţe, care nu a soluţionat excepţia prescripţiei în sensul celor solicitate.

Astfel, a invocat cu caracter subsidiar intervenirea prescripţiei, în sensul că, deşi nu a încheiat niciun raport juridic cu reclamanţii, în măsura în care nefondat s-ar aprecia contrariul, a intervenit prescripţia pentru întreaga perioadă.

În acest context, a arătat şi că, în condiţiile în care prima instanţă nu a avut în vedere întreaga perioadă din perspectiva intervenirii prescripţiei, avea interes.

În final, a arătat că în mod nelegal a reţinut curtea de apel că soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei ar fi dobândit putere de lucru judecat, întrucât nu a fost apelată de reclamanţi.

Concretizând, a susţinut că soluţia de admitere a prescripţiei pentru perioada anterioară ultimilor 3 ani a dobândit într-adevăr autoritate de lucru judecat, ne fiind contestată de nicio parte.

Soluţia de respingere a prescripţiei pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată a dobândit însă, urmare a soluţionării cauzei în primă instanţă, putere de lucru judecat provizorie, conform dispoziţiilor art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

Prin memoriu său de recurs, AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a solicitat, în principal, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat în ceea ce priveşte atragerea răspunderii sale, iar, în subsidiar, casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Pe de altă parte, a arătat că din motivarea hotărârii nu rezultă care este temeiul de drept în baza căruia instanţa şi-a format convingerea şi care din actele civile şi/sau normative enumerate au fost cele determinante în calificarea obligaţiilor asumate de A.N.L. şi, pe cale de consecinţă, în stabilirea culpei acesteia.

A mai arătat această recurentă că instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, nu a făcut altceva decât sa reitereze motive dintr-o altă speţă similară, respectiv decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 1563A/07.10.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2011, care a fost înlăturată de Înalta Curte prin decizia nr. 1227/20.09.2017.

Mai mult, a susţinut că instanţa de apel i-a pus în sarcină o serie de obligaţii, asumate în opinia sa prin contractul de mandat şi a înlăturat răspunderea celorlalte părţi pe considerentul că, deşi pârâţii şi-au asumat, fiecare în parte, obligaţii concrete în vederea realizării utilităţilor, acestea cad în sarcina A.N.L.

Or, atragerea răspunderii sale contractuale trebuie analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat, care reprezintă izvorul raportului juridic preexistent născut între ea şi reclamant.

În continuare, a prezentat pe larg actele juridice care reglementează raporturile juridice dintre părţile implicate şi a subliniat că nu are obligaţia legală şi nici nu şi-a asumat prin vreun document obligaţia asigurării finanţării şi realizării efective a lucrărilor de execuţie a utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, dar şi că faptul că obligaţia de viabilizare sau de finanţare a viabilizării nu este în sarcina sa a fost reţinut şi de instanţele de judecată, în mod definitiv, stabilindu-se astfel părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă.

În opinia acestei recurente, prin ignorarea hotărârilor deja pronunţate şi chiar puse în executare, se ignoră un adevăr juridic deja tranşat, care a produs efecte juridice şi se ajunge astfel la soluţii contradictorii, care nu oferă o garanţie a respectării principiilor de drept aplicabile şi care vatămă grav drepturile subiectelor de drept implicate, indiferent de calitatea lor procesuală.

A mai susţinut recurenta că împrejurarea că are ca obiectiv realizarea locuinţelor, nu schimbă câtuşi de puţin natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Astfel, prin art. 1 al contractului de mandat, i se conferă atribuţii de reprezentare a beneficiarului în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, toate înscrisurile depuse la dosar fac dovada numeroaselor demersuri iniţiate la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor, iar faptul că aceste demersuri nu au avut succes până la acest moment nu-i este imputabil, atât timp cât nu este factor de decizie în acest sens, iar obligaţia sa era una de diligenţă.

A susţinut această recurentă că motivarea instanţei de apel este superficială şi contravine prevederilor legale incidente, în condiţiile în care nu sunt examinate faptele, existenţa şi aprecierea lor aparţinând puterii suverane a altor instanţe, fiind preluate ca atare din alte hotărâri, deşi, în dreptul românesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin decizia nr. 5197/25.04.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat cu putere de lucru judecat refuzul nejustificat al A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental cartierul de locuinţe Henri Coandă.

Or, decizia sus-menţionată a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ, într-un raport juridic ce aparţine contenciosului administrativ, hotărârea fiind pronunţată pe baza probelor administrate în acea situaţie particulară, care nu viza culpa A.N.L. în realizarea utilităţilor.

Prin urmare, între cele două speţe nu există identitate, puterea de lucru judecat a deciziei nr. 5197/25.04.2013 neputând opera în cauza de faţă.

În acest context, a subliniat că toate acţiunile în care a fost sau este parte, având ca obiect atragerea răspunderii sale contractuale sau delictuale, în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, sau în baza Convenţiei MM 1909/2004, au fost supuse analizei şi soluţionate de instanţele de drept comun, în faţa cărora, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă prin decizia nr. 458/16.03.2017, nu poate fi invocată, cu putere de lucru judecat, o hotărâre din contencios administrativ (se analizează raporturi diferite, obiecte diferite şi sunt aplicabile norme de drept diferite).

Aşa fiind şi având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat mai multe hotărâri prin care a statuat că A.N.L. nu poate fi trasă la răspundere pentru inexistenţa utilităţilor sau nefinalizarea la termen a construcţiei, a susţinut că aceeaşi putere de lucru judecat ar putea opera şi în privinţa acestora.

În continuare, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a subliniat că, raportat la toate aspectele arătate şi reţinute de instanţă, se poate afirma că există putere de lucru judecat şi cu privire la comportamentul său diligent, hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest sens fiind numeroase şi pronunţate atât anterior, cât şi ulterior hotărârilor selectiv reţinute de instanţa de apel.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 01 noiembrie 2018, recurenţii A. şi B. au depus o cerere prin care au solicitat să se ia act de faptul că nu au înţeles să achite taxa judiciară de timbru, astfel că cererea lor de recurs nu trebuia comunicată intimaţilor.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursurilor declarate de S.C. E. S.R.L. şi de AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi excepţia lipsei de interes a recursului declarat de S.C. E. S.R.L.; în subsidiar, au solicitat respingerea ca nefondate a celor două recursuri.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, precum şi o completare la raport, iar prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului, astfel cum a fost completat, către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Numai intimaţii Consiliul Local Sector 1 Bucureşti şi Sectorul 1 Bucureşti au depus un punct de vedere la raport, prin care au arătat că sunt de acord cu soluţia propusă prin raport.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte a admis excepţia netimbrării recursului declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a admis excepţia lipsei de interes a recursului declarat de recurenta S.C. E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Totodată, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 22 octombrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, instanţa a dispus amânarea judecării cauzei la data de 10 decembrie 2019, până la parcurgerea procedurii de filtru în dosarul nr. x/2018, în vederea soluţionării unitare a celor două dosare.

Totodată, la data de 25 august 2018, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, precum şi suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea recursului, conform art. 484 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că hotărârea prin care Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost obligată la plata de despăgubiri (pentru fiecare luna până la predarea efectivă a locuinţei la cheie) este vădit nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa de fond a reţinut o răspundere civilă contractuală a A.N.L. în măsura în care nu a analizat raporturile juridice obligaţionale între părţi care să conducă la stabilirea naturii răspunderii civile a A.N.L., nu a efectuat o analiză a elementelor răspunderii civile, care să identifice faptele ilicite săvârşite de A.N.L. şi care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de A. şi B., creând astfel un prejudiciu recurentei prin obligarea la plata unor sume nedatorate.

Mai mult, a apreciat că decizia din apel a schimbat hotărârea din fond, în sensul în care a obligat A.N.L. la plata de despăgubiri până la predarea locuinţei la cheie.

Instanţa de apel a reţinut că "împrejurarea că omisiunea primei instanţe de a se pronunţa cu privire la despăgubirile solicitate în continuare a constituit obiectul unui motiv de apel este lipsită de relevanţă, astfel, acest motiv de apel nu a fost analizat de instanţa de apel, de vreme ce schimbarea temeiului juridic al răspunderii civile a avut drept consecinţă o nouă judecată . . . . . . . . . .", încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât o astfel de "motivare" nu oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de apel apare ca nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Absenţa motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti are semnificaţia necercetării fondului cauzei şi atrage după sine casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, în vederea analizării elementelor răspunderii civile, precum şi a tuturor motivelor invocate înaintea instanţei.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, devenind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Întrucât atragerea răspunderii contractuale a A.N.L. trebuia analizată numai prin prisma prevederilor contractului de mandat - izvorul raportului juridic preexistent născut între intimaţii-reclamanţi şi recurenta-pârâtă.

Arată că, în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor (nu de a finaliza locuinţa) şi de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care recurenta şi-a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar.

Întinderea mandatului acordat recurentei este clar definită şi stabilită, încadrându-se în limitele şi particularităţile unui mandat cu obligaţii de diligenţă.

De asemenea a susţinut că, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligaţia de predare a locuinţei revine constructorului, iar recurenta în calitate de mandatar are doar obligaţia de supraveghere a execuţiei lucrărilor. Prin urmare, între A.N.L. şi intimaţi nu există raporturi juridice contractuale din care să decurgă pentru recurentă obligaţia de predare a locuinţei şi, implicit, răspunderea pentru prejudiciul creat de constructor.

Totodată, intimaţii au înţeles să-şi stabilească o relaţie contractuală proprie, directă, cu constructorul, în această relaţie exclusivă fiind stipulată în mod expres obligaţia constructorului de a achita acestuia penalităţi de întârziere, în cazul depăşirii termenului de finalizare a locuinţei.

Recurenta a apreciat că, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că A.N..L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandat, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor. De asemenea, rezulta diligentele întreprinse de A.N.L. pe lângă autorităţile publice, în vederea realizării utilităţilor din cartierul Henri Coandă, această obligaţie revenind în exclusivitate părţilor semnatare ale Convenţiei nr. 1909, care s-au obligat şi asumat responsabilitatea realizării acestora.

Prin urmare, din obligaţiile pe care părţile şi le-au asumat în realizarea utilităţilor, recurenta-pârâtă susţine că niciuna nu este în sarcina A.N.L., ci a celorlalte părţi semnatare ale Convenţiei nr. 1909/2004.

Faptul că recurenta nu are obligaţia de realiza utilităţile în amplasamentul Henri Coandă şi deci nu poate răspunde contractual pentru lipsa de folosinţă a imobilului, a fost stabilită şi de către instanţele de judecată, în mod definitiv (sentinţa civilă nr. 620/27.01.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin hotărârea nr. 3291/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti; în ceea ce priveşte S.C. Electrica S.A. - I. există o hotărâre pronunţată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1565/16.11.2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care aceasta a fost obligată la proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelelor de alimentare cu energie electrică în cartierul Henri Coandă).

Prin urmare, atât timp cât există părţi membre semnatare ale Convenţiei nr. 1909/2004 obligate de instanţele judecătoreşti la realizarea utilităţilor privind Cartierul Henri Coandă, acest lucru nu poate fi pus în sarcina recurentei-pârâte.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat reclamanţilor constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina ANL existenta unui prejudiciu, pentru nepredarea la termen.

O astfel de interpretare greşită a actului dedus judecăţii nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenţiei, în măsura în care obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, în care A.N.L. nu este parte. Prin urmare, măsura luată de instanţa de obligare a A.N.L. la plata unor despăgubiri, pe lună, până la predarea locuinţei este neîntemeiată şi nedovedită.

Pe de altă parte, recurenta a considerat abuzivă decizia în raport de faptul că, la data de 13.07.2018, în urma verificărilor efectuate în amplasament, reprezentanţii A.N.L. au constatat faptul că imobilul este locuit de intimaţi, acesta fiind finalizat.

Prin urmare, stabilirea în sarcina recurentei-pârâte a existenţei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă, pentru viitor până la predare, reprezintă o măsura abuzivă în situaţia în care imobilul este locuit, având utilităţile realizate, respectiv energie electrică, puţ, fosă septica, conform fotografiilor anexate cererii de recurs.

A susţinut că în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligentele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care recurenta şi-a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar. În speţă, nici în contractul de mandat, nici în Convenţia nr. MM 1909 nu s-a stipulat nicio clauza penală tocmai în considerarea faptului că aceasta există în contractul de construire, încheiat exclusiv între reclamanţi şi constructor.

În concluzie, având în vedere faptul că nu a fost dovedit efectiv un prejudiciu produs şi nici unul viitor cert, locuinţa intimaţilor a fost finalizată, iar aceştia folosesc efectiv locuinţa (nota de constatare nr. x/13.07.2018) şi prin raportul de expertiză nu a fost evaluată o sumă reprezentând venitul care ar fi putut fi obţinut din închiriere, ci doar o sumă reprezentând chiria practicată (oferta de închiriere) pe piaţa liberă pentru imobile deloc similare celui din prezenta cauza, recurenta-pârâtă a apreciat că decizia civila este netemeinică şi nelegală, astfel încât a solicitat admiterea recursului.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului, astfel cum a fost completat, către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 139 raportat la art. 490 alin. (2) şi art. 471 alin. (8) C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2014, având în vedere că cele două litigii se poartă între aceleaşi părţi, au aceeaşi cauză, iar recursul declarat în dosarul nr. x/2018 vizează decizia civilă nr. 984A din 12 martie 2018, prin care a fost completată decizia civilă atacată cu recurs în dosarul nr. x/2014.

La termenul de astăzi, 10 decembrie 2019, Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi va respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, reţinând următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., se constată că instanţa a stabilit în sarcina acestora o taxă judiciară de timbru în sumă de 2.896,51 RON, aferentă soluţionării recursului pendinte, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, iar recurenţii au fost înştiinţaţi cu privire la obligaţia de achitare a acesteia, potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, însă nu s-au conformat dispoziţiei instanţei.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, părţii i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Prin cererea depusă la 1 noiembrie 2018, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat instanţei să ia act de faptul că au înţeles să nu achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.896,51 RON, stabilită în sarcina lor.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenţii nu s-au conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunilor din adresă, act ce le-a fost comunicat la 23 iulie 2018, aceştia declarând expres că înţeleg să nu achite taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina lor, precum şi faptul că, în cauză, nu operează scutirea legală de obligaţia timbrării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a da eficienţă dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ. şi să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de recurenta E. S.R.L. s-a reţinut că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, fiind necesar ca el să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, astfel cum impun dispoziţiile art. 33 teza I din C. proc. civ.

Condiţia interesului trebuie să se verifice nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac etc.).

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea căii de atac, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Cerinţa interesului de a fi actual trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului, iar nu numai la momentul introducerii acţiunii, întrucât prin hotărârea sa instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în concret cu privire la valorificarea unui drept, iar nu pe aspecte teoretice şi academice.

Conform art. 458 C. proc. civ.:

"Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes (…)".

Prin decizia civilă nr. 338A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca urmare a admiterii apelurilor declarate în cauză, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 4301 din data de 15.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii E. S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti şi D. S.A., instanţa reţinând întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale în persoana pârâtei ANL şi inexistenţa oricăror raporturi juridice, contractuale sau delictuale, în ceea ce le priveşte pe celelalte pârâte. De asemenea, s-a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor invocate.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pârâta E. S.R.L. a solicitat să se constate intervenirea prescripţiei pentru întreaga perioadă pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri, deci inclusiv pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel apreciind că excepţia este nefondată.

Intervenirea prescripţiei raportat la pârâta E. S.R.L. a fost invocată cu caracter subsidiar, în sensul că deşi nu există niciun raport juridic cu reclamanţii, în măsura în care s-ar aprecia contrariul, atunci este intervenită prescripţia.

Prin recursul declarat recurenta- pârâtă E. S.R.L. a criticat decizia curţii de apel exclusiv în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei extinctive, la momentul promovării căii de atac existând interesul de a ataca hotărârea cu privire la acest aspect.

Însă, având în vedere soluţia pronunţată de instanţa de apel, precum şi faptul că recurenţii-reclamanţi au înţeles să nu mai timbreze recursul promovat în cauză, se constată că interesul promovării recursului de către recurenta-pârâtă E. S.R.L. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, în sensul că nu mai este actual, iar recurenta nu mai poate justifica un interes în exercitarea căii de atac.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ce vizează nemotivarea în drept a hotărârii urmează a fi înlăturate ca nefondate.

În speţă, prin cererea de recurs s-a susţinut că decizia atacată este nemotivată, întrucât din motivarea hotărârii atacate nu poate fi dedus temeiul de drept în baza căruia instanţa de apel şi-a format convingerea şi nici identificate actele juridice civile şi/sau actele normative determinante în calificarea obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă şi stabilirea culpei sale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze.

Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a evocat şi aplicat în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale.

Sunt nefondate şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a prezentat, în ample considerente, succesiunea şi modul de formare a raporturilor juridice dintre litiganţi, reţinând în mod legal că există relaţie contractuală directă exclusiv între reclamanţi şi pârâta ANL, conform contractului de mandat HC nr. x/12.08.2004 şi că reclamanţii au calitatea de terţi faţă de celelalte contracte.

De asemenea, în mod corect s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale a recurentei-pârâte ANL, întrucât, în calitatea sa de mandatar, nu a executat mandatul în ceea ce priveşte finalizarea locuinţei reclamanţilor la termenul stipulat prin contract şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Criticile prin care autoarea recursului a învederat că demersurile sale în vederea asigurării infrastructurii şi a utilităţilor reprezintă o obligaţie de diligenţă sunt de asemenea nefondate, fiind corectă aprecierea instanţei de apel potrivit căreia obligaţia asumată de pârâtă de a urmări executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire este una de rezultat, aceasta obligându-se ca, indiferent de culpa antreprenorului general, să asigure finalizarea locuinţei şi predarea acesteia către mandant.

Deopotrivă, instanţa de apel a arătat că, în plan procesual, răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală nu se pot cumula, ca fundament de drept, dar şi că răspunderea contractuală are caracter special, derogator, exclusiv şi că se angajează ori de câte ori între părţile litigiului pretenţia îşi trage fundamentul din executarea sau neexecutarea unui contract.

Nu poate fi reţinută nici critica privind greşita aplicare în speţă a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Referitor la această critică, instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat, printre altele, refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă".

Deşi dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte A.N.L. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul reclamanţilor A. şi B., aflat, în mod incontestabil, în acelaşi stadiu de nefinalizare ca şi celelalte imobile.

Cum prin decizia anterior menţionată s-a reţinut refuzul nejustificat al pârâtei A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă", din care face parte şi locuinţa reclamanţilor, rezultă că aceste dezlegări aveau legătură cu prezentul proces.

În aceste condiţii, dezlegările cu privire la conduita A.N.L. cuprinse în decizia respectivă se impuneau a fi respectate şi în prezentul proces cu putere de lucru judecat, neputându-se statua într-un sens contrar acestor dezlegări.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa în prezenta cauză a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011.

Aserţiunea recurentei-pârâte în sensul că între procesele în care au fost pronunţate cele două hotărâri şi prezentul proces nu este îndeplinită cerinţa identităţii de părţi, obiect şi cauză este lipsită de fundament legal, întrucât pune sub semnul egalităţii efectul pozitiv cu cel negativ al autorităţii de lucru judecat.

Or, numai efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între două procese, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel trebuia să aplice puterea de lucru judecat şi în privinţa hotărârilor judecătoreşti pe care le-a invocat în cauză, prin care s-a reţinut comportamentul său diligent sunt de asemenea nefondate, întrucât aceste hotărâri se întemeiază pe o altă premisă referitoare la conţinutul şi natura obligaţiilor A.N.L.

În concret, statuările din hotărârile invocate de recurenta-pârâtă privind limitele mandatului şi îndeplinirea obligaţiilor sale de diligenţă vin în contradicţie cu statuarea justă a instanţei de apel conform căreia, în prezenta cauză, obligaţia A.N.L. este una rezultat.

În legătură cu prejudiciul, recurenta-pârâtă a susţinut că acesta nu este cert, neputându-se proba un prejudiciu real şi efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe cu privire la care reclamanţii nu sunt proprietari.

Critica anterior evocată nu poate fi primită, întrucât nefinalizarea locuinţei a fost cauzată chiar de recurenta-pârâtă, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei sale de rezultat, constând în urmărirea executării şi finalizării lucrărilor, la termen, iar aceasta nu poate invoca propria sa culpă pentru a obţine pe cale judiciară respingerea pretenţiilor formulate împotriva sa, conform regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondată calea de atac declarată de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-pârât Oraşul Voluntari prin Primar, prin care a solicitat obligarea în solidar a recurenţilor-reclamanţi A. şi B. şi a recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Raportat la aceste dispoziţii legale, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, însă recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu se află în această situaţie, având în vedere că instanţa de apel le-a admis pretenţiile, fiind obligată doar pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata despăgubirilor, iar din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că prezenta calea de atac exercitată de reclamanţi nu s-a îndreptat împotriva intimatul-pârât Oraşul Voluntari prin Primar, astfel că finalmente "partea căzută în pretenţii", în accepţiunea textului legal anterior citat, este recurenta-pârâtă.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatului-pârât Oraşul Voluntari prin Primar privind obligarea recurentei-pârâte AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 3570 RON, conform dovezilor de la dosar.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, Înalta Curte, la termenul din 10 decembrie 2019 a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., pe care îl va admite, pentru considerentele care succed:

Prin acţiunea dedusă judecăţii, astfel cum a fost precizată la 18.04.2014, reclamanţii au solicitat în principal obligarea pârâtei AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata sumei de 200.162,48 euro, contravaloarea a 900.731,16 RON, cu titlu de daune interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere sau cu daunele interese descrise în Anexa 2 la cererea de chemare în judecată, ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării si finalizării lucrărilor de construire a locuinţei reclamanţilor, daune egale cu penalităţile, fiind calculate conform Anexei 1 la cerere, precum şi daunele interese egale cu 0,15% pe zi de întârziere la valoarea contractului de 121.755 euro sau cu daunele descrise în Anexa 2 la cerere, ce se vor acumula în continuare până la data predării efective a locuinţei.

Prin sentinţa civilă nr. 4301 din data de 15.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 pârâţii au fost obligaţi la plata daunelor-interese în cuantum de 184.009 RON reprezentând despăgubiri aferente perioadei 21.03.2011-21.03.2014, fără ca prima instanţă să se pronunţe şi cu privire la despăgubirile solicitate în continuare, până la predarea efectivă a locuinţei.

Prin apelul declarat împotriva sentinţei reclamanţii au criticat şi această omisiune a primei instanţe, solicitând recunoaşterea dreptului la despăgubiri până la data predării efective a locuinţei.

Prin decizia civilă nr. 338A din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi de apelanţii - pârâţi AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov prin Preşedinte, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Oraşul Voluntari, prin Primar, S.C. D. S.A. şi S.C. E. S.R.L. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor despăgubiri în cuantum de 184.009 RON, aferente perioadei 21.03.2011 - 21.03.2014, în temeiul răspunderii civile contractuale; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, S.C. E. S.R.L., Municipiul Bucureşti şi S.C. D. S.A. şi a obligat pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 6.785,18 RON; a menţinut sentinţa în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor, respingerea ca nefondate a capetelor de cerere II şi III formulate în contradictoriu cu C. S.A., respingerea ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor morale şi respingerea ca nefondată a cererii reconvenţionale şi a obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelantul - pârât Oraşul Voluntari a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Examinând considerentele deciziei evocate se constată că şi instanţa de apel, deşi a admis apelul reclamanţilor, a schimbat doar în parte sentinţa civilă apelată şi a obligat-o pe pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la despăgubiri aferente perioadei 21.03.2011-21.03.2014, omiţând să se pronunţe asupra cererii reclamanţilor de acordare a despăgubirilor în continuare, până la data predării efective a locuinţei.

În acest context, prin decizia recurată, instanţa de apel a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 338A din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor despăgubiri de 1406,8 euro/lună începând cu data de 22.03.2014 şi până la predarea efectivă a locuinţei.

Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a pronunţat decizia civilă nr. 984A din 12 martie 2018, cu încălcarea dispoziţiilor art. 444-445 C. proc. civ.

Conform art. 444 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Totodată, art. 445 C. proc. civ., prevede că "îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444."

Norma instituie imperativ imposibilitatea solicitării pe calea apelului sau a recursului a îndreptării erorii materiale, a lămuririi hotărârii, a completării acesteia ori a înlăturării dispoziţiilor potrivnice. Ori de câte ori îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea hotărârii constituie obiect de apel sau recurs, calea de atac se va respinge ca inadmisibilă.

În speţă, instanţa de apel a admis o parte din pretenţiile reclamanţilor, respingând cererea pentru restul pretenţiilor, iar în urma admiterii cererii de completare a dispozitivului s-a pronunţat asupra capătului de cerere lăsat nesoluţionat de tribunal, prin care reclamanţii au solicitat despăgubiri de la data introducerii cererii de chemare în judecată (22.03.2014) şi până la predarea efectivă a locuinţei.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, schimbarea temeiului juridic al răspunderii civile şi aplicarea altor dispoziţii legale decât cele reţinute de prima instanţă nu sunt de natură a înlătura dispoziţiile art. 445 C. proc. civ., deoarece omisiunea primei instanţe de a se pronunţa cu privire la despăgubirile solicitate în continuare ar fi trebuit soluţionată în condiţiile art. 442-444 C. proc. civ., neputând constitui obiectul unui motiv de apel.

Oricum, nesoluţionarea unui motiv de apel nu poate face obiectul unei cereri ce putea fi analizată conform procedurii prevăzute de art. 444 C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse, nu se mai impune analizarea criticilor invocate de recurenta-pârâtă, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a cererii de completare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 338 A din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata sumei de 3570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Oraşul Voluntari prin Primar.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 984A din 12 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a cererii de completare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.