Limitation period for direct claim against insurer: start date determined by knowledge of mandatory liability insurance, not specific policy terms

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 20 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A. şi S.C. B. S.R.L. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumelor de: 2.000.000 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a culpei profesionale a asiguratului S.C. D. S.R.L., 23.811 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la care a fost obligat asiguratul pârâtei prin sentinţa civilă nr. 89/C din data de 5 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ, definitivă prin decizia civilă nr. 33 din data de 16 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bacău, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acţiune.

În drept, au fost indicate prevederile art. 2224, 2226, 1516 şi 1489 alin. (1) şi (2) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 694/C din data de 31 mai 2017, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.A şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă.

A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.

Prin decizia nr. 241/2018 din data de 1 martie 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de reclamanta A. - PRIN ADMINISTRATOR E. împotriva sentinţei civile nr. 694/C din 31 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în contradictoriu cu intimata S.C. C. S.A.

III. La data de 18 aprilie 2018, recurenta-reclamantă A. - PRIN ADMINISTRATOR E. a formulat recurs împotriva deciziei anterior menţionate, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel a omis, pe de o parte, să analizeze toate argumentele invocate în cuprinsul apelului sau să specifice motivele pentru care au fost înlăturate astfel de argumente, iar pe de altă parte, a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, respectiv a interpretat greşit normele speciale din materia asigurărilor, prin prisma raporturilor existente între părţi.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea argumentelor formulate de recurenta-reclamantă cu privire la irelevanţa în speţă a acţiunii directe a păgubitului împotriva asigurătorului, în raport cu specificul concret al situaţiei deduse judecăţii.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a justificat respingerea argumentelor sale referitoare la prematuritatea unei acţiuni împotriva asigurătorului, în condiţiile în care, în discuţie era pusă însăşi existenţa culpei asiguratului şi nu a analizat susţinerile recurentei referitoare la posibilitatea ca asigurătorul să plătească de bună voie despăgubirea, ceea ce ar fi determinat o respingere a unei eventuale acţiuni directe, cu consecinţa imputării în sarcina recurentei-reclamante a tuturor cheltuielilor de judecată şi a taxelor de timbru.

A mai susţinut, în ceea ce priveşte considerentele deciziei atacate privind atitudinea de rea-credinţă a asigurătorului, că instanţa de apel nu a motivat respingerea acestei apărări a recurentei-reclamante, cu consecinţa încălcării drepturilor sale la apărare şi la un proces echitabil.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a considerat că instanţa a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 2224 alin. (2) şi 2225 C. civ., apreciind că acestea ar fi justificat necesitatea acţionării directe a asiguratorului de către păgubit. În acest sens, a precizat că textul este aplicabil situaţiei în care se contestă doar cuantumul despăgubirii datorate, or, în speţă nu se punea doar problema despăgubirii, ci şi a existenţei culpei asiguratului.

A menţionat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă al dreptului la acţiune împotriva asiguratorului nu este momentul reţinut de instanţele de fond, ci momentul în care recurenta a cunoscut existenţa condiţiilor contractuale dintre asigurat şi asigurător, având în vedere că asigurarea pe care intimata a încheiat-o a fost una facultativă, iar condiţiile acesteia nu au fost cunoscute de către recurentă.

Totodată, arătând că prescripţia reprezintă o sancţiune pentru creditorul nediligent, a considerat că nu îi poate fi imputată o asemenea atitudine, deoarece avea obligaţia de a acţiona în termen împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului (art. 2224 C. civ.) în vederea obţinerii unui titlu executoriu, solicitând plata despăgubirii de la asigurat, conform dispoziţiilor art. 2226 C. civ.

Cum asiguratul nu a achitat despăgubirea, a considerat că obligaţia asigurătorului de a despăgubi recurenta s-a născut la data refuzului de a plăti al asiguratului.

IV. Prin întâmpinarea înregistrată la 22.06.2018, intimata-pârâtă S.C. C. S.A a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă, fixând termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat dispoziţiile art. 2226 C. civ. care prevede că:

"Asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat." şi, subliniind că acest text stabileşte expres dreptul terţului prejudiciat de a obţine despăgubirea direct de la asigurator, a considerat neîntemeiată critica din apel a recurentei-reclamante, care, în calitate de terţ prejudiciat, a pretins că ar fi trebuit să cheme în judecată doar pe cel răspunzător de producerea pagubei, nu şi pe asigurator.

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că textul art. 2225 din C. civ., stipulează că, dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţie încheiată între asigurat, terţ persoană prejudiciată şi asigurator sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească, astfel că, şi sub acest aspect, instanţa de apel a reiterat concluzia că nu este întemeiată susţinerea recurentei-reclamante, în sensul existenţei unei obligaţii legale în sarcina sa de a chema în judecată doar pe cel răspunzător de producerea pagubei (terţul S.C. D. S.R.L.).

Dimpotrivă, instanţa de apel a apreciat deschisă calea acţionării în judecată, concomitent cu asiguratul, a asiguratorului C. S.A.

Prin urmare, contrar criticii recurentei-reclamante, instanţa de apel a înlăturat motivat argumentele privind irelevanţa unei acţiuni prealabile directe a recurentei îndreptate împotriva intimatei-pârâte, indicând şi temeiurile juridice aplicabile, în raport cu specificul concret al situaţiei deduse judecăţii.

A mai reţinut instanţa de apel, cu referire la argumentele recurentei-reclamante privind prematuritatea unei acţiuni îndreptate împotriva asigurătorului, că recurenta-reclamantă:

"a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, cel puţin de la momentul promovării acţiunii în Dosarul nr. x/2012 cunoscând şi de existenţa contractului de asigurare cel mai târziu la data de 24 aprilie 2013, când S.C. D. a solicitat chemarea în garanţie a societăţii de asigurare, cerere care însă a fost anulată ca netimbrată", precum şi faptul că "nu se poate reţine ca necunoaştere a prejudiciului, a pagubei, cu raportare la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 2528 C. civ., deoarece apelanta a cunoscut paguba indicând în acţiunea formulată în dosarul nr. x/2012 valoarea acestei".

Ca atare, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante, care pretinde că acţiunea directă contra intimatei-pârâte ar fi fost condiţionată de stabilirea, în prealabil, a culpei asiguratului.

În baza dispoziţiilor legale anterior menţionate, instanţa de apel a arătat, totodată, că şi în situaţia în care ar fi fost contestate culpa sau debitul datorat şi, chiar dacă dosarul de daună era suspendat, recurenta-reclamantă avea la dispoziţie o acţiune directă împotriva asiguratorului, aspectele menţionate urmând a fi analizate în cadrul unei astfel de acţiuni.

În acest mod, Curtea de Apel a dat un răspuns, indirect, dar evident, şi susţinerilor recurentei referitoare la un eventual risc de imputare a cheltuielilor de judecată şi taxelor de timbru, ocazionat de respingerea unei acţiuni directe îndreptate împotriva intimatei-pârâte în cazul în care aceasta ar fi plătit de bună voie despăgubirea, aceste consecinţe fiind subînţelese şi decurgând, de altfel, din regulile general cunoscute ale procesului civil în chestiunea particulară a suportării cheltuielilor de judecată.

Cât despre critica referitoare la nemotivarea respingerilor argumentelor recurentei-reclamante întemeiate pe atitudinea de rea-credinţă a asigurătorului, Înalta Curte reţine că, în considerentele deciziei recurate se precizează că acest argument a fost invocat în legătură cu termenul în care recurenta putea introduce acţiunea directă, instanţa de apel apreciind că, sub acest aspect, reaua-credinţă a asiguratorului nu este relevantă, în raport cu textele de lege ce au format fundamentul juridic al constatării ca prescrise a acţiunii recurentei.

Aşadar, Înalta Curte constată că, în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu se confirmă criticile privind nemotivarea respingerii argumentelor prezentate de recurenta-reclamantă în apel, nefiind întemeiată critica că recurentei i s-ar fi încălcat drepturile la apărare şi la un proces echitabil.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia recurată şi din perspectiva cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând interpretarea şi aplicarea eronată în apel a dispoziţiilor art. 2224 şi 2225 şi 2226 din C. civ., în raport cu cele ale art. 2528 alin. (1) din C. civ.

În privinţa dezvoltării acestui motiv de recurs, se constată că, în realitate, recurenta-reclamantă reia criticile invocate în susţinerea nemotivării deciziei recurate.

Astfel, aceasta apreciază că textele legale ce permit introducerea unei acţiuni în justiţie direct împotriva asiguratorului s-ar aplica doar situaţiei în care se contestă cuantumul despăgubirii datorate, nu şi atunci când se pune în discuţie însăşi existenţa culpei asiguratului.

Susţinerea recurentei-reclamante este că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune împotriva asiguratorului este acela în care a cunoscut existenţa condiţiilor contractuale dintre asigurat şi asigurător, întrucât, asigurarea pe care intimata-pârâtă a încheiat-o a fost una facultativă şi, ca atare, necunoscută recurentei-reclamante.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă propune, în raport cu textul art. 2224 C. civ. şi al art. 2226 C. civ., şi un alt moment al începerii termenului de prescripţie pentru acţiunea îndreptată împotriva asiguratorului, anume acela al refuzului asiguratului a achita despăgubirea.

Se constată, sub aspectul stării de fapt conturate în cauză, că societatea de pază S.C. D. S.R.L. era asigurată pentru răspundere civilă cu poliţa de asigurare RPS nr. S0027 din data de 23 septembrie 2011, încheiată cu intimata-pârâtă.

Incidentul care a generat prezenta cauză a avut loc la data de 20 august 2012, când s-a constatat că în obiectivul aparţinând F. S.R.L., respectiv la Fabrica de bere, s-a pătruns prin efracţie şi s au distrus un număr de 5 senzori, fiind încheiat în acest sens un proces-verbal.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit dispoziţiilor art. 2224 din C. civ., drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, asigurătorul putând fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare.

Tot astfel, conform dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 136/1995 - legea specială (forma în vigoare la data încheierii contractului de asigurare, aplicabilă în virtutea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 71/2011):"(1) Drepturile persoanelor păgubite se vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. (2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare".

Prevederile art. 43 din lege stabilesc că despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, conform dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba, ori, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.

Prin urmare, aceste prevederi legale, transpuse situaţiei de fapt incidente în cauză, consfinţesc, în mod expres, dreptul recurentei-reclamante de a chema în judecată, în mod direct, pe asiguratorul din prezenta speţă, în temeiul existenţei poliţei de asigurare a societăţii S.C. D. S.R.L încheiată cu intimata-pârâtă, fără a se impune vreo condiţie prealabilă de a se obţine un titlu executoriu împotriva asiguratului, care să statueze preliminar, pe cale judecătorească, asupra existenţei culpei asiguratului sau a cuantumului despăgubirii.

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube produse printr-o cauză ilicită începe să curgă, conform dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., de la data cât păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, instanţele de fond au stabilit, aşa cum s-a arătat mai sus, că recurenta-reclamantă a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, cel puţin de la momentul promovării acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012, cunoscând şi existenţa contractului de asigurare, cel mai târziu la data de 24 aprilie 2013, când S.C. D. S.R.L. a solicitat chemarea în garanţie a societăţii de asigurare.

În consecinţă, reţinând că în speţă nu a existat un impediment legal în promovarea unei acţiuni împotriva asiguratorului (intimata-pârâtă) ci, dimpotrivă, această posibilitate este recunoscută expres de lege, având în vedere şi faptul că existenţa contractului de asigurare a fost cunoscută recurentei cel puţin din data de 24 aprilie 2013 (aspect, de altfel, necontestat), rezultă că în mod corect au concluzionat instanţele de fond, prin raportare la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 2528 C. civ., că prezenta acţiune a fost formulată cu depăşirea termenului de 3 ani în privinţa sumei de 2.000.000 RON, cursul prescripţiei nefiind suspendat ori întrerupt.

Pe de altă parte, în raport cu specificul activităţii prestate de S.C. D. S.R.L., în cauză sunt incidente, pe de o parte, dispoziţiile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor valorilor şi protecţia persoanelor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 40/2010, care prevăd că societăţile comerciale, indiferent de natura capitalului social, care deţin bunuri ori valori cu orice titlu, sunt obligate să asigure paza acestora (art. 1), iar pe de altă parte, prevderile art. 93 alin. (1) lit. g) din Anexa I la Hotărârea de Guvern nr. 301 din 11 aprilie 2012 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, în vigoare la data incidentului care a generat disputa, care dispune că, pentru a dobândi dreptul de a presta servicii de montorizare şi intervenţie, operatorii economici trebuie să deţină poliţă de asigurare valabilă pentru acoperirea riscului privind activitatea de monitorizare şi intervenţie.

Aşadar, prin prisma normelor anterior menţionate, care instituie o obligaţie legală pentru societăţile de pază şi protecţie, inclusiv pentru S.C D. S.R.L., de a deţine o poliţă de asigurare valabilă pentru acoperirea riscului izvorând din activitatea desfăşurată, precum şi în baza principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, Înalta Curte constată că nu se confirmă critica recurentei-reclamante, în sensul că asigurarea pe care intimata-pârâtă a încheiat-o cu societatea de pază a fost una facultativă şi, ca atare, necunoscută recurentei-reclamante.

Dimpotrivă, societatea S.C. D. S.R.L. era obligată, prin lege, să deţină un contract de asigurare, reprezentat în cauză de poliţa de asigurare pentru răspundere civilă RPS nr. S0027 din data de 23 septembrie 2011, ceea ce implica pentru recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar al serviciilor prestate de această societate, obligaţia legală de a verifica şi cunoaşte existenţa unui astfel de contract cu caracter obligatoriu, nu facultativ.

În concluzie, criticile analizate, circumscrise de recurenta-reclamantă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, constatând că în speţă nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. - PRIN ADMINISTRATOR E. împotriva deciziei nr. 241/2018 din 1 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.