Legal-interest award on compensation debt upheld; both appeals rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22 iunie 2016, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitand obligarea acesteia la plata sumei de 260.213,81 RON, reprezentând accesoriile calculate ca urmare a nerecuperarii integrale şi la termen a prejudiciului stabilit prin decizia civila nr. 1664/2013 a Curţii de Apel Bucuresti pronuntată în dosarul nr. x/2011.

În drept, reclamanta a indicat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1082 şi art. 1088 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 7150 din data de 10 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR, în contradictoriu cu pârâta IQ MANAGENT S.R.L.

II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR, solicitând schimbarea, în parte, a acesteia în sensul admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 412/A/2018 din 1 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR împotriva sentinţei civile nr. 7150 din data de 10 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A admis, în parte, cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 34.798,60 RON, cu titlu de accesorii reprezentând dobândă legală.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

A respins "ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte privind cheltuielile de judecată din apel.

III. Împotriva deciziei civile nr. 412/A/2018 din 1 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs atât reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR, cât şi pârâta A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat criticile pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii, în totalitate, a acţiunii formulate şi a obligării intimatei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 260.213,81 RON.

A criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul reţinerilor din considerentele acesteia, în sensul că recurenta-reclamantă nu ar fi contestat statuările primei instanţe privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestând concluzia instanţei de apel că reţinerile instanţei de fond cu privire la inaplicabilitatea, în speţă, a acestor dispoziţii, au dobândit autoritate de lucru judecat.

A mai precizat că modul de calcul al accesoriilor efectuat în temeiul O.G. nr. 13/2011, nu prin raportare la dispoziţiile art. 119 şi art. 120 din O. G. nr. 92/2003, a fost efectuat la solicitarea instanţei de apel, astfel că nu se poate susţine că recurenta-reclamantă şi-a modificat în apel obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

A considerat neîntemeiată această concluzie a Curţii de Apel Bucureşti, arătând că, inclusiv în apel, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 260.213,81 RON (calculată de către Curtea de Conturi a României prin raportare la art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală) şi nu la plata sumei de 34.798,60 RON, aşa cum a apreciat instanţa de apel.

Ca atare, a considerat că soluţia instanţei de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 34.798,60 RON, în loc de 260.213,81 RON, este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează autoritatea de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă A. S.R.L a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti

A invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă prevederile art. 1.535 alin. (1) C. civ. şi O.G. nr. 13/2011 .

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, a precizat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., iar accesoriile solicitate de recurenta-reclamantă au fost calculate în temeiul prevederilor art. 119 şi 120 (în prezent art. 173 şi 174) din Codul de procedură fiscală.

A precizat că instanţa de apel a admis apelul declarat de recurenta-reclamantă şi a modificat, în parte, sentinţa instanţei de fond (prin care fusese respinsă cererea de chemare în judecată), dispunând obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 34,798,60 de RON, cu titlu de accesorii, reprezentând dobânda legală.

Pentru a hotărâri astfel, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1535 alin. (1) C. civ. pentru a i se acorda apelantei-reclamante accesoriile la suma stabilită în favoarea sa prin decizia civilă nr. 1664/2013:

Prin raportare la prevederile O.G. nr. 13/2011 instanţa a luat în considerare o valoare a prejudiciului de 34.798,60 RON, calculată de recurenta-reclamantă la solicitarea instanţei de apel, în baza acestui act normativ, nu suma de 260.213,81 RON solicitată iniţial prin cererea de chemare în judecată, care a fost calculată în baza prevederilor art. 119 şi 120 din Codul de procedură fiscală.

A arătat că, potrivit art. 1 alin. (2), (3) şi 4 din O.G. nr. 13/2011:

"(2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie.

(3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.

(4) Dacă nu se precizează altfel, termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare."

Totodată, a precizat că, potrivit art. 8 din O.G. nr. 13/2011:

"(1) Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

(2) Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.

(3) Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi."

Recurenta-pârâtă a considerat că, prin efectul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) invocat mai sus, art. 8 alin. (3) exclude aplicarea acestei dispoziţii dobânzilor penalizatoare, adică celor care compun pretenţia solicitată de apelanta-reclamantă prin acţiunea sa.

A susţinut că dispoziţiile art. 8 alin. (3) nu reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare (dobândă la dobândă), ci pe cel al dobânzii remuneratorii şi, chiar prin coroborarea acestora cu prevederile art. 1489 alin. (2) din C. civ., aşa cum a procedat instanţa de apel, interpretarea nu poate duce la admiterea cererii de chemare în judecată.

Aşadar, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce dobânzi, în schimb dobânzile penalizatoare se pot capitaliza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii speciale, impuse de lege, respectiv: există o convenţie specială între părţi încheiată în acest sens şi dobânzile sunt datorate pe cel puţin un an.

A arătat că, în speţă, între părţi nu există o convenţie specială cu privire la capitalizarea dobânzilor penalizatoare, iar dobânzile nu sunt datorate "de cel puţin un an".

Dintr-o altă perspectivă, a considerat că penalităţile nu se pot cumula cu dobânda legală, deoarece stipularea clauzei penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale, atât dobânda legală cât şi penalităţile de întârziere reprezentând daune-interese, echivalentul prejudiciului eventual.

A precizat că, în situaţia în care părţile au convenit inserarea unei clauze penale în contract, stabilind astfel cuantumul despăgubirilor care se cuvin creditorului în cazul neexecutării contractului, creditorul nu se poate prevala şi de dispoziţiile privind dobânda legală, care s-ar aplica doar în lipsa clauzei penale sau în situaţia nulităţii acesteia.

Având în vedere că penalităţile de întârziere au aceeaşi natură juridică ca şi dobânda legală (daune moratorii), cu particularitatea ca sunt stabilite anticipat de către părţi, a apreciat că acestea nu se pot cumula, întrucât ar exista o dublă reparaţie .

Făcând trimitere, în acest sens, la practica instanţei supreme în materie, a susţinut că penalităţile de întârziere neachitate la termen de recurenta-pârâtă puteau fi actualizate cu indicele de inflaţie în faza de executare silită, conform dispoziţiilor art. 628 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Cu privire la dispoziţiile art. 628 C. proc. civ., a menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"Interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 628 C. proc. civ. demonstrează că norma de drept urmăreşte să asigure o reparaţie corectă, având în vedere funcţia juridică a dobânzilor şi penalităţilor, precum şi pe cea a actualizării în raport de rata inflaţiei"

Astfel, a arătat că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita executorului judecătoresc actualizarea creanţei sale, precum şi calcularea de dobânzi şi penalităţi potrivit dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ.

Din interpretarea prevederilor legale invocate mai sus, a concluzionat că recurenta-reclamantă era îndreptăţită să solicite accesoriile aferente penalităţilor de întârziere doar pe parcursul executării silite .

IV. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă, considerând că dezvoltarea criticilor formulate nu se încadrează în motivele de casare menţionate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Ambele părţi au formulat răspunsuri la întâmpinare, reiterând criticile formulate şi invocând apărări faţă de susţinerile din întâmpinarea formulată de partea adversă.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursurile analizate prin prezenta hotărâre, că acestea sunt inadmisibile, în raport cu valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă şi a admis în principiu recursurile, fixând termen pentru soluţionarea acestora în şedinţă publică.

Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recurenta-reclamantă contestă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., concluzia instanţei de apel referitoare la incidenţa autorităţii de lucru judecat în privinţa considerentelor primei instanţe asupra inaplicabilităţii, în speţă, a prevederilor art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, arătând, în esenţă, că prin cererea de apel formulată, a calculat accesoriile solicitate în baza acestor prevederi, iar calculul accesoriilor efectuat în temeiul O.G. nr. 13/2011 a fost depus la dosar doar la solicitarea expresă a instanţei de apel.

Ca atare, a considerat că soluţia instanţei de apel, de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 34.798,60 RON, în loc de 260.213,81 RON, cât rezulta din aplicarea dispoziţiilor art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Se reţine că, prin sentinţa pronunţată de prima instanţă, în raport cu prevederile art. 1 şi 4 din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (1) Codul de procedură fiscală, instanţa a stabilit că între părţile contractului nr. x din data de 7 iulie 2004 nu au existat raporturi de drept material fiscal, astfel că cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata dobanzilor calculate potrivit art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este neintemeiata.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, în cuprinsul apelului declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, recurenta-reclamantă "nu a contestat statuările primei instanţe din perspectiva inaplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că acestea au dobândit autoritate de lucru judecat, în cauză nefiind vorba de o creanţă fiscală.".

A mai reţinut că, ceea ce a invocat reclamanta în apel "este neanalizarea de către prima instanţă a cererii de chemare în judecată şi prin raportare la dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi ale O.G. nr. 13/2011", critică apreciată ca fiind fondată de către instanţa de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

Însă efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţi, efectul devolutiv al apelului putând fi, astfel, limitat chiar de către apelant, potrivit prevederilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Este adevărat că instanţa de apel a folosit în mod impropriu noţiunea de autoritate de lucru judecat atunci când a constatat, în raport cu criticile formulate în apel, că nu poate cerceta elemente care nu au fost invocate în cadrul cererii de apel.

Însă această exprimare a instanţei de apel, care a dorit să puncteze caracterul definitiv al soluţiei primei instanţe sub aspectul reţinerilor ce nu au fost contestate în apel, nu prezintă relevanţă practică în recurs, deoarece, din conţinutul criticii formulate de recurenta-reclamantă rezultă că scopul urmărit de aceasta este retrimiterea cauzei în faţa instanţei de apel, pentru reanalizarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 119 şi ale art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Or acest deziderat nu mai poate fi obţinut, în raport cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. şi cu limitarea criticilor formulate de recurentă în apel, solicitarea adresată instanţei de apel vizând exclusiv neanalizarea acţiunii de către prima instanţă, prin raportare la dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi ale O.G. nr. 13/2011.

Ca atare, critica este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi s-a invocat, sub un prim aspect, faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, constând în prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, în realitate, recurenta-pârâtă formulează, pentru prima dată în recurs, susţineri întemeiate pe prevederile art. 8 din O.G. nr. 13/2011 şi, totodată, invocă împrejurarea că penalităţile nu se pot cumula cu dobânda legală, hotărârea instanţei de apel fiind greşită.

Concret, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin efectul dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, textul art. 8 alin. (3) din acelaşi act normativ exclude capitalizarea dobânzilor penalizatoare, ce compun pretenţia solicitată de recurenta-reclamantă (spre deosebire de cele remuneratorii), nefiind îndeplinite în cauză condiţiile prescrise de acest text, anume existenţa unei convenţii speciale între părţi încheiată în acest sens şi dobânzile să fie datorate "pe cel puţin un an".

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, prin interpretarea coroborată a textului art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 cu cel al art. 1489 alin. (2) din C. civ., astfel cum susţine că ar fi procedat instanţa de apel, nu s-ar fi putut ajunge la rezultatul admiterii cererii de chemare în judecată.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea recurată, arătând că instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că penalităţile se pot cumula cu dobânda legală, deoarece stipularea clauzei penale înlătură posibilitatea acordării dobânzii legale.

Întrucât penalităţile de întârziere au aceeaşi natură juridică ca şi dobânda legală (daune moratorii), cu particularitatea ca sunt stabilite anticipat de către părţi, a apreciat că acestea nu se pot cumula, întrucât ar exista o dublă reparaţie a prejudiciului suferit de debitor .

Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele critici anterior menţionate au fost formulate omisso medio, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că acestea nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Nici cea de a treia critică formulată de recurenta-pârâtă nu poate face obiectul analizei de legalitate a deciziei pronunţate în apel.

Se reţine, în acest sens, că în faţa primei instanţe, recurenta-pârâtă a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, sustinând că reclamanta era obligată să formuleze cerere de actualizare a creanţei în cadrul procedurii de executare silită, iar nu după închiderea procedurii de executare, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 628 din C. proc. civ.

Prima instanţă a respins excepţia, cu motivarea că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata unor dobânzi legale calculate în baza dispoziţiilor art. 119 alin. (4) şi art. 142 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, iar nu potrivit textului art. 628 C. proc. civ., indicat de recurenta-pârâtă.

Instanţa de apel a analizat, la rândul său, excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. (recurenta din prezenta fază procesuală) şi, prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2017, a constatat "inadmisibilitatea invocării în apel de către intimata-pârâtă a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, atât timp cât asupra acestei excepţii s-a pronunţat o soluţie de către prima instanţă, ce nu a format obiectul vreunei căi de atac şi, prin urmare, a intrat în autoritate de lucru judecat".

Din lectura criticilor referitoare la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 628 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că recurenta-pârâtă reia, în recurs, argumentele menţionate prin întâmpinările formulate în faţa instanţelor de fond în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii introductive, arătând, în esenţă, că recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita actualizarea creanţei sale, precum şi calcularea de dobânzi şi penalităţi, doar pe parcursul executării silite, potrivit dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ.

Deşi este real că, în stabilirea întinderii devoluţiunii, instanţa de apel trebuie să aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci şi întâmpinarea formulată de partea adversă, întinderea examinării susţinerilor din întâmpinare este dată de conţinutul şi legătura acestora cu motivele de apel formulate de apelantă, recurenta-reclamantă din speţă.

Or, în apel, astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta-reclamantă şi-a circumscris criticile omisiunii primei instanţe de a analiza cererea de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ. şi ale O.G. nr. 13/2011, împrejurare care, în corelaţie cu neatacarea de către recurenta-pârâtă, în apel, a modului în care instanţa de fond a rezolvat excepţia inadmisibilităţii, a condus la imposibilitatea legală de a se reexamina în apel aceasta excepţie.

Consecinţa este invocarea omisso medio a aceleiaşi critici, în recurs, prin reluarea argumentelor menţionate de recurenta-pârâtă în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, examinarea acestora fiind prohibită de lege în această fază procesuală.

Pentru motivele anterior arătate, constatând că prin recursurile analizate nu au fost invocate critici care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, în baza dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ŞI PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR şi de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 412/A/2018 din 01 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.