Validity of director dismissal under O.U.G. 109/2011: characterization of the 60-day appointment deadline as a recommendation rather than a forfeiture term

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA DE APĂ TÎRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate ca nelegală şi netemeinică măsura revocării reclamantului din funcţia de director tehnic, cu încetarea contractului de mandat nr. x încheiat la 17 iulie 2013 între reclamant şi pârâtă;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata de daune interese, constând în despăgubiri, reprezentând contravaloarea remuneraţiei lunare cuvenite până la expirarea mandatului (17 iulie 2017), respectiv 107.500 RON, la care să se adauge o despăgubire morală, constând în suma de 100.000 Euro (echivalent în RON), la data plăţii efective;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu apărător.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 152 din Legea societăţilor nr. 31/1990 modificată şi completată, precum şi cele ale art. 2030 C. civ. şi 2032 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa nr. 962 din 8 mai 2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A..

A respins excepţia invocată de reclamant, privind tardivitatea constatării abaterii şi emiterii hotărârii consiliului de administraţie al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIŞTE-DÂMBOVIŢA S.A. nr. 107 din 30 noiembrie 2015, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea consiliului de administraţie al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIŞTE-DÂMBOVIŢA S.A. nr. 108 din 9 decembrie 2015.

A constatat nelegalitatea hotărârii consiliului de administraţie al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIŞTE-DÂMBOVIŢA S.A. nr. 107 din 30 noiembrie 2015, astfel cum a fost modificată prin hotărârea consiliului de administraţie al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIŞTE-DÂMBOVIŢA S.A. nr. 108 din 9 decembrie 2015, prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului de mandat al reclamantului A. şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 107.500 RON, brut, precum şi suma de 100.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune interese şi suma de 4855 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

II. Împotriva sentinţei anterior menţionate au formulat apel atât reclamantul A., cât şi pârâta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 854 din data de 7 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de apelanta-pârâtă.

A respins apelul formulat de către reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 962 din 8 mai 2017 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A. împotriva sentinţei nr. 962 din 8 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea nelegalităţii revocării din funcţia de director tehnic cu încetarea contractului de mandat şi obligarea pârâtei la plata de daune interese.

A menţinut în rest sentinţa apelată, cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii.

A obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3335 RON, reprezentând taxă de timbru în apel.

A respins cererea de obligare la cheltuieli de judecată la fond, ca neîntemeiată.

III. Împotriva deciziei civile nr. 854 din data de 7 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamant şi respingerea apelului formulat de pârâta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIŞTE DÂMBOVIŢA S.A.

Recurentul-reclamant şi-a întemeiat criticile pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că termenul reglementat de dispoziţiile art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 nu este un termen de prescripţie.

Totodată, a susţinut că, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că termenul prevăzut de textul de lege anterior menţionat nu este nici un termen de decădere, întrucât ar conduce la pierderea dreptului consiliului de administraţie de a numi alţi mandatari, greşit apreciind instanţa că specificul raporturilor juridice stabilite în cazul unui contract de mandat presupune posibilitatea revocării mandatarului, oricând, de către mandant.

Astfel, a precizat că instanţa de apel a reţinut greşit că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 este un termen de recomandare, prevăzut de lege în favoarea mandantului, nu a mandatarului.

Recurentul-reclamant a criticat această argumentaţie a instanţei de apel, arătând că interpretarea textului de lege anterior menţionat este nelegală, întrucât, în speţă sunt aplicabile şi clauzele contractului de mandat încheiat de părţi, precum şi dispoziţiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990, care prevăd expres că:

"în cazul în care revocarea mandatarului survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune interese".

A susţinut că motivarea instanţei de apel cu privire la specificul contractului de mandat s-a limitat la posibilitatea oferită mandantului de a revoca, oricând, expres sau tacit mandatul, conform art. 2031 alin. (1) din C. civ., fără a se face referire la textul art. 2032 alin. (1) din C. civ., care stabileşte că mandantul este ţinut sa-si execute obligaţiile fata de mandatar şi este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive a mandatului.

Sub un al doilea aspect, a arătat că instanţa de apel nu a reţinut interpretarea dată de instanţa de fond, în sensul că încetarea de drept a contractului de mandat se putea dispune doar în situaţia în care s-ar fi solicitat revizuirea planului de management, nu şi în situaţia în care s-ar fi dispus completarea acestuia.

A considerat eronată interpretarea dată de instanţa de apel reglementărilor cuprinse în art. 36 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 109/2011, pe care a apreciat-o ca fiind contrară conţinutului lor neechivoc, instanţa de apel preluând argumentele intimatei-paratei.

În plus, a criticat concluzia pur subiectivă a instanţei de apel, în sensul că operaţiunea de completare a planului de management presupune o omisiune a acestui document, ceea ce constituie o situaţie mai gravă decât revizuirea planului.

A precizat că, prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, consiliul de administraţie al intimatei-pârâte a aprobat planul de management prezentat de directori, între care şi recurentul-reclamant, dispunându-se completarea acestuia, operaţiune ce semnifică adăugarea unor completări unui plan aprobat.

A susţinut că noţiunea de completare, în conţinutul acesteia, este definită ca o adăugare, o întregire, ceea ce s-a prezentat fiind valabil şi aprobat, pe când noţiunea de revizuire are un conţinut diferit, fiind definită ca acţiunea de a reexamina, a revedea, a cerceta, din nou, un document care nu a fost aprobat.

A arătat că prezenţa recurentului-reclamant în şedinţa consiliului de administraţie din data de 15 octombrie 2013, în care s-a adoptat hotărârea nr. 62, nu absolvă intimata-pârâtă de obligaţia comunicării acestei hotărâri, în raport cu dispoziţiile art. 45 lit. b) din Regulamentul consiliului de administraţie al intimatei-pârâte, care prevede expres că hotărârile consiliului se comunică administratorilor şi celor vizaţi de hotărârile adoptate, prin grija secretarului consiliului de administraţie.

A apreciat că dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, invocate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei de respingere a cererii recurentului privind daunele-interese, vizează doar ipoteza în care planul de management revizuit nu este aprobat de consiliul de administraţie, instanţa de apel adăugând la lege prin interpretarea dată acestui text de lege neechivoc, prin aceea că a apreciat că textul normativ vizează şi ipoteza necompletării planului de management.

În acest sens, a susţinut că, în situaţia în care legiuitorul ar fi avut în vedere şi ipoteza reţinută de instanţa de apel, ar fi reglementat-o expres, textul alin. (3) al art. 36 menţionând expresia:

"completarea sau revizuirea planului de management", în timp ce alin. (4) al acestui articol prevede dreptul consiliului de administraţie ca, în situaţia în care planul de management revizuit nu este aprobat de consiliul de administraţie, acesta să procedeze, de îndată, dar nu mai târziu de 60 de zile, la numirea de noi directori.

Prin urmare, a subliniat că legiuitorul a înţeles să reglementeze expres aplicarea sancţiunii extreme a încetării de drept a contractului de mandat a directorului în cauză, numai în ipoteza neaprobării de către consiliul de administraţie a planului de management revizuit.

Or, în cauză, prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, consiliul de administraţie al intimatei-pârâte a aprobat planul de management prezentat de directori, între care se regăsea şi recurentul-reclamant şi s-a dispus doar completarea acestuia, fiind greşită concluzia instanţei de apel, potrivit căreia, recurentul-reclamantul trebuia să prezinte un nou plan de management, deoarece o asemenea acţiune se impunea doar în ipoteza în care s-ar fi dispus revizuirea planului de management.

În opinia recurentului-reclamant, măsura încetării de drept a contractului de mandat necesita existenţa unei hotărâri a consiliului de administraţie care să nu aprobe planul de management revizuit, situaţie neregăsită în speţă.

În plus, a precizat că măsura încetării contractului de mandat a fost dispusă după un interval de timp de 775 de zile, perioadă în care a fost în fiinţă planul de management aprobat prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, contractul de mandat al recurentului-reclamant şi-a produs efectele, acesta a fost evaluat corespunzător, nefiind sancţionat cu diminuarea indemnizaţiei pentru neîndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă.

A mai arătat că, la momentul demiterii recurentului-reclamant, consiliul de administraţie al intimatei-pârâte funcţiona ilegal, fără a fi numit un preşedinte, potrivit statutului, de către Adunarea Generală a Acţionarilor şi fără un plan de administrare aprobat de către Adunarea Generală a Acţionarilor, lucru ce reiese cu certitudine din conţinutul procesului-verbal al şedinţei consiliului de administraţie din 30 noiembrie 2015, din care rezultă că planul de administrare revizuit al consiliului, înaintat spre aprobare Adunării Generale a Acţionarilor (Consiliul Local Târgovişte, acţionarul majoritar), nu a fost aprobat şi nici respins, întrucât nu s-a primit un răspuns.

IV. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că litigiul are natura unui conflict de muncă.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil, în raport cu valoarea obiectului cererii.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurentul-reclamant şi a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţă publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

O primă critică formulată de recurentul reclamant vizează, din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, arătându-se că instanţa a apreciat, în mod eronat, că termenul de 60 de zile reglementat de acest text ar fi un termen de recomandare prevăzut de lege în favoarea mandantului, nu un termen de decădere, astfel cum susţine recurentul-reclamant.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011:

"Dacă planul de management revizuit nu este aprobat de consiliul de administraţie sau, după caz, de către consiliul de supraveghere, acesta va proceda de îndată, dar nu mai târziu de 60 de zile, la numirea de noi directori, respectiv membri ai directoratului. Mandatul directorilor, respectiv al membrilor directoratului în funcţie încetează de drept la data numirii noilor directori, respectiv a noilor membri ai directoratului. În acest caz, directorii, respectiv membrii directoratului nu sunt îndreptăţiţi la daune-interese."

În legătură cu acest termen, instanţa de apel a reţinut, în analiza sa asupra excepţiei tardivităţii emiterii hotărârii nr. 107 din data de 30 noiembrie 2015 a consiliul de administraţie al intimatei-pârâte, rectificată prin hotărârea nr. 108 din data de 9 decembrie 2015, că acest termen nu este unul de prescripţie, întrucât nu se referă la dreptul material la acţiune.

A mai reţinut, având în vedere specificul raporturilor juridice stabilite în cazul unui contract de mandat - care presupune posibilitatea revocării oricând a mandatarului - că acest termen nu este nici unul de decădere, de natură a conduce la pierderea dreptului consiliului de administraţie de a numi alţi mandatari.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat corectă concluzia instanţei de fond, în sensul că termenul respectiv este un termen de recomandare, fiind instituit în favoarea mandantului şi nu a mandatarului.

Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că în mod justificat a apreciat instanţa de apel că termenul prevăzut de textul art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 nu este un termen de prescripţie, deoarece acesta nu se referă la stingerea unui drept material la acţiune, ci se referă la termenul în care consiliul de administraţie poate numi noi directori, respectiv membri ai directoratului şi, respectiv, la termenul în interiorul căruia încetează de drept mandatul directorilor sau al membrilor directoratului în funcţie, în cazul în care consiliul de administraţie nu aprobă planul de management revizuit.

Sub un al doilea aspect, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2545 din C. civ., decăderea reprezintă o sancţiune constând în stingerea dreptului subiectiv civil pentru neexercitarea acestuia în cadrul termenului stabilit de lege sau de părţi.

Din lectura textului art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 rezultă că, termenul de până la 60 de zile prevăzut de aceste dispoziţii se referă, în mod direct, la perioada în interiorul căreia societatea urmează a numi noi directori, termenul vizând, indirect, încetarea de drept, la aceeaşi dată, a funcţiilor directorilor al căror plan nu a fost aprobat.

Deşi textul nu prevede expres, încetarea de drept a mandatului foştilor directori, respectiv al membrilor directoratului în funcţie, este consecinţa directă a revocării mandatelor acestora, măsura revocării fiind expres prevăzută atât în dreptul comun, cât şi în dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990.

Potrivit dispoziţiilor art. 2031 alin. (1) din C. civ., dreptul comun în materie:

"Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil", aceeaşi prevedere fiind cuprinsă şi în textul art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care, în prima parte, stabileşte că directorii pot fi revocaţi oricând de consiliul de administraţie.

Raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre directori şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunţită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice şi al protecţiei terţilor.

Funcţia de director încetează în condiţiile Legii nr. 31/1990, care se completează cu regulile aplicabile încetării contractului de mandat de drept comun. Legea nr. 31/1990 stabileşte prevederi legale diferite pentru fiecare tip de societate în parte, însă regula aplicabilă mandatului de drept comun, conform căreia revocarea mandatului poate fi făcută oricând de către mandant, este aplicabilă şi în materia revocării mandatului administratorilor sau directorilor societăţii comerciale.

Pe baza principiului simetriei, asemenea numirii, revocarea directorilor este de competenţa consiliului de administraţie al societăţii, potrivit dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 31/1990, referitor la administrarea societăţilor comerciale pe acţiuni.

Un contract de mandat încheiat în condiţiile dreptului comun este revocabil prin natura sa, în timp ce contractul de mandat al directorului unei societăţi comerciale este revocabil nu numai prin natura, ci prin însăşi esenţa sa, întrucât încheierea unui asemenea contract de mandat presupune menţinerea, pe întreaga perioadă de derulare a raporturilor contractuale, a încrederii reciproce dintre societate şi mandatarul său, persoană cu atribuţii de conducere, dată fiind importanţa activităţii mandatarului pentru desfăşurarea obiectului de activitate al societăţii.

Aşadar, este în interesul societăţii, pentru buna sa administrare, să numească noi directori în interiorul termenului prevăzut de art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, de la data acestor numiri urmând să înceteze de drept mandatul foştilor directori, datorită pierderii încrederii mandantului, ca efect al rezultatelor activităţii foştilor mandatari.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază drept nerelevant, în speţă, faptul că măsura încetării contractului de mandat a fost dispusă după un interval de timp de 775 de zile, timp în care recurentul-reclamant nu a fost sancţionat, deoarece, din interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, prin coroborare cu caracterul revocabil al contractului de mandat, prevăzut expres de textul art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 şi cu necesitatea existenţei unei relaţii esenţiale de încredere între directori şi societate în interesul celei din urmă menţionate, rezultă că termenul de maxim 60 de zile - prevăzut pentru numirea de noi directori care să înlocuiască pe cei ale căror mandate încetează de drept - este stabilit în folosul intimatei-pârâte, care poate fie să profite de acesta, fie să renunţe la beneficiul termenului, în funcţie de măsurile apreciate de societate a fi necesare şi/sau oportune, pentru asigurarea unei bune desfăşurări a obiectului de activitate al societăţii.

În consecinţă, Înalta Curte constată ca fiind corectă concluzia instanţei de apel, în sensul că termenul prevăzut de art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 este unul de recomandare stabilit în folosul intimatei-pârâte, nu un termen de decădere sau de prescripţie.

Ca atare, Înalta Curte constată critica analizată ca fiind neîntemeiată.

Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant invocă, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 109/2011 de către instanţa de apel, din perspectiva extinderii nelegale a sferei motivelor ce pot conduce la încetarea de drept a mandatului directorilor, recurentul-reclamant susţinând, în esenţă, că această sancţiune intervine exclusiv în cazul neîndeplinirii obligaţiei de revizuire a unui plan de management, nu şi în cazul în discuţie, acela al necompletării planului de management.

Recurentul mai susţine că, în raport cu revocarea fără justă cauză a mandatului său, devin aplicabile, alături de prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, clauzele contractului de mandat încheiat de părţi şi dispoziţiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990, care dispun că:

"în cazul în care revocarea mandatarului survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune interese".

Se mai critică neobservarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 2032 alin. (1) din C. civ., care stabileşte că mandantul este ţinut să-şi execute obligaţiile faţă de mandatar, fiind obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive a mandatului.

Mai întâi, se reţine că, sub aspectul situaţiei de fapt incidente în cauză, instanţa de apel a stabilit că prin cele două hotărâri ale consiliului de administraţie s-a luat măsura revocării, ulterior precizată a fi cea a încetării de drept a mandatului recurentului-reclamant.

Potrivit reţinerilor instanţelor de fond, prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, consiliul de administraţie al intimatei-pârâte a aprobat planul de management pe durata mandatului, iar directorilor-mandatari, între care şi recurentul-reclamant, li s-a solicitat să introducă în planul de management, la anexa 3, o nouă coloană care să cuprindă posibilele riscuri privind nefinalizarea lucrărilor de investiţie şi evaluarea acestora, precum şi un capitol cu evoluţia resurselor umane.

A mai reţinut instanţa, tot în cadrul stării de fapt incidente cauzei, că nu era necesară comunicarea formală a hotărârii nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, deoarece recurentul-reclamant a fost prezent la şedinţa consiliului de administraţie şi, ca atare, avea deplină cunoştinţă de obligaţia de a prezenta un nou plan de management completat, obligaţia nefiind îndeplinită.

Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011 au fost corect interpretate de instanţa de apel, prin coroborare cu clauzele din contractul de mandat încheiat de părţi şi cu textul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 (care, în prima parte, stabileşte că directorii pot fi revocaţi oricând de consiliul de administraţie), dar şi cu esenţa contractului de mandat, reprezentată de existenţa unei relaţii reciproce de încredere între mandant (intimata-pârâtă din cauză) şi mandatar (recurentul-reclamant).

Ca atare, făcând trimitere şi la considerentele anterior expuse, instanţa de recurs constată că în mod justificat a considerat instanţa de apel că motivul avut în vedere de legiuitor la reglementarea posibilităţii revocării "oricând" a acestui contract este dispariţia încrederii mandantului.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului, în sensul că operaţiunea de completare a planului de management presupune un plan ce a fost, în prealabil, aprobat de consiliul de administraţie, pe când, operaţiunea de revizuirea nu are o astfel de premisă.

Pe lângă aceea că legea nu face o astfel de distincţie cu privire la aprobarea prealabilă a planului de management, în realitate, în ambele situaţii, carenţele planului pot fi determinate de consiliul de administraţie al societăţii, fie în lipsa unei aprobări a acestuia, fie deodată cu aprobarea formei imperfecte a planului.

Astfel, după remedierea neregularităţilor constate de consiliul de administraţie, planul de management, completat sau revizuit, urmează a fi supus unei noi examinări şi aprobări în consilul de administraţie sau revizuirii şi reaprobării sale.

În ceea ce priveşte noţiunile avute în vedere de alin. (3) şi (4) din art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că operaţiunea de revizuire înseamnă a reexamina, a modifica, a cerceta din nou, iar aceea de completare semnifică o omisiune a planului de management.

În acest sens, se apreciază ca fiind justificată concluzia instanţei de apel, în sensul că omisiunea de a completa, adăuga şi întregi conţinutul unui plan de management incomplet (care, după completare, ar putea necesita şi o revizuire) presupune o situaţie mai gravă decât revizuirea unui plan de management complet.

Aceasta, deoarece, revizuirea presupune, mai întâi, examinarea unui plan complet întocmit, ceea ce înseamnă că era necesară, cu prioritate, completarea planului de management, situaţie neregăsită în speţă, întrucât recurentul-reclamant nu a îndeplinit obligaţia impusă de consiliul de administraţie prin hotărârea nr. 62 din 15 octombrie 2015.

În acest mod trebuie înţelese dispoziţiile alin. (4) ale textului art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, care prevăd faptul că încetarea de drept a contractului de mandat se putea dispune doar în situaţia în care planul de management revizuit nu ar fi fost aprobat de consiliul de administraţie.

Nu se poate revizui un plan de management care nu este, în prealabil, finalizat în integralitate, prin completarea elementelor lipsă.

Ca atare, nu este întemeiată susţinerea recurentului-reclamant referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 109/2011, măsura încetării de drept a contractului de mandat urmărind înlăturarea directorilor care, aşa cum s-a întâmplat în cazul recurentului-reclamant, nu s-au supun dispoziţiilor consiliului de administraţie.

În orice situaţie, nu se poate susţine că încetarea mandatului recurentului-reclamant nu a avut o cauză justificată, fiind reţinut de către instanţa de apel că acesta nu a procedat la completarea planului de management, contrar dispoziţiilor consiliului de administraţie, omisiunile solicitate înscriindu-se în elementele pentru care, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, consiliul putea cere, deopotrivă, completarea sau revizuirea planului de management.

Aşadar, în cauză nu este incident textul art. 2032 alin. (1) teza a II-a din C. civ., care stabileşte că mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive a mandatului, nici dispoziţiile art. 1431 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 31/1990:

"în cazul în care revocarea mandatarului survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune interese".

Cât priveşte critica privind funcţionarea nelegală a intimatei-pârâte la momentul demiterii recurentului-reclamant, aceasta este invocată direct în calea de atac extraordinară a recursului şi nu poate fi analizată, deoarece nu a făcut obiectul apelului declarat de către recurent, fiind deci formulată omisso medio.

În acelaşi timp, susţinerea privind inexistenţa, la data de 30 noiembrie 2015, a unui plan de administrare aprobat al intimatei-pârâte reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi analizată în această fază procesuală, excedând atribuţiilor instanţei de recurs.

Pentru considerentele anterior expuse, cum din conţinutul criticilor analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 854 din 07 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.