Appeal in port lease rescission and damages case dismissed for failure to prove contractual fault or legal error

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din actele şi lucrările dosarului constată următoare:

I. Prin cererea înregistrată la data de 3 mai 2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta C.N. ADMINISTRAŢIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- rezilierea contractului de închiriere nr. x/2011 din culpa exclusivă a pârâtei şi obligarea pârâtei la plata sumei de 686.928,53 RON, cu titlu de daune-interese, în temeiul prevederilor art. 1.817 C. civ.

- obligarea pârâtei la plata sumei de 422.791,94 RON, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate pentru obiectivele realizate pe suprafeţele portuare închiriate de la pârâtă din Portul Corabia, în temeiul prevederilor art. 1.345 C. civ.

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.878.959,08 RON, reprezentând beneficiu nerealizat, având în vedere demararea unor obiective de Investiţii, în temeiul prevederilor art. 1349 şi următoarele C. civ.

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele menţionate mai sus, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, în temeiul prevederilor art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 şi

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată, pârâta C.N. ADMINISTRAŢIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A. a solicitat respingerea acţiunii reclamantei şi a invocat excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii.

Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 151.187,21 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate de către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 15/2017 din 28 februarie 2017, Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C.N. ADMINISTRAŢIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A.

A dispus rezilierea contractului de închiriere nr. x/2011 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 686.928.53 RON reprezentând daune interese.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta C.N. ADMINISTRAŢIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A.

II. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin apelul pârâtei s-a solicitat schimbarea, în tot, a sentinţei apelate şi, în rejudecarea fondului, să se dispună respingerea acţiunii introductive a reclamantei, ca fiind nefondată şi admiterea cererii reconvenţionale formulată de pârâtă.

Prin apelul formulat, reclamanta a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei apelate şi admiterea capetelor de cerere respinse de instanţa de fond, astfel cum au fost formulate.

Prin decizia civilă nr. 939 din 25 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de către reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

A admis apelul pârâtei C.N. ADMINISTRAŢIA PORTURILOR DUNĂRII FLUVIALE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 15 din data de 28 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia Civilă.

A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea principală, ca neîntemeiată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

III. La data de 29 iunie 2018, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 939 din 25 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că soluţia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la obligaţiile locatorului (art. 1786 şi art. 1789 C. civ.) precum şi a celor referitoare la dreptul locatarului de a solicita rezilierea şi daune interese (art. 1789 C. civ.).

A arătat, sub un prim aspect, că prin hotărârea instanţei de apel se reiau, fără niciun filtru, motivele invocate redundant de către apelanta-pârâtă, care a fost deculpabilizată de orice răspundere cu privire la rezilierea contractului de locatiune prin declaraţia de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013, deşi exista o soluţie definitivă a unei instanţe de judecată, care a constatat contrariul.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel, prin considerentele hotărârii atacate, a readus în discuţie obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu, soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr. 149/2014/CAF din 25 aprilie 2014, care a tranşat irevocabil aspectul culpei contractuale, instanţa de apel reanalizând în prezenta cauză probatoriile din dosarul menţionat şi comportându-se ca o instanţă de control judiciar în cauza Tribunalului Giurgiu.

Astfel, urmare a rămânerii definitive a sentinţei civile anterior menţionate, contractul de locaţiune a fost repus în fiinţă, iar intimata era obligată să asigure recurentei-reclamante liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii, obligaţie pe care nu şi-a onorat-o.

În aceste condiţii, instanţa a ignorat hotărârea judecătorească definitivă, prin care se stabilise culpa contractuală a intimatei-pârâte şi, bazându-se exclusiv pe simplele afirmaţii ale ale acesteia, a mutat culpa contractuală în sarcina recurentei-reclamante, fără a exista dovezi care să susţină această concluzie.

A considerat că simplele afirmaţii despre existenţa pe rolul instanţelor a unei cereri de emitere a ordonanţei de plată (suspendată), precum şi despre existenţa unei declaraţii de creanţă (respinsă pentru tardivitate si neanalizată de administratorul judiciar sau de judecătorului sindic) nu constituie motive temeinice care să determine transferul culpei contractuale către recurenta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât, inclusiv în faţa instanţei de apel, intimata-pârâtă nu a putut face dovada că, după rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 149/2014/CAF din data de 25 aprilie 2014, a pus la dispoziţia recurentei-reclamante terenul închiriat, ci, fiind de rea-credinţă, a publicat un anunţ de scoatere la licitaţie a domeniului portuar ce făcea obiectul contractului, aspect ce nu a fost luat in considerare de către instanţă.

A susţinut că instanţa de apel a înlăturat caracterul definitiv al sentinţei civile nr. 149/2014/CAF, inclusiv sub aspectul forţei probante, dând prevalenţă unor prezumţii relative, relevate prin afirmaţii şi înscrisuri provenite doar de la intimata-pârâtă, astfel realizând, cu încălcarea prevederilor art. 254 din C. proc. civ., o reconsiderare a probatoriilor administrate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu cu consecinţa pronunţării asupra unor probe neadministrate în prezenta cauză.

Sub un al doilea aspect, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1786, 1789, 1549 şi 1550 alin. (1) din C. civ., a susţinut că instanţa de apel a stabilit, în mod eronat, că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada interzicerii folosirii terenului, "fiind vorba despre simple aserţiuni", cu toate că la dosar există un înscris care emana chiar de la intimata-pârâtă, prin care recurentei-reclamante i s-a interzis expres accesul în locaţia închiriata (adresa menţionată mai sus).

Or, având în vedere că intimata-pârâta refuză să asigure liniştita şi utila folosinţă a bunului ce face obiectul contractului, recurenta-reclamantă nu a putut beneficia de suprafaţa portuară închiriată, ceea ce a făcut imposibil de executat contractul menţionat.

Ca urmare, cererea de reziliere a contractului din culpa exclusivă a intimatei-pârâte, pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de asigurare a folosinţei bunului închiriat este vădit temeinică, fiind bazată pe dovezi irefutabile, provenite chiar de la intimata-pârâtă, care fac dovada refuzului acesteia de a lăsa terenul închiriat în liniştita şi utila folosinţă a recurentei-reclamante.

În acelaşi timp, a arătat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1549 C. civ. cu cele ale art. 1817 C. civ. rezultă că, în cazul rezilierii din culpa cocontractantului, cealaltă parte are dreptul la daune-interese.

A menţionat că, în perioada scursă între încheierea contractului şi denunţarea unilaterală şi intempestivă a acestuia (ianuarie 2012 - mai 2013), în executarea obligaţiilor asumate prin contractul x/2011, recurenta-reclamantă a achitat către intimata-pârâtă suma totală de 686.928,53 RON, cu titlu de chirie, utilizare a 107 metri liniari cheu şi contravaloare utilităţi, însă, ca urmare a rezilierii unilaterale şi abuzive a contractului nr. x/2011 de către intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă nu a mai putut folosi bunul închiriat, nici accesoriile acestuia (respectiv cei 107 metri liniari de cheu), cu toate că, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 149/2014/CAF din 25 martie 2014, aceasta îşi respectase obligaţiile contractuale.

Cu toate că intimata-pârâtă nu a dovedit că recurenta-reclamantă îi datorează sume de bani, instanţa de apel nu a ţinut cont de aspectele stabilite prin sentinţa civilă nr. 149/2014/CAF din 25 martie 2014, din care rezultă reaua-credinţă a intimatei-pârâte în executarea contractului nr. x/2011 şi a dat prevalenţă forţei probante a simplelor afirmaţii emise de către intimata-pârâtă, necercetand dosarul cauzei.

A susţinut că, urmare lipsirii recurentei-reclamante de folosinţa bunului închiriat şi de gestionarea investiţiilor realizate în locaţie, intimata-pârâtă a generat recurentei un prejudiciu evaluat la suma de 689.928,53 RON, reprezentând suma plătită de către recurentă, cu titlu de chirie, utilizare 107 metri liniari cheu şi contravaloare utilităţi.

Invocând dispoziţiile art. 1549 C. civ. a considerat netemeinică soluţia instanţei de apel de a respinge cererea de reziliere a contractului de inchiriere nr. x/2011 din culpa exclusivă a pârâtei şi de respingere a cererii de acordare de daune interese.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.), la dreptul locatarului la despăgubiri (art. 1823 C. civ.), precum şi la răspunderea contractuală (art. 1350 si urm. C. civ., cu aplicarea art. 1516 C. civ.).

Arătând că valoarea totală a cheltuielilor realizate cu obiectivele investiţionale edificate sau în curs de edificare pe terenul închiriat prin contractul x/2011 este de 422.791.94 RON, a susţinut că sunt aplicabile prevederile art. 1345 C. civ. ("Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri"), deoarece existenţa contractului de închiriere nu conferă intimatei-pârâte drept de proprietate asupra investiţiilor realizate de recurenta-reclamantă pe terenul pus la dispoziţie de intimata-pârâtă, pentru care recurenta a avut acordul expres al acesteia.

Ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 1823 alin. (1) C. civ. ("Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locatiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului."), mărirea patrimoniului intimatei-pârâte s-a realizat prin însuşirea rezultatelor investiţiilor efectuate de către recurenta-reclamantă, privind obţinerea autorizaţiilor şi acordurilor necesare, dar şi edificarea parţială a acestora, corelativ fiind micşorat patrimoniul recurentei-reclamante, care nu are posibilitatea de a recupera contravaloarea investiţiilor respective decât prin echivalent (acestea fiind incorporate în terenul închiriat), singurul mijloc juridic la dispoziţia acesteia pentru a obţine repararea prejudiciului fiind obligarea intimatei-pârâte la restituirea contravalorii investiţiilor realizate.

Astfel, a considerat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că recurenta-reclamantă nu a motivat pretenţiile solicitate, respingând capătul de cerere prin care aceasta a solicitat obligarea intimatei-pârâtei la plata contravalorii investiţiilor efectuate pentru obiectivele realizate pe suprafeţele portuare închiriate de la intimata-pârâtă din Portul Corabia, cu ignorarea ansamblului probator depus la dosarul de fond.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, recurenta-reclamantă a precizat că şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ., ale 1350 C. civ. şi ale art. 1516 C. civ., potrivit cărora creditorul, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei asumate, are dreptul la repararea integrală a prejudiciului.

A făcut referire şi la dispoziţiile art. 1385 C. civ., care stabileşte că prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (paguba efectivă - damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (beneficiul nerealizat - lucrum cessans).

În speţă, a apreciat că beneficiul nerealizat este reprezentat de sporul patrimonial pe care l-ar fi putut obţine recurenta-reclamantă în urma unei investiţii de aproximativ 1.300.000 Euro, în condiţiile obişnuite ale circuitului civil, dacă debitorul şi-ar fi indeplinit obligaţiile contractuale şi legale de a asigura folosinţa netulburată şi utilă a bunului inchiriat prin contractul nr. x/2011.

A făcut trimitere la probele administrate în dovedirea prejudiciului, arătând că în mod greşit a respins instanţa de apel proba cu expertiza solicitată, fiind încălcate prevederile art. 254 C. proc. civ. şi ale art. 22 C. proc. civ.

Enumerând condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale (fapta ilicită, existenta unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între acestea şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită), cu referire la obligaţiile asumate de intimata-pârâtă prin art. 7 lit. a) şi c) din contract, a susţinut că în domeniul răspunderii civile contractuale, elementul vinovăţiei este prezumat, prin simpla neexecutare a obligaţiei, în speţă fiind întrunite toate aceste condiţii.

În acest sens, a precizat că, prin efectul declaraţiei de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013, recurenta-reclamantă s-a aflat în situaţia de a fi lipsită de dreptul de folosinţă garantat prin contract de intimata-pârâtă, fiind, deopotrivă, deposedată de investiţiile realizate până la acel moment.

A considerat că vinovăţia intimatei-pârâte a fost constatată irevocabil de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. x/2013, prin sentinţa civila nr. 149/2014/CAF, care a consemnat că intimata-pârâtă a încalcat dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. şi a precizat că notificarea de reziliere a fost formulată de intimata-pârâtă cu încălcarea clauzelor contractuale convenite.

Totuşi, anularea în instanţă a declaraţiei unilaterale de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013 a intervenit mult prea târziu, la un an după ce intimata-pârâtă a intezis accesul recurentei în locaţia unde se desfăşura programul investiţional, astfel că, această declaraţie a provocat recurentei-reclamante grave prejudicii materiale, ducând la un dezechilibru financiar ce a determinat, în cele din urmă deschiderea procedurii insolvenţei faţă de recurenta-reclamantă şi, pe cale de consecinţă, nerealizarea obiectivelor de investiţii si lipsa obţinerii unor beneficii din acest efort investiţional.

Invocând prevederile art. 1530 şi 1532 din C. civ., a arătat că, prin pierderea şansei de a realiza programele de investiţii propuse, a pierdut posibilitatea de a realiza un câştig, ca urmare a nerespectării de către intimată a clauzelor contractuale de reziliere a contractului de închiriere, în baza căruia recurenta-reclamantă a realizat obiective de investiţii aducătoare de beneficii viitoare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte prevăzute de art. 1385 C. civ., recurenta-reclamantă având dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, care trebuie să cuprindă atât pierderea suferită, câştigul nerealizat, precum şi cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

IV. Prin întâmpinarea înregistrată la 16 august 2018, intimata-pârâtă a invocat excepţia tardivităţii şi inadmisibilităţii recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi a apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 7 decembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii recursului şi a admis în principiu calea de atac declarată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 939 din 25 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fixând termen pentru soluţionarea acesteia în şedinţă publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă reia, într-o proporţie covârşitoare, conţinutul cererii de chemare în judecată, formulând, în plus critici la adresa hotărârii pronunţate în apel, pretinzându-se, în cadrul cazului de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că au fost încălcate şi aplicate greşit textele de lege aplicabile în materia dreptului locatarului de a solicita rezilerea contractului de locaţiune, a răspunderii civile contractuale, a dreptului locatarului de a solicita şi obţine repararea prejudiciului constând în paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, precum şi în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

Or, majoritatea criticilor invocate se referă la o greşită apreciere a probelor administrate de către instanţele de fond, aspect care vizează netemeinicia, nu nelegalitatea hotărârii recurate şi care, datorită specificului căii de atac extraordinare a recursului, nu pot fi cenzurate de către Înalta Curte.

În această categorie de critici se înscriu aspectele invocate cu privire la greşita stabilire a culpei contractuale, ce interesează dreptul de a solicita şi obţine rezilierea contractului, prin prisma evaluării greşite de către instanţa de apel a dovezilor constând din afirmaţiile intimatei-pârâte privind existenţa pe rolul instanţelor a unei cereri de emitere a ordonanţei de plată, a declaraţiei de creanţă formulată de aceeaşi parte, a anunţului de scoatere la licitaţie a terenului închiriat sau a înscrisurilor emanate de la intimata-pârâtă.

Tot astfel, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel referitoare la cererea recurentei-reclamante de reparare, în integralitate, a prejudiciului suportat, bazată pe răspunderea contractuală, dar şi pe îmbogăţirea fără justă cauză privind investiţiile realizate de recurenta-reclamantă pe terenul pus la dispoziţie de intimata-pârâtă, pentru care recurenta a avut acordul expres al acesteia, Înalta Curte constată că, din modul în care sunt formulate argumentele invocate în recurs rezultă că, în realitate, nu se invocă o greşită aplicare sau o încălcare a normelor juridice menţionate în cererea de recurs.

Ceea ce se critică este, în realitate, analiza şi interpretarea de către instanţa de apel a probatoriului administrat, mai exact, aprecierea greşită a instanţei asupra situaţiei de fapt, raportat la presupusa inexistenţă a dovezilor din care să rezulte: plata chiriei de către recurenta-reclamantă, realizarea fizică a investiţiilor autorizate pe spaţiul închiriat, refuzul intimatei de a asigura liniştita folosinţă a bunului închiriat, beneficiul nerealizat, respectiv cuantumul acestuia şi efectul declaraţiei de reziliere nr. 3384 din data de 21 mai 2013, ulterior anulată.

Aceste aspecte au constituit temeiul concluziei instanţei de apel privind neîndeplinirea, în speţă, a condiţiilor răspunderii civile, în ce o priveşte pe intimata-pârâtă.

Aceste susţineri, deşi invocate în strânsă legătură cu o presupusă încălcare a unor dispoziţii de drept material, exprimă nemulţumiri ale recurentei-reclamante referitoare la modul în care instanţa de apel a stabilit starea de fapt existentă în cauză şi constituie critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului instanţei de recurs.

O critică aparte formulată de recurenta-reclamantă, în contextul mai sus analizat, este legată de împrejurarea că, în stabilirea situaţiei de fapt ce caracterizează speţa, instanţa de apel a înlăturat caracterul definitiv al sentinţei civile nr. 149/2014/CAF pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu, despre care recurenta susţine că ar fi tranşat aspectul culpei contractuale, precizând recurenta că, în acest mod, cu încălcarea prevederilor art. 254 din C. proc. civ., instanţa de apel a realizat o reconsiderare a probatoriilor administrate în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu cu consecinţa pronunţării asupra unor probe neadministrate în prezenta cauză.

Înalta Curte va analiza această critică din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., în raport cu argumentele invocate în dezvoltarea acesteia nefiind aplicabil textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Critica vizează, în esenţă, ignorarea de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cu referire la considerentele sentinţei definitive a Tribunalului Giurgiu care, în opinia recurentei-reclamante, ar fi stabilit, în mod definitiv, culpa contractuală a intimatei-pârâte în executarea contractului nr. x/2011.

Recurenta-reclamantă a susţinut, astfel, că în considerentele sentinţei nr. 149/2014/CAF, Tribunalul Giurgiu a reţinut că intimata-pârâtă a încalcat dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. şi că notificarea de reziliere a fost formulată de aceasta cu încălcarea clauzelor contractuale convenite.

Instanţa de apel a reţinut, sub acest aspect, că dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Giurgiu a avut ca obiect cererea recurentei-reclamante de anulare a declaraţiei de reziliere nr. 3384 din 21 mai 2013 privind contractul nr. x/2011 şi de menţinere a valabilităţii contractului de închiriere nr. x/2011, instanţa stabilind, în considerentele sentinţei civile nr. 149/2014/CAF, că sumele solicitate de intimata-pârâtă nu erau datorate, pe de o parte datorită situaţiei de forţă majoră certificată corespunzător de Camera de Comerţ şi Industrie a României, iar de altă parte, datorită refuzului nejustificat al pârâtei de a înregistra contabil sumele plătite de reclamantă, după încetarea situaţiei de forţă majoră.

A mai reţinut că, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de judecată să pronunţe rezilierea contractului de închiriere pe cale judiciară, cu motivarea, în esenţă, că deşi declaraţia de reziliere nr. 3384 din 21 mai 2013 prin care intimata-pârâtă a denunţat contractul, a fost anulată de către instanţa de judecată, ulterior, intimata-pârâtă nu a mai permis recurentei să folosească bunul închiriat.

Verificând critica formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte o apreciază neîntemeiată.

Se constată că în cauză nu poate fi invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al considerentelor sentinţei Tribunalului Giurgiu, între cele două acţiuni neexistând identitate de cauză şi obiect.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat că, deşi este indubitabil că a existat o situaţie de forţă majoră, fapt constatat prin sentinţa Tribunalului Giurgiu, perioada de timp în care această situaţie s-a derulat nu a fost probată de partea care o invocă.

S-a arătat că formularea unei acţiuni în reziliere, la peste 3 ani de la data la care a apărut situaţia de forţă majoră, nu poate avea drept temei culpa intimatei-pârâte, deoarece exonerarea de plată a chiriei pe o perioadă limitată ca urmare a evenimentului de forţă majoră, recunoscută prin sentinţa definitivă invocată, nu semnifică automat o culpă contractuală a intimatei-pârâte, de natură să constituie un temei al cererii de reziliere a contractului de către recurentă, ci reprezintă un drept de neplată a chiriei stabilit de către instanţă în favoarea recurentei.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut de către instanţa de apel că în cauză nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte culpa pârâtei cu privire la interzicerea folosirii terenului închiriat.

Prin urmare, este neîntemeiată critica recurentei-reclamante, în sensul că hotărârea instanţei de apel ar fi încălcat cele statuate cu autoritate de lucru judecat în considerentele sentinţei pronunţate de Tribunalul Giurgiu, după cum neîntemeiată este şi critica că, procedând la analiza acestor considerente, în contextul ansamblului probatoriu, instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 254 din C. proc. civ., dând valoare probatorie unor dovezi ce nu au fost administrate în cauza soluţionată de Tribunalul Giurgiu.

Instanţa de apel nu a avut în vedere schimbarea soluţiei definitive pronunţate de Tribunalul Giurgiu în temeiul unor probe administrate în prezenta speţă, ci doar a procedat la evaluarea forţei probante a soluţiei, în contextul probelor administrate în prezentul dosar, în raport cu elementele pe care sentinţa Tribunalului Giurgiu le dovedeşte.

Cât priveşte critica referitoare la greşita respingere de către instanţa de apel a probei cu expertiză judiciară contabilă solicitată de recurenta-reclamantă prin apelul formulat, cu încălcarea prevederilor art. 254 C. proc. civ. şi ale art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci în cadrul cazului de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 30 martie 2018, instanţa de apel, în temeiul prevederilor art. 479 din C. proc. civ., a respins cererea apelantei-reclamante (recurenta din prezenta speţă) de administrare a probei cu expertiza contabilă, considerând-o neutilă cauzei, în raport cu obiectul cererii şi cu prevederile contractului de închiriere.

Se constată, pe de o parte, că această încheiere nu a făcut obiectul recursului formulat de recurenta-reclamantă, iar pe de altă parte, că în conformitate cu prevederile 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanţa de apel încuviinţează şi administrează probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar potrivit art. art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de părţi, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei.

Sub acest aspect, Înalta Curte consideră că aprecierea asupra necesităţii administrării probei pentru soluţionarea apelului este atributul exclusiv al instanţei de apel, astfel că, prin respingerea motivată a acesteia de către instanţa de apel, nu se poate susţine că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Ca atare, şi această critică va fi respinsă, ca neîntemeiată.

În considerarea celor anterior expuse, cum din conţinutul criticilor analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. împotriva deciziei civile nr. 939 din 25 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.