Insurer prevails: three-year tort limitation ran from accident date, claim time-barred; appeal allowed, case remanded for reconsideration of dismissal.

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 29 iunie 2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 20.000 euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamant în urma vătămărilor, la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul de ordin moral constând în traumele fizice şi psihice suferite ca urmare a accidentului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 228 din 6 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul C., ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 2517 Noul C. civ., termenul general de prescripţie este de 3 ani, prescripţia începând să curgă în condiţiile art. 2528 din acelaşi cod, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În opinia tribunalului, momentul de la care reclamantul a cunoscut persoana vinovată de producerea pagubei, precum şi pagubele produse a fost încă de la momentul producerii accidentului, 12.08.2011, aşa încât, întrucât acţiunea a fost promovată la 06.10.2016, termenul de prescipţie a dreptului de a solicita despăgubiri s-a împlinit cu aproximativ doi ani înainte de introducerea acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, iar prin decizia nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în raport de momentul producerii accidentului rutier - 12.08.2011, evenimentul rutier producându-se anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., în analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu cele ale art. 2500 şi urm. C. civ.

S-a apreciat că data începerii curgerii termenului de prescripţie de 3 ani nu poate fi data producerii accidentului (12.08.2011) şi nici cea a eliberării certificatului medico-legal, întrucât, deşi la acel moment reclamantul a cunoscut numărul de îngrijiri medicale de care a avut nevoie, nu a cunoscut cu certitudine persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Prin urmare, s-a reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, data curgerii prescripţiei este data la care apelantul reclamant a cunoscut concluziile organelor de specialitate, respectiv data comunicării ordonanţei din 17.04.2014, dată în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia de Aramă, iar în raport de această dată, acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 30.06.2016 a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

La 13 iunie 2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susţinut, în esenţă, că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Accidentul de circulaţie a cărui victimă a fost intimatul-reclamant s-a produs la data de 12.08.2011, iar potrivit datelor din dosarul penal care a avut ca obiect cercetarea accidentului, rezultă că autorul accidentului - C., care are calitatea de intervenient forţat în acest dosar, a fost găsit la locul producerii accidentului, fiind identificat la aceeaşi dată.

Aşadar, intimatul-reclamant a cunoscut persoana vinovată de accident, implicit persoana care i-a provocat un prejudiciu moral şi material, chiar la data de 12.08.2011, când s-a produs accidentul de circulaţie, dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie, ce avea să se împlinească 3 ani mai târziu.

Certificatul medico-legal, care atestă zilele necesare de îngrijiri medicale pentru reclamant, a fost eliberat la data de 15.08.2011, aşadar, data de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cel mai târziu 15.08.2011 şi s-a împlinit la 15.08.2014.

Din perspectiva aplicării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta arată că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, în opinia sa, nu poate fi primită motivarea instanţei de apel în sensul că "prescripţia nu poate curge înainte de finalizarea dosarului penal şi că data curgerii prescripţiei este data la care apelantul reclamant a cunoscut concluziile organelor de specialitate, respectiv data comunicării ordonanţei din 17.04.2014 data in dosarul x/2011"

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 7 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, constatându-se că recursul pârâtei este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen la 6 decembrie 2019, pentru soluţionarea recursului, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

În speţă, se observă că problema de drept care se ridică în soluţionarea excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune nu vizează durata termenului de prescripţie ori temeiul juridic al acestuia, sub aceste aspecte atât părţile, cât şi instanţa de apel fiind de acord că este vorba despre termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1954, aplicabil speţei, faţă de prevederile art. 6 alin. (4) C. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Ceea ce susţine recurenta-pârâtă, în contradicţie cu motivarea instanţelor de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenta apreciind că acest termen a început să curgă chiar din 12.08.2011, data când s-a produs accidentul de circulaţie, sau cel mai târziu din 15.08.2011, data eliberării certificatului medico-legal, care atestă zilele necesare de îngrijiri medicale pentru reclamant.

Sunt fondate criticile recurentei sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauza prin fapte ilicite, consacrată în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Or, reclamantul a cunoscut la data producerii accidentului persoana care răspunde de pagubă (potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958), astfel că termenul de prescripţie de 3 ani al dreptului material la acţiune a început să curgă de la data de 12.08.2011, fiind împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul având ca autor pe intervenientul forţat C., accident soldat cu daune materiale şi vătămarea corporală a reclamantului, care a necesitat 45-50 zile de îngrijiri pentru vindecare.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate apelantului reclamant nu putea curge înainte de finalizarea dosarului penal, doar ulterior acestui moment considerându-se a fi stabilite cu certitudine modalităţile de producere a accidentului de circulaţie, vinovăţiile, cât şi persoanele răspunzătoare.

Aceasta deoarece răspunderea civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului poate fi angajată indiferent dacă fapta acestuia constituie sau nu infracţiune, aşa încât, de la data când persoana vătămată a cunoscut paguba şi persoana care răspunde de ea, acesteia i se naşte dreptul material la acţiune pentru repararea prejudiciului.

"Finalizarea dosarului penal" nu are nicio relevanţă în speţă sub aspectul pretenţiilor, întrucât împotriva intervenientului forţat C., vinovat de producerea accidentului, s-a început urmărirea penală în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia de Aramă, iar prin Ordonanţa din 17.04. 2014 s-a dispus clasarea cauzei în baza art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), reţinându-se neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în persoana făptuitorului.

În măsura în care fapta persoanei vinovate constituie şi infracţiune devin incidente dispoziţiile art. 19 C. proc. pen.

Totodată, reclamantul nu s-a constituit parte civilă în dosarul de urmărire penală.

Dacă reclamantul ar fi dorit recuperarea prejudiciului produs, inclusiv a daunelor morale, în dosarul de urmărire penală, ar fi trebuit să formuleze pretenţii la acel moment. Dacă s-ar fi dorit repararea prejudiciului într-un dosar civil, acţiunea ar fi trebuit să fi fost formulată până în data de 12.08.2014, pentru a nu putea fi considerată ca fiind prescrisă.

Dreptul la acţiune s-a născut din momentul producerii accidentului, când persoana vinovată a fost cunoscută, iar acest moment s-a produs în data de 12.08.2011.

Astfel, faptul ilicit cauzator de prejudicii, existenţa prejudiciului şi persoana care răspunde de ea au fost cunoscute de reclamant la data producerii accidentului, 12.08.2011.

Ca urmare, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă din 12.08.2011 şi a curs neîntrerupt, împlinindu-se la data de 12.08.2014, anterior promovării cererii de chemare în judecată la 28 iunie 2016.

Este de amintit că în ceea ce priveşte instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, Stubbings ş.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 518/2018 din 13 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.