Exclusion of port activity disputes from cassation jurisdiction under Art. 483(2) CPC

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă la 3 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 208.661,99 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor efectuate în luna februarie 2017 în conformitate cu convenţia PSI nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, conform facturii nr. x din 28 februarie 2017.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente perioadei 10 martie - 28 martie 2017, în sumă de 2.413,48 RON şi, în continuare, la plata penalităţilor în cuantum de 0,06% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 29 martie 2017 şi până la plata integrală a debitului datorat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art. 970 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1117 din 16 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepţia rămânerii fără obiect a capătului principal de cerere.

A fost admisă în parte acţiunea şi s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 208.661,99 RON, reprezentând contravaloarea prestaţiilor efectuate în luna februarie 2017 în conformitate cu convenţia PSI nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, conform facturii nr. x din 28 februarie 2017.

A fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei penalităţi de întârziere, aferente perioadei 10 martie 2017-13 aprilie 2017, calculate asupra debitului principal în cuantum de 208.661,99 RON, precum şi să plătească reclamantei suma de 8.327 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 756 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin aceeaşi decizie a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 19 ianuarie 2018, recurenta-pârâtă Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, care a fost depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 46 Codul comercial, întrucât instanţa de apel a reţinut că pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A., prin semnarea şi ştampilarea facturii nr. x/2017, a recunoscut că prestaţiile cuprinse în factură sunt executate.

În acest sens, recurenta a învederat că factura nr. x/2011 poartă ştampila de registratură a pârâtei şi semnătura persoanei de la registratura companiei şi nu a angajatului desemnat să urmărească executarea contractului.

Astfel, din punct de vedere juridic, pornind de la dispoziţiile art. 46 Codul comercial, potrivit cărora "obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează (...) cu facturi acceptate", ale art. 1179 şi art. 1180 alin. (1) şi (2) C. civ., care reglementează câteva reguli privind înscrisul sub semnătură privată, dar şi excepţiile de la acestea, factura fiscală emisă de creditoare are forţa probantă a unui înscris sub semnătură privată.

Recurenta-pârâtă a precizat că factura fiscală face dovadă doar împotriva emitentei, ea neputând face dovadă împotriva destinatarului care nu a semnat-o decât în condiţiile art. 277 alin. (2) C. proc. civ., adică în condiţiile în care intimata-reclamantă ar fi dovedit că destinatarul facturii îşi organizează activitatea specifică în acest fel sau dovedind existenţa unui raport juridic stabil şi constant cu emitentul.

Potrivit extraselor din evidenţele contabile, susţine recurenta, a dovedit că a operat în evidenţele contabile ale companiei doar acceptul parţial la plată, accept care exclude suma de 208.661,99 RON reprezentând contravaloarea prestaţiilor aferente lunii februarie 2017.

În consecinţă, recurenta a apreciat că a dovedit refuzul parţial cu privire la plata facturii în discuţie, astfel încât instanţa de apel a calificat în mod greşit aceasta factură ca fiind acceptată integral la plată.

În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului, invocată de pârâtă şi calificată ca apărare de fond de către instanţa de apel, recurenta a susţinut că, pentru invocarea acestei excepţii, nu se cere punerea în întârziere a debitorului şi nici sesizarea instanţei de judecată, excepţia de neexecutare operând direct între părţi.

Recurenta a mai subliniat că, raportat la faptul că documentele justificative care trebuiau să însoţească factura au fost depuse la 13 aprilie 2017, de la acest moment curge termenul de scadenţă şi, în consecinţă, plata efectuata la 14 aprilie 2017 a fost făcută în interiorul termenului de plată.

La 12 martie 2018, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că recurenta nu a arătat în ce constă încălcarea dispoziţiilor art. 46 Codul comercial, aceasta procedând la o interpretare a probelor administrate.

În accepţiunea intimatei, nu există corespondenţă între textul de drept material invocat de recurentă şi considerentele cererii de recurs.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică, susţinând în esenţă că în speţă corespondenţa depusă la dosar demonstrează că, în realitate, pârâta a dorit să obţină o modificare a contractului, o restrângere a ariei de activitate şi o diminuare a tarifelor pentru prestaţii prin încheierea unui act adiţional în acest sens.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor litigante, acestea formulând puncte de vedere la raport.

La termenul din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, drept excepţia nulităţii.

La acelaşi termen de judecată instanţa supremă a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi de natura juridică a litigiului, excepţie care este apreciată ca prioritară celorlalte excepţii invocate, întrucât vizează legalitatea căii de atac.

Excepţia este întemeiată şi urmează a fi admisă pentru următoarele considerente:

Se constată că părţile litigante au încheiat în urma licitaţiei organizate de către recurenta-pârâtă contractul de asigurare a intervenţiei în caz de incendiu înregistrat în evidenţele părţilor sub nr. x din 30 ianuarie 2004, respectiv nr. 3748 din 30 ianuarie 2004, modificat prin acte adiţionale, prin care intimata-reclamantă, în calitate de furnizor, s-a obligat să asigure recurentei-pârâte, în calitate de beneficiar, intervenţia operativă şi specializată pentru stingerea incendiilor izbucnite în incinte, precum şi pentru salvarea şi protecţia persoanelor şi bunurilor aflate în pericol în caz de incendiu. Prin acelaşi contract, furnizorul s-a obligat să asigure beneficiarului asistenţă şi consultanţă tehnică în domeniul P.S.I., precum şi asistenţă P.S.I. cu autospeciala de intervenţie la operarea mărfurilor uşor inflamabile sau cu grad ridicat de pericol de incendiu sau/şi explozie, la executarea lucrărilor cu grad ridicat de pericol de incendiu sau/şi explozie, pentru evacuarea apei din subsoluri, pentru transport apă etc.

Potrivit art. II pct. 2.5 din contract, furnizorul a preluat obligaţia legală a conducerii beneficiarului, conform art. 19 alin. (2) lit. h) din O.G. nr. 60/1997 (în vigoare la data încheierii contractului, ulterior abrogată prin Legea nr. 307/2006) privind apărarea împotriva incendiilor, cu excepţia obligaţiei legale de asigurare a mijloacelor tehnice de primă intervenţie şi a personalului necesar primei intervenţii pe locul de muncă.

Prin actul adiţional nr. x din 1 noiembrie 2004, durata contractului a fost stabilită până la 30 ianuarie 2019, cu posibilitatea de prelungire, iar prestaţiile furnizorului şi tarifele pentru executarea acestora au fost stabilite în anexele nr. 1 şi 2 la contract, fiind aduse modificări la acestea prin actul adiţional din 2 aprilie 2007, prin care, în aplicarea dispoziţiilor art. 19 lit. i) din Legea nr. 307/2006, denumirea de "convenţie P.S.I." a fost înlocuită cu cea de "contract P.S.I".

Se constată că pretenţiile deduse judecăţii în cauza de faţă îşi au izvorul în contractul menţionat anterior şi constau în contravaloarea serviciilor prestate în luna februarie 2017 şi în penalităţile aferente perioadei 10 - 28 martie 2017, plus penalităţile până la data achitării debitului datorat.

Descrierea cadrului contractual care a generat litigiul de faţă prezintă relevanţă pentru stabilirea naturii acestui litigiu şi, în consecinţă, pentru determinarea admisibilităţii recursului declarat în cauză.

Dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (a cărui incidenţă a fost prelungită succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 şi prin O.U.G. nr. 95/2016), prevăd că nu sunt supuse recursului, inter alia, hotărârile pronunţate în cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi.

Plecând de la ipoteza textului legal evocat, instanţa supremă apreciază că activitatea desfăşurată de către intimata-reclamantă în temeiul contractului anterior menţionat poate fi considerată drept activitate în porturi, având în vedere următoarele argumente:

Cu titlu preliminar, trebuie notat faptul că intimata-reclamantă este organizată sub formă de societate cu răspundere limitată, fiind înregistrată în registrul comerţului şi prezumată a avea în obiectul de activitate servicii de prevenire şi stingere a incendiilor terestre şi la navele şi instalaţiile plutitoare, în condiţiile în care a câştigat licitaţia organizată de către recurenta-pârâtă, care viza exact acest tip de activitate.

Acest aspect nu este contestat de către beneficiarul contractului, iar din examinarea caietului de sarcini aflat la filele x ale dosarului de fond reiese că obiectul licitaţiei l-a constituit desfăşurarea activităţii anterior menţionate în porturile Constanţa, Midia, Mangalia şi Tomis, actul adiţional din 1 noiembrie 2004 la contractul de prestări de servicii fiind încheiat prin Sucursala Port a S.C. A. S.R.L. .

În plus, din examinarea prestaţiilor menţionate în anexele nr. 1 şi nr. 2 la contract reiese că acestea sunt operate pentru spaţii administrative, pentru magazii/spaţii de producţie, platforme şi domeniu portuar, similar celor din actul adiţional din 2 aprilie 2007, iar din analiza raportului de activitate aferent lunii februarie 2017 (lună pentru care poartă prezentul litigiu) rezultă că serviciile au vizat Poarta 5 - Poarta 6, Mol 5 - Farul Verde şi Digul de larg - Mol 3S.

Toate aceste aspecte relevate de probele dosarului conduc indubitabil la concluzia că intimata-reclamantă a prestat servicii P.S.I. în legătură cu activitatea din domeniul portuar, care pot fi incluse în categoria activităţilor auxiliare activităţilor de transport naval prevăzute exemplificativ de art. 19 alin. (1) lit. c) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 republicată privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căile navigabile interioare.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este pronunţată în soluţionarea unei cereri privind activitatea în porturi şi, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată pe calea recursului, motiv pentru care, cu respectarea principiului legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 457 C. proc. civ. şi de art. 129 din Constituţia României, recursul declarat în cauza de faţă urmează a fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului invocată din oficiu şi, în consecinţă:

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime S.A. împotriva deciziei civile nr. 756 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.