Consumer credit abusive clauses: appeal allowed, lower decision quashed and remanded for lack of interest exception

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 16 iunie 2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele:

1. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în Contractul de credit nr. x/16.01.2008, respectiv:

- art. 1 lit. b), împreuna cu art. 2 pct. 2.4 si art. 6 pct. 6.1 privind comisionul de procesare;

- art. 4 cu privire la dobânda curentă revizuibilă, modul de calcul al acesteia, modificarea si modalităţile de modificare ale acesteia;

- art. 6 privind comisionul de administrare (clauza menţinută până la data de 18.10.2013), perceperea şi formula de calcul a comisionului de administrare lunară de 0,2% aplicat la soldul creditului până la data de 18.10.2013;

- art. 8 privind "obligativitatea asigurării imobilul prin intermediul unei societăţi de asigurare agreată de bancă";

- art. 9 lit. n) cu privire la obligaţia împrumutatului de a aduce suplimentar în garanţie şi alte bunuri la solicitarea băncii;

- art. 14 pct. 14.1 privind modificarea unilaterala a graficului de rambursare în mod corespunzător modificării dobânzii unilateral de către bancă şi comunicarea acestuia/acesteia doar la solicitarea împrumutaţilor;

- art. 14 pct. 14.4 privind modificarea valorii ratelor de credit şi a ratei dobânzii curente în mod unilateral de către bancă şi fără încheierea unui act adiţional;

- art. 14 pct. 14.9 privind completarea contractului de credit cu Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare, condiţii pe care reclamanţii nu le cunosc, nu le-au negociat, nu le puteau negocia, fiind prestabilite şi valabile pentru toţi împrumutaţii, în posesia cărora reclamanţii nici măcar nu se află.

2. Constatarea nulităţii absolute a acestora şi obligarea pârâtei la eliminarea lor din contractual de credit, astfel cum a fost modificat unilateral de către banca, urmând ca acest contract sa se deruleze în continuare, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată.

3. Constatarea nulităţii actelor adiţionale, graficelor de rambursare şi tuturor actelor unilaterale emise de bancă cu privire la contractul de credit sus menţionat, ca o consecinţă a constatării nulităţii clauzelor abuzive.

Constatarea nulităţii clauzelor abuzive din actul adiţional din data de 18.10.2013, aşa cum au fost indicate mai sus, cu consecinţa anularii actului adiţional în integralitatea lui.

4. Obligarea pârâtei la modificarea modului de calcul a dobânzii, respectiv calcularea, pe întreaga durată a contractului, a dobânzii variabile după formula reglementată legal: dobânda compusă din marja băncii la momentul încheierii contractului (calculata prin scăderea din dobânda curenta fixa de 3,9%, a indicelui LIBOR de la data încheierii contractului), fixă pe toata durata contractului, la care se adaugă indicele LIBOR la 6 Luni, cu respectarea principiilor previzibilităţii, a bunei-credinţe şi a corectei informări ce guvernează raporturile contractuale dintre părţi.

5. Obligarea Băncii la restituirea către împrumutaţi a sumelor plătite nedatorat, în baza clauzelor contractuale mai sus menţionate, începând de la data primei plăţi şi până la data încetării plăţii acestora, precum şi obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare care să corespundă eliminării din contract a clauzelor abuzive, respectiv, obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare, comision de administrare pana la data perceperii şi plăţii acestuia, şi dobânda variabilă plătită şi nedatorată.

6. Se solicită modificarea contractului de credit, în sensul eliminării clauzelor abuzive şi anularea actului adiţional din data de 18.10.2013, ca efect a constatării clauzelor abuzive cuprinse în contractual de credit şi ca o consecinţă a constatării caracterului impus al actului adiţional.

7. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să corespundă modificărilor dispuse.

8. Obligarea pârâtei la achitarea către reclamanţi a dobânzii legale pentru sumele achitate şi nedatorate de la data primei plăţi şi pana la data încetării achitării acestora. Solicită dobânda legală, având în vedere faptul că pe lângă îndeplinirea condiţiei plăţii nedatorate, banca a fost de rea-credinţă, cunoscând prevederile Legii nr. 193/2000 şi caracterul abuziv al clauzelor contractuale stipulate.

În drept, au fost invocate prevederile din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 19037 din 19 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureştia admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25 ianuarie 2016, sub dosar nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 8086 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1553 A din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei de interes invocată de intimată prin întâmpinare şi a fost respins apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 8086 din 21 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca lipsit de interes.

Analizând sentinţa apelată prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea de apel reţine următoarele:

La data de 16.01.2008, între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi şi bancă, în calitate de împrumutător s-a încheiat contractul de credit având ca obiect achiziţionarea unui imobil cu destinaţia de locuinţă pentru suma de 140.457,15 CHF, pentru o perioadă de 456 de luni.

În data de 05.05.2017, între intimatăşi apelanţi a fost semnat Contractul de dare în plată a imobilului care face obiectul garanţiei contractului de credit. Potrivit obiectului contractului de dare în plată, părţile au convenit că se sting toate sumele datorate de către împrumutat în temeiul contractului de credit şi că nu mai au niciun fel de pretenţii materiale sau de altă natură prezente şi viitoare cu privire la creanţa datorată.

Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., printre condiţiile de exercitare a acţiunii civile se numără şi interesul, iar potrivit art. 33 C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Aşadar, pentru a îndeplini această condiţie de exercitare a acţiunii, apelantul reclamant trebuie să justifice un interes personal şi actual.

Actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016, stingerea oricărei datorii a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare, dar mai mult decât atât, potrivit clauzei 1.3 din contractul de dare în plată se sting datoriile reciproce între părţi. În acest fel, partea nu mai justifică un interes, în condiţiile în care contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacţii în condiţiile art. 2267 noul C. civ., părţile stingându-şi datoriile reciproce prin transferul bunului imobil în schimbul sumelor de bani împrumutate.

Instanţa de apel concluzionează că interesul nu mai este actual, deoarece prin încheierea actului de dare în plată părţile au stins raporturile juridice dintre ele, precum şi orice alte pretenţii decurgând din acestea.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 şi art. 40 C. proc. civ., prin raportare la contractul de dare în plată din 5 mai 2017, încheiat între părţile litigante, precum şi art. 10 din Legea nr. 77/2016, cât şi clauza contractuală de la art. 1.3 şi natura acestei convenţii.

Sumele solicitate de recurenţi nu pot fi considerate sume "suplimentare" la credit, în sensul art. 10 din Legea nr. 77/2016. Cererea de restituire, ca efect al admiterii cererii principale privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, are un caracter accesoriu.

Clauza de la art. 1.3 din Contractul de dare în plată au ca înţeles stingerea datoriei împrumutaţilor faţă de creditoare, iar pretenţiile "viitoare sau prezente"nu sunt legate de creanţa băncii faţă de împrumutaţi, ci de datoriile împrumutaţilor faţă de creditor. La data semnării acestui contract, doar recurenţii aveau o datorie certă faţă de bancă, iar clauza nu putea face referire decât la această creanţă.

Recurenţii, subliniază că dacă părţile contractului de dare în plată ar fi dorit şi stingerea pretenţiilor izvorâte din litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, atunci ar fi transpus această eventuală înţelegere expres în clauzele acestuia.

Natura obligaţiei de restituire a sumelor achitate, efect al hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii clauzelor este de despăgubire pentru încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 şi nu se confundă cu pretenţiile directe (prezente sau viitoare) derivând din executarea contractului.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Potrivit intimatei, efectul încheierii contractului de dare în plată constă în stingerea creanţelor izvorâte din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, precum şi a pretenţiilor materiale sau de altănatură, prezente sau viitoare între părţi, potrivit art. 1.3 din contract. Prin urmare, nu mai au incidenţă prevederile privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze în situaţia în care contractul de credit şi-a încetat existenţa juridică, pentru că o astfel de acţiune este inadmisibilă din punct de vedere legal.

Voinţa legiuitorului a fost, astfel cum rezultă din art. 7 pct. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, de a intra sub incidenţa anulării clauzelor abuzive numai acele contracte care încă se mai află în derulare la data soluţionării acţiunilor depuse pe rolul instanţei de judecată. Finalitatea urmărită de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin art. 6, nu mai poate fi atinsă în cauză, întrucât clauzele criticate de către recurenţi nu mai sunt în vigoare, în urma înţelegerii dintre părţi.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 mai 2018, Înalta Curte a analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, a fost dispusă suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul declaratîn cauză şi stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită, cu majoritate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată cu recurs, curtea de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., a admis excepţia lipsei de interes a apelului reclamanţilor, cu consecinţa respingerii căii de atac, fără a fi cercetat în fond.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. ("prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), precum şi de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), susţinând că în mod greşit instanţa de apel le-a respins apelul ca lipsit de interes, prin raportare la art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, precum şi la art. 1.3 din contractul de dare în plată încheiat de părţile aflate în litigiu la 5 mai 2017.

Atunci când se apelează la una dintre formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul acţiunii, condiţia interesului trebuie să fie îndeplinită pe tot parcursul procesului, deci inclusiv în apel.

Interesul procesual, condiţie instituită prin dispoziţiile art. 32 C. proc. civ., presupune îndeplinirea cumulativă a cerinţelor de a fi legitim, determinat, personal, născut şi actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ.

Dintre toate aceste condiţii, inexistenţa celei privind actualitatea a fost sancţionată de către instanţa de apel pe calea excepţiei absolute şi peremptorii a lipsei de interes.

Înalta Curte constată că cerinţa ca interesul procesual să fie născut şi actual a existat neîndoielnic la momentul exercitării de către reclamanţi a dreptului de a ataca sentinţa primei instanţe, prin care li s-a respins acţiunea ca nefondată. Astfel, reclamanţii dacă nu ar fi recurs la apel, nu ar mai fi avut posibilitatea legală de a obţine schimbarea acestei soluţii nefavorabile, fiind ca atare prejudiciaţi.

În speţă, reclamanţii îşi justificau pe deplin interesul apelului, prin care, pe calea unei devoluţiuni integrale, în temeiul art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., se urmărea schimbarea sentinţei şi admiterea acţiunii privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit încheiat cu pârâta.

Reclamanţii nu erau în situaţia câştigării procesului demarat împotriva pârâtei şi nici în situaţia unei recunoaşteri a pretenţiilor acestora de către partea cu care se aflau în litigiu, prin contractul de dare în plata.

Art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, stipulează că "la momentul încheierii contractului translativ de proprietate va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare".

Potrivit acestor dispoziţii legale, efectul contractului de dare în plată este unul liberator, în sensul încetării obligaţiilor debitorului rezultate din executarea contractului, similar plăţii. Prin darea în plată, se sting obligaţiile izvorâte din clauzele contractului de credit, asumate cu valoare obligatorie faţă de creditor (restituirea capitalului, plata dobânzilor şi a comisioanelor).

Instanţa de apel reţine că datorită clauzei de la art. 1.3 din contract, natura juridică a convenţiei ar fi cea a unei tranzacţii încheiate în condiţiile art. 2267 C. civ.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie, care sunt acte de voinţă ale părţilor privitor la drepturile subiective deduse judecăţii ori la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili aceste drepturi.

Prin urmare, în măsura în care convenţia ar fi conţinut clauze referitoare la pretenţiile deduse judecăţii, în forma unei tranzacţii, se putea acorda eficienţă actului procesual de dispoziţie, dar numai în măsura în care tindea în mod real la soluţionarea căii de atac declarate de reclamanţi, ceea ce nu era cazul, întrucât art. 1.3 nu conţinea nicio referire la dosarul cauzei aflate pe rolul instanţei de prim control judiciar.

În acelaşi timp, luarea în considerare a unei tranzacţii ar fi presupus în mod necesar cenzurarea conţinutului acesteia, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a se verifica dacă înţelegerea părţilor ar fi fost sau nu de natură să conducă la stingerea litigiului.

Or, nu există nicio analiză a instanţei de apel, în sensul de a se fi verificat dacă înţelegerea părţilor privea anumite capete de cerere ce formau obiectul litigiului ori era necesar a se continua judecata cu privire la capetele de cerere asupra cărora nu îşi producea efectul extinctiv şi exista, logic, interesul procesual al exercitării şi susţinerii în continuare a căii de atac.

Prin clauza de la art. 1.3, părţile în litigiu au stabilit că "urmare a transferului dreptului de proprietate (…) se sting toate sumele datorate de împrumutat în temeiul contractului de credit, prin efectul contractului de dare în plată şi al Legii nr. 77/2016, respectiv că nu mai avem niciun fel de pretenţii materiale sau de altă natură, prezente sau viitoare între noi cu privire la creanţa datorată la data semnării prezentului contract".

Sunt fondate criticile recurenţilor potrivit cu care clauza de la art. 1.3 din contractul de dare în plată, astfel cum rezultă din analiza logică, gramaticală şi semantică a conţinutului acesteia, se referă la inexistenţa unor pretenţii între părţile în litigiu, în legătură cu singura creanţă certă la data convenţiei (5.05.2017), adică suma datorată de debitori băncii, în executarea contractului de credit şi nu este decât o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată.

Clauza menţionată nu conţinea nici tranzacţionarea expresă asupra nulităţii clauzelor din contractul de credit, în sensul art. 2274 C. civ. şi, prin urmare, nici asupra sumelor de restituit de către creditoare ca plată nedatorată, subsecvent nulităţii, ce urmau a se stabili ulterior dării în plată, prin hotărâre judecătorească.

Fiind interpretată greşit şi atribuindu-se efectele juridice ale unei tranzacţii, pe care nu le avea, clauza de la art. 1.3 nu putea constitui un motiv pertinent pentru admiterea excepţiei de fond a lipsei de interes a apelului.

Intimata-pârâtă susţine lipsa interesului procesual al reclamanţilor, întrucât nu ar mai putea fi invocată nulitatea decurgând din caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 referindu-se la derularea "în continuare" a contractului, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea clauzelor abuzive mai poate continua, condiţie ce nu ar putea fi îndeplinită, în condiţiile in care contractul de credit a încetat, efect al dării în plată.

Înalta Curte reţine că sensul prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală şi parţială a contractului. Faptul că în textele legale menţionate legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parţială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor-interese, nu se poate aprecia ca o condiţie specială a exercitării acestui tip de acţiune în ce priveşte interesul procesual, în realitate, acesta găsindu-şi reglementarea în dispoziţiile de drept comun ale C. proc. civ.

Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, interesul invocării unei cauze de nulitate constând în nerespectarea unei condiţii de validitate la încheierea actului juridic nu ar putea fi negat, în cauză avându-se în vedere efectele retroactive ale nulităţii, care se raportează chiar la momentul încheierii contractului. Urmarea constatării nulităţii absolute este repunerea părţilor în situaţia anterioară operării clauzelor respective, solicitarea de restituire a prestaţiilor percepute de bancă în baza clauzelor abuzive fiind întemeiată pe dispoziţiile de drept comun care reglementează plata nedatorată din C. civ.

În legătură cu efectele nulităţii clauzelor abuzive şi limitele efectelor retroactivităţii acesteia, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/3/CEE au fost interpretate de către C.J.U.E. ca fiind contrare unei jurisprudenţe naţionale "care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul art. 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conţinute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator, doar la sumele plătite nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunţării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv" (Hotărârea din 21 decembrie 2016, pronunţată în Cauzele conexate C-154/15, C-307/15 şi C-308/15, Gutierrez, Naranjo şi alţii).

Cererea de chemare în judecată priveşte constatarea nulităţii absolute a unor clauze abuzive din contractul de credit nr. x din 16 ianuarie 2008, încheiat de recurenţii-reclamanţi cu intimata-pârâtă, invocându-se dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, solicitându-se, totodată, şi restituirea sumelor de bani percepute în baza acestor clauze.

Interesul recurenţilor-reclamanţi este născut şi actual, întrucât invocându-se încălcarea unui drept subiectiv, consecinţa imediată este şi formularea pretenţiilor corelative, respectiv prin recunoaşterea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzelor deduse judecăţii, se naşte şi dreptul la restituirea sumelor plătite nedatorat băncii, acestea formând obiectul litigiului pendinte.

Argumentele intimatei-pârâte legate de procedura dării în plată care a condus la încetarea contractului de credit, privind rămânerea fără obiect a petitelor din cererea de chemare în judecată care nu sunt justificate printr-un drept de repetiţiune, ci prin derularea ulterioară şi adoptarea contractului în forma propusă de reclamanţi nu conduc la lipsa de interes a apelului, pentru că nu este limitat la aceste soluţii din dispozitivul sentinţei. Este însă necesar a fi analizate punctual de către instanţa devolutivă, pentru a se verifica dacă subzistă interesul procesual, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ.

Prin urmare, pentru aceste considerente, constatând că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes a căii de atac şi, în virtutea efectului peremptoriu al acesteia, a respins apelul fără a se analiza motivele invocate de reclamanţi privind nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei, fiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul, va casa decizia atacată şi va dispune trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a pronunţat hotărârea casată, spre o nouă judecată.

Această instanţă urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ. şi a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată solicitate în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care nu pot fi acordate în această etapă procesuală finalizată prin soluţia de casare, în lipsa unei statuări jurisdicţionale asupra fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1553A din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, consider că se impunea respingerea recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1553A din 4 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 8086 din 21 decembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi împotriva pârâtei C. S.A. având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit nr. x încheiat la data de 16 ianuarie 2008.

Clauzele a căror nulitate s-a solicitat a se constata au vizat mecanismul de calcul al dobânzii, comisionul de administrare, obligaţia asigurării imobilului prin intermediul unei societăţi de asigurare agreată de bancă, suplimentarea bunurilor aduse în garanţie.

Reclamanţii au solicitat totodată, obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit, urmând ca acesta să se deruleze în continuare, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 93/2000, precum şi restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor contestate.

La data de 5 mai 2017, între părţi s-a încheiat contractul de dare în plată prin care s-a convenit, ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016 stingerea "sumei totale în cuantum de 132.657,07 CHF, prin darea în plată către C. S.A. a imobilului aflat în proprietatea garanţilor ipotecari", respectiv a reclamanţilor, astfel cum rezultă din art. 1 - obiectul contractului.

Învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, instanţa de apel a admis în conformitate cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes invocată de intimată, cu motivarea că interesul nu mai este actual deoarece prin încheierea actului de dare în plată, părţile au stins raporturile juridice dintre ele. Actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016 stingerea oricărei datorii, a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare. Contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacţii, în condiţiile art. 2267 C. civ., părţile stingând datoriile reciproce, potrivit clauzei 1.3 din contract, prin transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, în schimbul sumelor de bani împrumutate.

Prin recursul formulat reclamanţii, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 au solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru judecarea apelului pe fond.

În concret, recurenţii arată că instanţa de apel nu a judecat fondul, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d), art. 33 şi art. 40 C. proc. civ., prin raportare la contractul de dare în plată încheiat între părţile litigiului, apoi este citată partea din considerentele deciziei prin care s-a reţinut că interesul reclamanţilor nu mai este actual, ca urmare a încheierii acestei convenţii.

În aceste condiţii, potrivit opiniei separate dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. deşi, formal invocate, în absenţa dezvoltării corespunzătoare a criticilor de nelegalitate derivate din aplicarea greşită a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, face imposibilă verificarea acestui motiv de casare.

Critica de nelegalitate prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 77/2016 şi interpretarea greşită a clauzei 1.3 din contractul de dare în plată.

Susţin recurenţii că, înţelesul art. 10 din lege este acela că doar creditorul, respectiv împrumutătorul nu mai poate solicita de la debitori, sume suplimentare de bani, nu şi invers.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată cu privire la clauza 1.3, ca urmare a transferului dreptului de proprietate, s-au stins toate sumele datorate de împrumutat în temeiul contractului de credit, nu şi eventualele datorii ale băncii creditoare faţă de aceştia.

Concluzia rezultă din analiza gramaticală şi înţelesul literal al termenilor utilizaţi, în sensul că pretenţiile prezente sau viitoare sunt legate de creanţa existentă. La data semnării contractului de dare în plată, intimata creditoare nu datora nimic recurenţilor-reclamanţi, deoarece cererea de chemare în judecată a fost respinsă, astfel încât neexistând o datorie a intimatei, această clauză nu se putea referi la pretenţiile, eventual reciproce derivând din contractul de credit. Dacă părţile ar fi dorit stingerea pretenţiilor din litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată ar fi transpus această eventuală înţelegere în actul de dare în plată.

În consecinţă, susţin recurenţii, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 77/2016 şi a clauzei 1.3 din contractul de dare în plată, conduce la concluzia stingerii datoriilor debitorilor faţă de bancă nu şi a eventualelor datorii ale băncii-creditoare faţă de împrumutaţi.

În opinia separată din verificarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a reţinut că actul de dare în plată are ca efect, potrivit art. 10 din Legea nr. 77/2016 stingerea oricărei datorii a debitorilor faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

Această interpretare este conformă cu dispoziţia legală invocată, potrivit căreia, la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

Concluzia instanţei de apel potrivit căreia contractul de dare în plată are natura juridică a unei tranzacţii - distinct de faptul că această dezlegare nu a format obiectul unei critici prin care recurenţii să investească instanţa de recurs cu o atare analiză - s-a fundamentat pe interpretarea clauzei 1.3 din contractul de dare în plată.

Această clauză, care a primit o interpretare diferită, inclusiv în soluţionarea recursului, determinând formularea opiniei separate, are următorul conţinut:

"ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului de mai sus de la Garanţi la Creditoare, subscrisele părţi contractante constatăm că se sting toate sumele datorate de Împrumutat în temeiul contractului de credit, prin efectul procentului contractului de dare în plată şi al Legii nr. 77/2016, respectiv că nu mai avem nici un fel de pretenţii materiale sau de altă natură, prezente sau viitoare, între noi cu privire la creanţa datorată la data semnării prezentului contract".

Clauza trebuie analizată în contextul care a generat încheierea contractului de dare în plată şi trebuie interpretată în conformitate cu regulile stabilite prin art. 1266 - 1268 C. civ.

Din această perspectivă, prezintă relevanţă faptul că, contractul de dare în plată s-a încheiat după pronunţarea hotărârii primei instanţe prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat între părţi. Intimata a susţinut, prin întâmpinare, iar recurenţii nu au contestat, că a fost notificată de debitori în vederea încetării contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat pentru garantarea restituirii creditului, sens în care s-a încheiat la data de 5 mai 2017 contractul de dare în plată, şi ulterior reclamanţii prin apelul formulat au criticat modul de soluţionare a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În această ordine de ideii, este corectă apărarea intimatei, potrivit căreia eventuala admitere a acţiunii ar fi lipsită de finalitate deoarece contractul de credit a încetat prin acordul părţilor. Totodată trebuie observat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, continuarea contractului, după eliminarea clauzelor abuzive. În mod evident, prin încheierea contractului de dare în plată, reclamanţii şi-au schimbat poziţia procesuală în privinţa derulării contractului de credit şi, recunoscând existenţa sumelor de plată datorate în temeiul contractului de credit, au transmis intimatei dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat.

În egală măsură, interpretarea clauzei art. 1.3 din contractul de dare în plată, contrar susţinerilor recurenţilor, care au avut în vedere sensul gramatical şi literal al temeiurilor utilizaţi de părţi, trebuie efectuată, conform art. 1266 alin. (1) C. civ., după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor utilizaţi. În acest sens, conform alin. (2) al aceluiaşi articol se va ţine seama între altele, la stabilirea voinţei concordante de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, precum şi de comportamentul lor, ulterior încheierii contractului.

Din această perspectivă, este important de observat că, într-adevăr potrivit primei părţi a clauzei 1.3, ca urmare a transferului dreptului de proprietate, părţile contractante au convenit că se sting toate sumele datorate de împrumutaţi în temeiul contractului de credit. Această primă parte a clauzei, preia dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 77/2016 fiind exprimată cu suficientă claritate.

Situaţia este însă diferită în privinţa părţii finale a clauzei, iar precizarea conform căreia părţile nu mai au nici un fel de pretenţii reciproce, materialele sau de altă natură, prezente sau viitoare, cu privire la creanţa datorată la data semnării actului de dare în plată, trebuie interpretată, în conformitate cu dispoziţiile art. 1267 C. civ. privind interpretarea sistematică a clauzelor, astfel cum acestea rezultă din ansamblul contractului.

Prin urmare, este corectă susţinerea intimatei în sensul că, prin efectul încheierii contractului de dare în plată a imobilului ipotecat se sting toate creanţele izvorâte din contractul de credit, iar precizarea conform căreia părţile nu mai au niciun fel de pretenţii reciproce materiale sau de altă natură a vizat tocmai situaţia contractului de credit. Doar această interpretare poate produce efecte, în sensul art. 1268 alin. (3) C. civ., pentru că, numai în ipoteza obligării intimatei la restituirea unor sume către reclamanţi, încasate în temeiul contractului de credit, aceştia ar fi dobândit calitatea de creditori ai intimatei şi ar fi putut exista pretenţii reciproce între părţi.

În concluzie, prin clauza 1.3 ‚, părţile au avut în vedere atât stingerea sumelor datorate de reclamanţi în temeiul contractului de credit, dar şi a pretenţiilor reciproce prezente sau viitoare derivate din contractul de credit, cu consecinţa că eventuala constatare a caracterului abuziv al contractului de credit este lipsită de finalitate, deoarece acesta încetându-şi existenţa juridică nu mai poate continua, astfel cum au solicitat reclamanţii prin acţiunea introductivă. În egală măsură, nici restituirea sumelor încasate de intimată în temeiul clauzelor contestate, nu ar fi posibilă în condiţiile în care, reclamanţii nu îşi mai pot valorifica un eventual drept de creanţă, deoarece prin actul autentic de dare în plată au stabilit contrariul.