Abusiveness of fixed-percentage banking fees and undefined early maturity triggers under consumer credit law

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la 23 decembrie 2015 sub numărul x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulităţii absolute a următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit nr. x din 26 iunie 2008 şi în actul adiţional la contractul de credit, semnat la 25 mai 2009: clauza privind comisionul de procesare - art. 1 pct. 1.1 lit. c) şi art. 3 pct. 3.12 din contract; clauza privind comisionul de plată anticipată - art. 3 pct. 3.13 şi art. 4 pct. 4.8 şi 4.9 din contract şi art. 2 pct. 2.12 din actul adiţional; clauza privind comisionul de administrare - art. 3 pct. 3.14 din contract; clauza care conferă pârâtei dreptul de a declara unilateral scadenţa anticipată a creditului - art. 8 din contract; clauzele privind cursul de schimb valutar la care se va face plata creditului - pct. 2.4 lit. a), pct. 4.5, pct. 4.6, pct. 5.9 din contract şi pct. 2.14 din actul adiţional.

Ca urmare a constatării nulităţii acestor ultime clauze, reclamanţii au solicitat ca plăţile ulterioare pe care le vor efectua în baza contractului şi a eventualelor acte adiţionale modificatoare ale acestuia să se efectueze la cursul de schimb al monedei de acordare a creditului de la momentul contractării.

Ca urmare a admiterii capătului 1 de cerere, reclamanţii au solicitat restituirea în monedă naţională, la cursul de la data efectuării plăţii a cuantumului comisionului de procesare - 1.188 CHF; în moneda naţională, la cursul de la data efectuării plăţii, a cuantumului comisionului de administrarea plătit până la data semnării actului adiţional, când pârâta a renunţat a mai percepe acest comision - 819,16 CHF; a diferenţei dintre cursul iniţial de schimb al monedei de acordare şi cursul de schimb perceput de către pârâtă la data efectuării fiecărei plăţi lunare, în baza contractului de credit (în ipoteza admiterii acestui capăt de cerere, cuantumul total va putea fi calculat fie de către pârâtă - plată voluntară - fie de executorul judecătoresc - declanşare executare silită).

În drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 289/2004, Legea nr. 296/2004.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că la 26 iunie 2008 au încheiat cu pârâta C. S.A. contractul de credit nr. x având ca obiect suma de 55.188 CHF, iar la 25 mai 2009 au încheiat actul adiţional la contractul iniţial, care în esenţă modifică dispoziţiile privind dobânda.

Reclamanţii au arătat că, după analiza condiţiilor personale pentru acordarea împrumutului, banca le-a comunicat că singura ofertă pentru care se califică este cea corespunzătoare formei contractului, nefiindu-le acordat un termen de reflecţie şi neexistând nicio negociere a clauzelor contractului.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanţii nu au chemat în judecată toate părţile semnatare ale convenţiei, excepţia lipsi de obiect sau de interes actual şi legitim al primului petit al cererii de judecată, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 5070 din 21 martie 2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia Civilă a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut că, dintre petitele cererii de chemare în judecată, cel principal privind constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 8 din contract (care prevede posibilitatea pârâtei de a declara scadenţa anticipată a creditului şi de a iniţia procedurile legale pentru recuperarea sumelor datorate pe cale amiabilă sau prin executare silită) nu este evaluabil în bani. Acest petit atrage, potrivit art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competenţa tribunalului.

De asemenea, s-a mai reţinut că petitul privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor privind cursul de schimb valutar este evaluabil în bani, prin raportare la diferenţa dintre suma totală de achitat în RON la cursul CHF de la data acordării creditului şi suma totală de achitat în RON la cursul CHF de la data introducerii cererii, respectiv 286.621,95 RON (149.111,41 x 4,1797 - 149.111,41 x 2,2575).

Dosarul a fost înaintat Tribunalului Bucureşti unde a fost înregistrat pe rolul secţiei a VI-a Civile sub nr. x/2016.

La 9 iunie 2016, reclamanţii au depus precizări prin care au arătat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este în cuantum de 230.031 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 172 din 20 ianuarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la lipsa negocierii clauzelor contractuale, că, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de procesare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată şi la scadenţa anticipată, acestea sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel că ele nu pot fi examinate din perspectiva caracterului lor abuziv.

În ce priveşte clauza privitoare la rambursarea creditului în moneda contractată, tribunalul a reţinut în esenţă incidenţa principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. şi a constatat redactarea ei într-un limbaj clar şi inteligibil, că reclamanţii au acceptat în cunoştinţă de cauză valoarea împrumutului, moneda în care acesta s-a acordat, variaţia cursului valutar, apreciind că această variaţie nu a fost stabilită a fi suportată exclusiv în sarcina consumatorului, riscul valutar privind ambele părţi contractante.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., calea de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 872 A din 30 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, cu privire la clauzele vizând comisionul de procesare şi comisionul de administrare, că odată constatată încadrarea unei anumite clauze în obiectul principal al contractului, sunt excluse de la analiză condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

S-a subliniat că natura juridică a contractului de credit este una complexă, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi la restituirea acestuia cu dobândă, ci presupune şi efectuarea altor prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera şi în privinţa acestora că au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Având în vedere şi statuările C.J.U.E. din cauzele Kasler şi Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului", instanţa de apel a apreciat că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

S-a apreciat că, pentru ca instanţa să poată cenzura caracterul justificat al preţului faţă de serviciul prestat, este necesar ca dispoziţiile contestate să nu aibă caracter clar şi inteligibil.

În acest sens, s-a reţinut că, astfel cum rezultă chiar din denumire, comisionul de procesare vizează demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului pentru verificarea bonităţii clientului, iar comisionul de administrare priveşte efectuarea de operaţiuni de cont bancar efectuate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului. În analiza comisionului de administrare, instanţa de apel a reţinut că nu se poate face abstracţie de durata creditului, perioadă în care se pot efectua diverse operaţiuni de cont care implică o contraprestaţie din partea creditorului.

În acest context, s-a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de reclamanţi referitoare la caracterul "clar şi inteligibil" al clauzelor prin care se arată că prin modul de redactare al clauzelor contractuale nu se asigură informarea completă şi corectă a consumatorilor despre obligaţiile asumate, limbajul folosit de bancă fiind neclar şi echivoc.

În cauză, reţine instanţa de apel, contractul de credit expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de aplicare a comisioanelor, reieşind că împrumutatul datorează un comision de procesare de 2,2% aplicat la valoarea creditului, care se achită integral la data tragerii, precum şi un comision de administrare lunar de 0,15% aplicat la soldul creditului.

În atare condiţii, instanţa a apreciat că ambele clauze au fost exprimate într-un mod clar şi inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaşte chiar de la data încheierii contractului întinderea obligaţiei asumate.

În concluzie, s-a constatat că, în speţă, nu se poate reţine caracterul abuziv al comisionului de acordare ori a celui de administrare prevăzute în contractul de credit.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, instanţa de apel a reţinut că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale poate atrage scadenţa anticipată, iar clauzele care permit acest lucru în caz de nerespectare a obligaţiilor asumate de împrumutat prin convenţie echivalează cu inserarea în contract a condiţiei rezolutorii subînţeleasă în orice convenţie, motiv pentru care nu se poate reţine caracterul abuziv al acestora.

Instanţa de prim control judiciar a mai statuat că prin contractul de credit se stabilesc în mod expres o serie de obligaţii în sarcina împrumutatului, iar acesta, prin simpla lecturare a convenţiei, poate înţelege cu uşurinţă care este sancţiunea care intervine în caz de culpă contractuală. În atare situaţie nu se poate susţine în mod întemeiat că acele clauze creează un dezechilibru semnificativ şi evident între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat că respectivele clauze au fost redactate în mod clar şi au fost aduse la cunoştinţa împrumutatului la momentul încheierii contractului.

La 16 iunie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenţii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, doar în ceea ce priveşte soluţia dată asupra clauzelor referitoare la comisionul de procesare şi la comisionul de administrare, precum şi la posibilitatea băncii de a declara creditul scadent anticipat, conform art. 7 lit. f) din contract, respectiv neexecutarea de către împrumutat a oricărei obligaţii asumate prin contract, precum şi încălcarea oricărei alte clauze contractuale.

S-a învederat că instanţa de apel a încadrat greşit clauzele privind comisioanele de procesare şi de administrare în excepţiile prevăzute la dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că, atât prin cererea introductivă, cât şi în apel, reclamanţii ar fi criticat comisioanele de procesare şi de acordare doar prin prisma existenţei unei disproporţii în raport cu serviciile prestate. În acest sens, reclamanţii, în calitate de consumatori, nu au avut cunoştinţă dacă banca a prestat ceva în schimbul acestor comisioane, motiv pentru care nu poate fi reţinută ipoteza potrivit căreia reclamanţii ar fi susţinut caracterul disproporţionat al serviciilor, în condiţiile în care consumatorii persoane fizice nu au fost informaţi că aceste servicii există.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat şi clauza prevăzută la art. 7 lit. f) din contract, potrivit căreia scadenţa anticipată se poate declara pentru neexecutarea de către împrumutat a oricărei obligaţii asumate prin contract, precum şi încălcarea oricărei alte clauze contractuale. În opinia reclamanţilor, o astfel de clauză nu ar putea opera niciodată ca un pact comisoriu, nefiind îndeplinită condiţia determinării exacte a obligaţiei a cărei încălcare atrage aplicabilitatea pactului. Astfel, pactul nu are un obiect determinat şi atunci este nul.

Recurenţii au învederat că obligaţiile menţionate la art. 7 din contract ar putea constitui astfel de pacte, dar nu şi maniera în care este formulată lit. f). În acest sens, reclamanţii au susţinut că, prin anularea acestei clauze, scopul lor este de a evita un abuz din partea instituţiilor bancare, pe care acestea îl exercită atunci când au un interes.

Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii-reclamanţi au depus la dosar punct de vedere la raport, prin care au susţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 14 mai 2019, pronunţată în dosarul asociat x/2016 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurenţii-reclamanţi.

La acelaşi termen de judecată, în dosarul de bază a fost admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi ale temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul a fost încadrat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea hotărârii atacate doar cu privire la clauzele referitoare la comisionul de procesare, comisionul de administrare şi comisionul care dă posibilitatea băncii să declare scadenţa anticipată a creditului, conform art. 7 lit. f) din contract.

În ceea ce priveşte comisioanele de procesare şi de administrare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a încadrat în mod greşit aceste comisioane în excepţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că serviciile prestate de către bancă pentru aceste comisioane sunt practic inexistente sau, cel mult, au o valoare infimă, instanţa de apel reţinând în mod greşit că s-ar fi invocat caracterul disproporţionat.

De asemenea, recurenţii au precizat că aceste comisioane nu au o exprimare clară şi inteligibilă, cu toate că sunt exprimate printr-un procent fix, iar în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a lăsat să se înţeleagă că aceste comisioane ar face parte din obiectul principal al contractului, fiind prestaţii esenţiale.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a constatat că cele două clauze privind comisioanele de procesare şi de administrare nu sunt abuzive, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, astfel cum au fost transpuse în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi statuările C.J.U.E. din cauzele Kasler şi Matei, concluzionând că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Totodată, s-a reţinut că aceste comisioane au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind prezentat mecanismul de calcul al acestora.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, pentru ca instanţa de apel să procedeze la examinarea comisioanelor de procesare şi de administrare şi din perspectiva hotărârii pronunţate de C.J.U.E. în cauza C- 621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.

În cadrul acestei decizii, privitoare la comisioanele de acordare (în cauza de faţă de procesare) şi de administrare C.J.U.E. a hotărât că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Distinct de concluziile ce se desprind din dispozitivul deciziei C.J.U.E., evocate în precedent, instanţa supremă impune instanţei de apel ca, în rejudecare, în limitele criticilor formulate în recurs (începând cu paragraful nr. 2 de la pag. 2 şi până la paragraful ultim de la pag. 3, continuat pe pagina 4 din memoriul de recurs), cu trimitere la argumentele din cererea de chemare în judecată şi la cele din apel, analiza celor două comisioane să se concentreze şi asupra considerentelor nr. 36 - 43 ale deciziei C.J.U.E.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este fondată şi critica referitoare la modul în care instanţa de apel a statuat asupra clauzei privind scadenţa anticipată a creditului, cu privire la care recurenţii-reclamanţi au susţinut că este abuzivă din perspectiva faptului că la art. 7 lit. f) din contract nu sunt determinate cu exactitate obligaţiile a căror neîndeplinire duc la declararea scadenţei anticipate a creditului, critica putând fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, instanţa de apel a reţinut cu privire la această clauză că prin contractul de credit au fost stabilite o serie de obligaţii în sarcina împrumutaţilor, iar în caz de neîndeplinire se subînţelege sancţiunea care intervine.

Înalta Curte impune instanţei de apel ca, în rejudecare, să stabilească obligaţiile a căror neîndeplinire pot genera scadenţa anticipată a creditului, având în vedere că prin cererea de apel reclamanţii au criticat clauza prevăzută la art. 8 din contract, care prevedea că banca poate declara scadenţa anticipată a creditului pentru ipotezele prevăzute la art. 7, articol unde la lit. f) este folosită noţiunea de "orice obligaţie", fără a se exemplifica în concret acele obligaţii a căror neîndeplinire conduc la scadenţa anticipată a creditului, împrejurare care lasă loc de echivoc.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară şi precisă, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, deoarece nu a fost motivată complet şi convingător, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Faţă de aspectele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I, raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul reclamanţilor A. şi B., cu consecinţa casării deciziei civile nr. 872 A din 30 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 872 A din 30 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2019.