Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2148/2019 AI generated

Consumer association’s bid to force banks to collect CHF loans at grant-date rate fails; cassation appeal inadmissible and costs awarded against claimant

Case Number Decizia nr. 2148/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice dismissed as unfounded the claimant association’s appeal in cassation, thereby upholding the Court of Appeal’s decision that rejected the action as inadmissible and confirming the claimant’s liability for costs; the court ordered the claimant to pay additional litigation expenses to seven defendant banks in specified amounts (ranging from about 8,176 to 27,777 RON), with the judgment final. The underlying dispute was a consumer-protection action under Law No. 363/2007 (implementing Directive 2005/29/EC) seeking an order that banks cease the alleged unfair commercial practice of collecting CHF-denominated loan instalments at the daily exchange rate and instead collect at the rate prevailing when the loans were granted. The decisive legal basis was that the requested remedy—effectively rewriting currency repayment clauses—was not among the measures enumerated in Article 13(1)(a) of Law No. 363/2007, and under Article 3(2)(a) of that law, the statute cannot affect contractual validity or effects, thereby protecting the binding force of contracts (Articles 969-970, 1073, 1578 Civil Code 1864); the court also held that the incidental appeals were admissible under Article 472 Civil Procedure Code, that the principle of non-aggravation did not apply once incidental appeals were lodged, and that the costs award was proper.

Legislator headnote

AI generated

art. 1578 C. civ, art. 2164 C. civ, art. 969 C. civ, art. 1270 C. civ, art. 10 din Legea nr. 363/2007, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007; Consumer association’s bid to force banks to collect CHF loans at grant-date rate fails; cassation appeal inadmissible and costs awarded against claimant: The underlying dispute was a consumer-protection action under Law No. 363/2007 (implementing Directive 2005/29/EC) seeking an order that banks cease the alleged unfair commercial practice of collecting CHF-denominated loan instalments at the daily exchange rate and instead collect at the rate prevailing when the loans were granted. The decisive legal basis was that the requested remedy—effectively rewriting currency repayment clauses—was not among the measures enumerated in Article 13(1)(a) of Law No. 363/2007, and under Article 3(2)(a) of that law, the statute cannot affect contractual validity or effects, thereby protecting the binding force of contracts (Articles 969-970, 1073, 1578 Civil Code 1864); the court also held that the incidental appeals were admissible under Article 472 Civil Procedure Code, that the principle of non-aggravation did not apply once incidental appeals were lodged, and that the costs award was proper.

Keywords

AI generated
banking law consumer contract repayment of loan Civil Procedure Code commercial dispute action for liability

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Basis for dismissing the appeal as unfounded.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Used to order the losing party to pay the court costs.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 357/02.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea faţă de pârâta Banca Naţională A României ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele A. (fostă S.C. B. SA), C. S.A., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A. - Membră a Grupului F. prin G., H., S.C. I. S.A., S.C. J. S.A. şi K. S.A., având ca obiect obligarea băncilor pârâte la încetarea practicii comerciale incorecte de a percepe, la cursul zilei, ratele şi orice sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate in CHF, cu consecinţa obligării băncilor pârâte să încaseze ratele şi orice alte sume datorate de consumatori în temeiul aceloraşi contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor. Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantei formulată de intervenienta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi a fost obligată reclamanta să plătească către fiecare dintre pârâtele S.C. B. S.A., E. S.A. - MEMBRĂ A GRUPULUI L., I. S.A. şi J. S.A. câte 15.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Anterior, prin încheierea pronunţată la 17.11.2016 instanţa a respins cererea de disjungere, excepţia calităţii de lucru judecat, excepţia de inadmisibilitate, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei extinctive şi excepţia lipsei de obiect şi de interes.

Prin decizia civilă nr. 406/20.02.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta M. împotriva sentinţei civile nr. 357/02.02.2017 şi a încheierii din data de 17.11.2016, a admis apelurile formulate de pârâte împotriva încheierii de şedinţă din data de 17.11.2016 şi împotriva sentinţei civile nr. 357/02.02.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, a schimbat în parte încheierea din data de 17.11.2016 şi sentinţa atacată în sensul că: a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Totodată, a fost obligată apelanta reclamantă la plata următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată: 22.155,90 RON către intimata S.C. E. S.A. - membra a grupului F., 11.034,16 RON către apelanta S.C. D. S.A., 19.388,49 RON către apelanta S.C. I. S.A. şi 33.223,87 RON către apelanta S.C. B. S.A. şi a fost respinsă cererea intimatei S.C. J. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Analizând critica formulată de pârâtele S.C. C. S.A., S.C. N. S.A., K. S.A. şi S.C. I. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 17.11.2016 cu privire la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere şi apărarea apelantei reclamante, Curtea apreciază că această critică este întemeiată pentru următoarele considerente:

Reclamanta M. a solicitat instanţei obligarea băncilor pârâte la încetarea practicii comerciale incorecte de a percepe, la cursul zilei, ratele şi orice sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate în CHF, cu consecinţa obligării băncilor pârâte să încaseze ratele şi orice alte sume datorate de consumatori în temeiul aceloraşi contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor şi, în cazul admiterii acestei cereri, obligarea pârâtelor la publicarea integrală a hotărârii judecătoreşti definitive.

Temeiul juridic al acestei cereri l-au reprezentat dispoziţiile art. 10 şi 13 din Legea nr. 363/2007.

Pârâtele S.C. C. S.A., S.C. N. S.A., K. S.A. şi S.C. I. S.A. au invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, primele trei arătând că obiectul concret al cererii introductive nu constă în aplicarea remediului prevăzut de dispoziţiile legale pe care se fundamentează juridic, ci intr-o cu totul alta "sancţiune", inventată de către reclamantă, respectiv încetarea efectelor clauzelor contractuale privitoare la moneda creditului, care transpun principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ. 1864 si art. 2164 C. civ. actual; că această sancţiune este de natură să înlăture de la aplicare dispoziţii exprese ale dreptului pozitiv naţional (cum este principiul nominalismului, respectiv obligativitatea convenţiilor consacrată în art. 969 C. civ. 1864, respectiv art. 1270 C. civ. actual).

I. S.A. a susţinut inadmisibilitatea acţiunii arătând pe de o parte, că formularea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 363/2007 şi implicit ale Directivei 2005/29/CEE este subsidiară unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile legale deja existente în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori iar pe de altă parte, în raport de finalitatea urmărită, respectiv obţinerea unui avantaj patrimonial consumatorilor, prin reducerea contravalorii ratelor ce ar trebui să le achite lunar, în realitate, reclamanta urmăreşte eludarea principiului nominalismului monetar, potrivit căruia, debitorul are obligaţia de a restitui la scadenta bunuri de aceeaşi valoare, de aceeaşi natura şi în aceeaşi cantitate.

Prin încheierea din data de 17.11.2016 Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii ca nefondată motivat de faptul că argumentele invocate de pârâte sunt apărări de fond ce urmează a fi avute în vedere de instanţă la soluţionarea fondului cauzei.

În acest cadru, Curtea de Apel a apreciat că există o contradicţie în considerentele încheierii din data de 17.11.2016 cu privire la motivarea soluţiei acestei excepţii care, în opinia Curţii putea fi evitată dacă, odată ce s-a apreciat că anumite susţineri grupate de părţi în susţinerea unei excepţii sunt apărări de fond a căror temeinicie urmează a fi stabilită odată cu analiza cererii de chemare în judecată, menţiunea cu privire la caracterul nefondat al acestei excepţii nu se mai regăsea în cuprinsul încheierii.

Referitor la admisibilitatea cererii de chemare în judecată, contestată de de pârâte, instanţa de apel a arătat că dispoziţiile procedurale nu reglementează autonom excepţia inadmisibilităţii dar, indiferent dacă ea este privită ca un mijloc de apărare sau ca o excepţie propriu zisă, efectul pe care îl provoacă este respingerea cererii de chemare în judecată fără ca în cauză să fie analizat fondul pretenţiilor.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor "(1) În vederea stopării şi combaterii practicilor comerciale incorecte, persoanele sau organizaţiile care, potrivit legii, au un interes legitim pot fie să sesizeze Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte pentru ca aceasta să decidă asupra reclamaţiilor, fie să iniţieze acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au săvârşit sau sunt susceptibili să săvârşească practici comerciale incorecte. (2)Operatorii economici concurenţi pot informa Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în legătură cu practicile comerciale incorecte."

Conform art. 13 "(1) În măsura în care se consideră necesar, ţinând cont de toate interesele implicate şi, în special, de interesul public, instanţele judecătoreşti competente sau Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor vor dispune, în procedură de urgenţă, chiar fără a exista o dovadă a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intenţiei sau a neglijenţei comerciantului, una dintre următoarele măsuri: a) încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte; b) interzicerea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, chiar dacă acestea nu au fost încă puse în practică, dar acest lucru este iminent; c) transmiterea de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, a datelor de identificare a persoanelor fizice sau juridice implicate în realizarea publicităţii audiovizuale, considerată a fi o practică comercială incorectă, precum şi o copie a materialului publicitar difuzat. (2) În cazul în care, în vederea eliminării efectelor practicilor comerciale incorecte, s-a dispus încetarea, respectiv interzicerea acestora, iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus această măsură a rămas definitivă şi irevocabilă ori ordinul, respectiv decizia emisă potrivit art. 12 alin. (1) nu a fost atacată potrivit art. 12 alin. (3), instanţa care a emis hotărârea definitivă şi irevocabilă, respectiv Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, poate solicita: a) publicarea acesteia, integral sau parţial, în forma pe care o consideră adecvată; b) publicarea unui comunicat rectificator. Comunicatul rectificator trebuie să cuprindă sediul şi celelalte date de identificare ale comerciantului, practica incorectă săvârşită, data la care a fost săvârşită, precum şi măsurile dispuse. (3) Publicarea, în condiţiile prevăzute la alin. (2), se va face, în toate cazurile, într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala comerciantului."

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale, s-a reţinut că persoanele cărora legea le recunoaşte legitimitate activă (art. 10) pot să dispună măsurile enumerate expres de lege: a) încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte; b) interzicerea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, chiar dacă acestea nu au fost încă puse în practică, dar acest lucru este iminent; c) transmiterea de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea solicitării, a datelor de identificare a persoanelor fizice sau juridice implicate în realizarea publicităţii audiovizuale, considerată a fi o practică comercială incorectă, precum şi o copie a materialului publicitar difuzat, dacă apreciază necesar, în vederea stopării şi combaterii practicilor comerciale incorecte.(art. 13)

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată în cauză, instanţa de apel a constatat că, la o primă analiză, aceasta îşi găseşte suportul în dispoziţiile art. 10 prima teză din Legea nr. 363/2007, reclamanta solicitând instanţei să dispună obligarea băncilor pârâte la încetarea practicii comerciale incorecte. Din această perspectivă, reclamanta a justificat calitatea procesuală activă şi interesul în formularea cererii de chemare în judecată.

Practica incorectă imputată de reclamantă băncilor pârâte, presupune perceperea la cursul zilei, a ratelor şi oricăror sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate în CHF.

Referitor la măsura pe care reclamanta a solicitat-o instanţei, obligarea băncilor pârâte să încaseze ratele şi orice alte sume datorate de consumatori în temeiul aceloraşi contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor, Curtea de Apel a constatat că aceasta nu este prevăzută de lege, neregăsindu-se printre măsurile menţionate de art. 13. Având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamantă, art. 13 alin. (1) lit. a), s)-a apreciat că măsura solicitată de reclamantă a fi aplicată nu poate echivala cu încetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, remediul prevăzut de lege în ipoteza în care se consideră necesară aplicarea unei măsuri.

Aceasta deoarece potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007:

"(2) Prezenta lege nu aduce atingere: a) dispoziţiilor legale ce reglementează contractele şi, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor;"

În concret, s-a constatat că, prin solicitarea formulată, reclamanta ignoră prevederile art. 969 C. civ. 1864, care reglementează principiul forţei obligatorii, "pacta sunt servanda", şi care înseamnă că actul juridic civil legal încheiat se impune părţilor, în cazul convenţiilor, întocmai ca legea, fiind astfel, obligatoriu. A da curs solicitării reclamantei ar înseamna şi ignorarea dispoziţiilor art. 970 C. civ. 1864, potrivit cărora "convenţiile trebuie executate cu bună credinţă" şi dispoziţiilor art. 1073 C. civ. 1864, care reglementează efectul oricărei obligaţii, dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta din urmă s-a obligat.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta a făcut referire la contracte de credit de nevoi personale sau ipotecare în franci elveţieni (CHF) încheiate în perioada 2006-2008 de pârâte cu consumatorii; a arătat că aceştia din urmă nu au fost protejaţi de riscul valutar şi nu au avut cunoştinţă despre dimensiunea acestuia atunci când au contractat creditele; a susţinut că se impune încetarea practicilor incorecte şi obligarea băncilor pârâte să încaseze ratele şi orice alte sume datorate de consumatori în temeiul aceloraşi contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor.

Din contractele depuse la dosarul cauzei, Curtea a observat că părţile contractante (profesionist şi consumator) au agreat ca rambursarea ratelor lunare să se facă în valuta în care s-a acordat creditul. Efectul unei astfel de clauze este cel care a nemulţumit-o pe reclamantă deoarece s-au înregistrat creşteri ale cursului CHF în raport de data încheierii contractului.

În raport de dispoziţiile art. 969-970, 1073 C. civ. 1864, s-a reţinut caracterul obligatoriu al acestor tip de clauze în relaţiile dintre părţile contractante. De asemenea, obligativitatea contractului legal încheiat (şi implicit a acestor clauze) are forţă obligatorie nu numai pentru părţile contractante, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionrea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act (clauză). Deci, instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor, sens în care sunt şi dispoziţiile 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007.

Curtea de Apel a apreciat că prin solicitarea formulată sunt ignorate dispoziţii legale şi se urmăreşte lipsirea de efecte a unor clauze contractuale care transpun aceste dispoziţii legale, respectiv principiul nominalismului instituit de art. 1578 C. civ. 1864, principiu care ar fi fost aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract. Formulând această solicitare reclamanta urmăreşte modificarea contractelor încheiate de băncile pârâte cu consumatorii (nenumiţi, legătura dintre ei reprezentând-o exclusiv încheierea unor contracte de credit în CHF) astfel încât aceştia din urmă să plătească ratele şi orice alte sume datorate de consumatori în temeiul aceloraşi contracte, la cursul CHF/leu valabil la data contractării creditelor deşi o astfel de dispoziţie contractuală nu a fost agreată de niciuna dintre părţi la data încheierii contractelor de împrumut. În fapt ar avea loc o modificare a contractelor altfel decât urmare a voinţei celor implicaţi (împrumutat şi împrumutător), modificare prohibită chiar de dispoziţiile actului normativ care a fost indicat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată. O astfel de intervenţie în contracte care să ducă la modificarea unor clauze contractuale nu este recunoscută de CJUE nici în ipoteza în care, instanţa stabileşte caracterul abuziv al unei clauze.

Cum critica formulată de apelantele pârâte S.C. C. S.A., S.C. N. S.A., K. S.A. şi S.C. I. S.A. referitoare la inadmisibilitatea acţiunii a fost apreciată ca întemeiată, consecinţa fiind schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, Curtea de Apel a apreciat că nu se mai impune analizarea criticii în cuprinsul cărora unele dintre pârâtele au contestat soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei de obiect a cererii şi excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Deşi pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. D. S.A. nu au susţinut nici în faţa primei instanţe şi nici în apelurile promovate inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, pârâta J. S.A. nu a susţinut în faţa primei instanţe inadmisibilitatea şi nu a apromovat apel, pârâta E. S.A. a susţinut doar în primă instanţă inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată fără însă a promova apel în care să conteste soluţia dată acestei excepţii, Curtea de Apel a considerat că se impune a fi admise şi apelurile formulate de aceste pârâte deoarece în cauză s-a identificat o coparticipare procesuală subiectivă pasivă atât în prima instanţă, cât şi în instanţa de apel, conform art. 59-60 C. proc. civ.. Prin natura raportului juridic efectele hotărârii se întind asupra tuturor pârâtelor astfel că actele de procedură îndeplinite numai de unele dintre acestea (cele care au invocat inadmisibilitatea acţiunii) profită în condiţiile art. 60 alin. (2) C. proc. civ. şi celor care nu au avut o astfel de susţinere în faţa primei instanţe sau o critică în acest sens prin intermediul unei căi de atac.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta M., Curtea a apreciat că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare având în vedere că, pentru considerentele arătate anterior, critica adusă încheierii din data de 17.11.2016 prin prisma soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a BNR a fost apreciată ca nefondată, iar apelurile formulate de pârâte au fost admise şi s-a dispus schimbarea în parte a încheierii de şedinţă din data de 17.11.2016 şi a sentinţei civile nr. 357/02.02.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016 în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Odată respinsă acţiunea ca inadmisibilă, s-a considerat a fi de prisos analiza criticilor aduse sentinţei.

Având în vedere că apelurile pârâtelor au fost apreciate ca întemeiate, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, Curtea a constatat culpa procesuală a apelantei reclamante şi a dispus obligarea sa la plata cheltuielile de judecată justificate de apelantele pârâte.

Referitor la suma de 7496 RON solicitată de apelanta pârâtă S.C. J. S.A., Curtea de Apel a constatat că cererea este neîntemeiată având în vedere că factura nr. x/06.12.2017 depusă în susţinerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată cuprinde menţiunea "servicii avocaţiale (c/v a 1369 euro)" fără însă ca în cuprinsul acesteia să fie menţionat numărul dosarului pentru care a fost achitată suma sau un alt element (date despre împuternicirea avocaţială) care să ducă la concluzia că această sumă a fost achitată drept contravaloare a reprezentării părţii în acest dosar.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta M., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat modalitatea de soluţionare a apelurilor incidente, care a lăsat neanalizat apelul principal.

Astfel, recurenta a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 472 alin. (1) şi 466 alin. (4) C. proc. civ. în condiţiile în care apelurile incidente formulate de intimatele D. S.A., O. S.A. şi B. S.A. au atacat exclusiv încheierea din data de 17.11.2016, nu şi sentinţa civilă pronunţată în cauză.

Totodată, recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ. deoarece instanţa nu a înţeles să analizeze apelul principal şi a reţinut că, dată fiind soluţia de admitere a apelurilor incidente, criticile apelului principal nu mai au suport procedural pentru a fi analizate, inversând, astfel, accesorialitatea spre apelul principal contrar regulii care instituie dependenţa apelului accesoriu de cel principal.

Recurenta a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 472 alin. (1) şi 477 alin. (1) C. proc. civ., lărgind în mod discreţionar cadrul procesual stabilit de apelantul principal, lăsând fără efecte apelul acestuia, deşi intimatele ar fi avut deschisă calea apelului principal dacă erau nemulţumite de soluţia primei instanţe, în caz contrar având doar posibilitatea de a formula apărări ce privesc aspectele criticate prin apelul principal.

Recurenta a considerat că, schimbând soluţia pe fond a primei instanţe în soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii sale, instanţa de apel a încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut de art. 481 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 363/2007 şi a legislaţiei de protecţia a consumatorilor.

În acest sens, a arătat că a solicitat instanţelor aplicarea unui remediu prevăzut de art. 13 din Legea nr. 363/2017, respectiv încetarea practicilor comerciale incorecte, dar, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, instanţa de apel a lipsit de efecte textul legal şi nu a respectat principiul efectivităţii recunoscut la nivelul CJUE.

Contrar considerentelor instanţei de apel, recurenta a susţinut că principiile forţei obligatorii a contractului şi al relativităţii efectelor acestuia nu pot înlătura de la aplicare legislaţia specială, derogatorie de la dreptul comun, referitoare la sancţionarea, stoparea şi combaterea practicilor înşelătoare. Recurenta a apreciat că sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007 este acela că validitatea, întocmirea şi efectele contractului rămân supuse dispoziţiilor de drept comun, cu excepţia situaţiilor în care acestea ar fi expresii ale unor practici comerciale incorecte, care le afectează total sau parţial valabilitatea sau efectele, şi că încetarea practicilor înşelătoare nu echivalează cu modificarea contractelor, în înţelesul dreptului comun, ci doar cu înlăturarea efectelor care sunt expresia unor practici incorecte ale comercianţilor.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a susţinut greşita aplicare a principiului nominalismului monetar prevăzut de norma supletivă din art. 1578 C. civ. 1864, potrivit căruia debitorul este obligat să verse creditorului suma nominală la care a fost obligat, indiferent de inflaţie sau de fluctuaţii monetare. Acest caracter al normei este subliniat şi de hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra E.), care are rolul de a apăra debitorul de fluctuaţiile monetare, şi nu creditorul, cum în mod nejustificat a fost detunat în jurisprudenţa ultimilor ani favorabilă creditorilor bancari.

În final, recurenta a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către fiecare pârât, contrar dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., deşi nu putea fi reţinută faţă de toţi culpa sa procesuală în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat apelul său, apelul incident al B. S.A. sau apărările din întâmpinările formulate de B. S.A., J. S.A. sau E. S.A..

Totodată, recurenta a apreciat că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat solicitate de intimatele N. S.A., C. S.A. şi K. S.A. deoarece apelurile incidente formulate de acestea erau identice.

Intimatele au depus întâmpinări prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte modalitatea de promovare şi soluţionare a apelurilor incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport de soluţia primei instanţe, care a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, a promovat apel principal reclamanta, solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

Soluţia favorabilă a primei instanţe nu justifica interesul intimatelor în promovarea unui apel. Cu toate acestea, după formularea apelului principal, nu şi-au limitat demersul procesual la formularea unor apărări în cuprinsul întâmpinărilor, ci au depus apeluri incidente, conform art. 472 alin. (1) C. proc. civ., prin care au urmărit, deopotrivă, schimbarea soluţiei primei instanţe, dar în sensul respingerii acţiunii reclamantei prin valorificarea unor excepţii procesuale iniţial respinse de prima instanţă.

Demersul procesual al intimatelor a fost apreciat în mod corect ca fiind admisibil potrivit dispoziţiei legale ce recunoaşte posibilitatea formulării de către intimat a unui apel incident, după împlinirea termenului de apel, în condiţiile promovării apelului de partea potrivnică.

Scopul principal al intimatelor, acela de reformare a sentinţei atacate în sensul admiterii cu prioritate a unor excepţii procesuale, rezulta în mod clar din cuprinsul apelurilor incidente, neavând relevanţă dacă au precizat sau nu în mod expres că atacă atât încheierea de şedinţă din data de 17.11.2016, cât şi sentinţa primei instanţe. Neindicarea expresă în petitul unor apeluri incidente a sentinţei atacate nu poate fi sancţionată în lipsa unei reale vătămări a părţii adverse, doar în virtutea unui formalism excesiv, cât timp aceasta era în măsură să cunoască scopul urmărit prin declararea apelurilor incidente. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. nu permiteau atacarea încheierilor premergătoare decât odată cu fondul tocmai pentru că pregătind darea hotărârii finale, ele urmează soarta acesteia.

De altfel, recurenta - reclamantă nu a invocat în faţa instanţei de apel inadmisibilitatea apelurilor incidente sub acest aspect şi nu a formulat cale de atac împotriva încheierii corespunzătoare a instanţei de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, formularea apelurilor incidente nu a reprezentat o modalitate de lărgire discreţionară a cadrului procesual stabilit de apelanta - reclamantă şi nici o încercare de eludare a dispoziţiilor imperative referitoare la termenul de exercitare a unui apel principal, ci doar valorificarea unui mijloc procesual prevăzut de dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., în limitele instituite de lege, scopul urmărit, cel al schimbării soluţiei primei instanţe, neputând fi obţinut prin simpla formulare a unor apărări în cuprinsul întâmpinării.

Având în vedere faptul că intimatele urmăreau reformarea soluţiei primei instanţe prin valorificarea unei excepţii procesuale, iar apelanta - reclamantă formula critici cu privire la soluţia asupra fondului cererii de chemare în judecată, în considerarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., în mod judicios, instanţa de apel a analizat cu prioritate apelurile incidente. Urmare aprecierii ca fiind întemeiate a criticilor apelantelor incidente referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de apel a schimbat în acest sens sentinţa atacată, devenind inutilă analiza criticilor pe fondul cauzei cuprinse în apelul principal.

În acest mod nu s-a încălcat pretinsa accesorialitate a apelului incident în raport cu apelul principal desprinsă din dispoziţiile art. 472 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. Este adevărat că declararea apelului incident este condiţionată de existenţa unui apel principal, dar aceasta imprimă un caracter incidental acestei cereri, şi nu unul accesoriu, iar această relaţie de dependenţă nu poate fi extinsă dincolo de limitele prevăzute în mod expres de art. art. 472 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la situaţiile în care apelul principal este respins ca inadmisibil, ca tardiv sau fără a se intra în cercetarea fondului. Legiuitorul a recunoscut dependenţa apelului incident de introducerea şi validitatea apelului principal, dar nu şi de caracterul fondat sau nu al acestuia, întrucât, de plano, intimatul contestă hotărârea pronunţată, din perspectiva propriilor interese, aspect incompatibil cu limitarea apelului incident doar la ceea ce s-a apelat prin apelul principal.

Având în vedere formularea în cauză a unui apel principal, dar şi a unor apeluri incidente, devenea inaplicabil principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut de art. 481 C. proc. civ., instanţa fiind investită cu motive de apel din partea părţilor cu interese divergente. Chiar dacă existenţa apelului incident este dependentă de formularea prealabilă a unui apel principal, odată depus în condiţiile legii investeşte instanţa în egală măsură şi permite agravarea situaţiei părţii adverse în calea de atac.

Sub aspectul criticilor referitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a subliniat faptul că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 prevăd în mod expres că această lege specială nu poate aduce atingere, între altele, dispoziţiilor legale ce reglementează contractele şi, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.

În considerarea acestei limitări, instanţa de apel a constatat inadmisibilitatea solicitărilor reclamantei care, deşi formulate sub forma aplicării măsurii de încetare a practicilor comerciale incorecte, prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007, tindea, în concret, la modificarea efectelor unor contracte, a căror valabilitate nu fusese înlăturată până la acel moment. În opinia recurentei reclamante, practica incorectă consta în "punerea în aplicare a unor contracte de credit profund vătămătoare pentru consumatori", iar remediul urmărit prin invocarea art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 363/2007 s-ar concretiza în obligarea profesioniştilor - pârâţi la încetarea practicilor înşelătoare constând în perceperea în RON, la cursul zilei, a ratelor şi a celorlalte sume datorate de consumatori în temeiul contractelor având ca obiect credite acordate în CHF, contrar clauzelor contractuale care instituiau obligaţia de rambursare a creditului în valuta în care a fost acordat.

Or, acest demers urmărea în mod evident utilizarea mijloacelor procesuale puse la dispoziţie de legea specială într-un scop neagreat în mod expres chiar de legiuitor, respectiv pentru înlăturarea efectelor unor clauze contractuale inserate de părţi, care sunt protejate de principiul forţei obligatorii a contractelor.

Fără a nega principiul efectivităţii protejării drepturilor conferite la nivel european sau importanţa legislaţiei speciale referitoare la protecţia consumatorilor, instanţa de apel a subliniat doar că mijlocul procesual ales de asociaţia reclamantă nu poate conduce la obţinerea rezultatului urmărit deoarece legea care instituie acest mijloc nu permite a se aduce atingere, pe această cale, valabilităţii şi efectelor contractelor.

Limitarea legală a accesului la un anumit mijloc procesual nu echivalează însă cu lipsirea consumatorului de protecţia drepturilor recunoscute la nivel european, existând alte pârghii legale, cunoscute asociaţiei reclamante, pentru sancţionarea conduitei necorespunzătoare a profesionistului şi înlăturarea efectelor unor clauze contractuale, sens în care amintim dispoziţiile art. 6-7, respectiv 12 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

De altfel, o asemenea limitare se regăseşte şi în textul directivei transpuse în dreptul românesc prin Titlul I al Legii nr. 363/2007, respectiv în art. 3 alin. (2) din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la greşita interpretare şi aplicare a principiul nominalismului, inclusiv din perspectiva hotărârii CJUE din Cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra E.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectele criticate din cuprinsul considerentelor instanţei de apel au reprezentat doar o motivare subsidiară, fără o relevanţă directă în economia motivelor ce au fundamentat hotărârea atacată. În condiţiile în care s-a reţinut pe calea prezentei hotărâri legalitatea aspectului privind inadmisibilitatea acţiunii decurgând din imposibilitatea înlăturării pe această cale a efectelor unui contract, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se mai impune analiza acestor critici ale recurentei.

Recurenta - reclamantă a susţinut şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 453 şi 451 alin. (1) C. proc. civ. cu prilejul stabilirii în sarcina sa a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată către fiecare intimată.

În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în raport de soluţia pronunţată de instanţa de apel, respingere ca nefondată a apelului principal şi admiterea apelurilor incidente, în mod corect s-a reţinut culpa procesuală a apelantei reclamante şi s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către fiecare intimată.

Faptul că nu au mai fost analizate în concret criticile apelantei reclamante privind fondul acţiunii, faţă de reţinerea prioritară a temeiniciei unei excepţii procesuale, nu înlătură culpa procesuală a părţii care a declanşat judecata căii de atac. Totodată, instanţa de apel a admis în mod corect toate apelurile incidente, chiar dacă o parte din intimaţi nu invocaseră în mod formal inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, reţinând coparticiparea procesuală pasivă şi incidenţa dispoziţiilor art. 59-60 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă a criticat şi faptul că instanţa de apel nu a înţeles să reducă, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sumele datorate cu acest titlu unor intimate care au depus apeluri incidente cu un conţinut identic, dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aspectul invocat nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, textul de lege neinstituind o obligaţie în acest sens în sarcina instanţei, ci doar o critică de netemeinicie, nepermisă în calea de atac a recursului, prin care se tinde la cenzurarea aprecierilor instanţei de apel cu privire la caracterul proporţional al sumelor avansate cu acest titlu.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

În raport de soluţia pronunţată, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată dovedite de intimate ca fiind efectuate pentru formularea unor apărări calificate în prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă M. împotriva deciziei civile nr. 406/A din 20 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. (fostă S.C. B. SA), Banca Naţională a României, C. S.A., S.C. D. S.A., S.C. E. S.A. - Membră a Grupului F. prin G., H., S.C. I. S.A., S.C. J. S.A. şi K. S.A. şi intimata-intervenientă Autoritatea Naţională Pentru Protecţia Consumatorilor.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de: 27.592,86 RON în favoarea intimatei A., 27.776,98 RON în favoarea intimatei C. S.A., 13.860,53 RON în favoarea intimatei S.C. D. S.A., 16.564,44 RON în favoarea intimatei S.C. E. S.A., 13.806,98 RON în favoarea intimatei S.C. I. S.A., 8.176,54 RON în favoarea intimatei S.C. J. S.A., 13.888,79 RON în favoarea intimatei K. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2019.