Absolute nullity of sales contracts due to fraud against the law and illicit cause in insolvency asset disposal.

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub dosarul nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar C., D. S.A. şi E. S.R.L. a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare autentificat de BNP F. sub nr. x/08.11.2011 încheiat între B. prin lichidator judiciar şi AEP Giurgiu Part S.A., având ca obiect imobilul situat în Brăila, str. x, compus din următoarele corpuri de proprietăţi: Lot x Trup 2 - construcţia C1 reprezentând platformă betonată şi macara înscris în cartea funciară nr. x/Brăila; Lot x Trup 2 reprezentând teren intravilan, categoria curţi construcţii, în suprafaţă de 11.505 mp şi construcţiile C1 şi C2 edificate pe această suprafaţă, având număr cadastral x şi 78832-C2 identificate în CF x a municipiului Brăila; Lot x Trup 1 înscris în cartea funciară nr. x/Brăila, reprezentând teren în suprafaţă de 3845,00 mp şi construcţiile C3 şi C4; Lot x Trup 3 înscris în cartea funciară nr. x/Brăila compus din teren, curţi construcţii în suprafaţă de 5381,00 mp şi din construcţiile C5, C7, C8, C9, C10 şi C11.

A mai solicitat reclamanta şi constatarea nulităţii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/12.07.2012 de BNP G. încheiat între D. S.A. şi E. S.R.L., având ca obiect acelaşi imobil descris în primul capăt de cerere situat în Brăila, str. x, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractelor de vânzare în privinţa cărora s-a solicitat constatarea nulităţii absolute şi radierea din cărţile funciare 78831/78832/78922/78917 a municipiului Brăila a dreptului de proprietate a dobânditorilor succesivi, respectiv a pârâţilor D. S.A. şi E. S.R.L. Totodată reclamanta a solicitat notarea litigiului în CF nr. x a municipiului Brăila.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, art. 1254 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 74/Fciv din 3 iunie 2015, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 216A din 9 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 677 din 11 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

În motivarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, că doar contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1248 alin. (4) din noul C. civ., nu şi cel lovit de nulitate absolută, sub rezerva cazurilor prevăzute de lege.

În speţă, recurenta a invocat motivele de nulitate absolută ale fraudării legii şi cauzei ilicite, astfel încât instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la analiza acestora, iar nu să constate că aplicarea sancţiunii nulităţii ar putea fi lăsată la latitudinea unor subiecte de drept, în direcţia unei confirmări, incompatibile cu caracterul general al interesului vizat prin normele juridice încălcate.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că în etapele anterioare ale procesului, judecata nu a purtat în mod corespunzător asupra fondului, din cauze care relevă o greşită aplicare a normelor de drept material ce ţin de regimul juridic al nulităţii, motiv pentru care a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 62/A din 12 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimatele B. S.A. prin lichidator judiciar C., D. S.A. şi E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 74 din 3 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Brăila.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 08.11.2011 de BNP I. încheiat între B. S.A. şi D. S.A. şi a contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 12.07.2012 de BNP G. încheiat între D. S.A. şi E. S.R.L.

S-a dispus repunerea părţilor semnatare ale contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 08.11.2011 de BNP I. şi contractului de vânzare autentificat sub nr. x din 12.07.2012 de BNP G., în situaţia anterioară încheierii contractelor.

S-a dispus radierea din CF nr. x, 78832, 78922 şi 78917 ale mun. Brăila a dreptului de proprietate al pârâtelor S.C. D. S.A. şi S.C. E. S.R.L. H. SPRL Filiala Bucureşti.

Au fost obligate intimatele-pârâte B. S.A. prin lichidator judiciar C., D. S.A. şi E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala Bucureşti la plata către apelanta reclamantă A. S.R.L. a sumei de 37.351,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa judiciară de timbru.

În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte contractul de vânzare autentificat sub nr. x/08.11.2011 de BNP I., acesta a fost încheiat, deşi ambele părţi contractante cunoşteau faptul că licitaţia publică în cadrul căreia fusese oferit spre vânzare imobilul ce făcea obiectul contractului fusese contestată, în contextul în care anularea licitaţiei s-a făcut prin decizia pronunţată de instanţa de recurs în dosarul nr. x/2010, dosar în care B. S.A. a avut calitatea de pârâtă debitoare, iar D. S.A. a avut calitatea de intervenientă în interesul pârâtei. Prin modul în care au procedat ambele pârâte au demonstrat rea-credinţă faţă de reclamanta posibilă participantă la licitaţie.

Prin încheierea contractului de vânzare în baza procesului-verbal de licitaţie din 21.04.2011, pârâta şi intervenienta din dosarul nr. x/113/2010/a2 nu şi-au conformat conduita celor hotărâte de instanţa de judecată, ci dimpotrivă, au nesocotit dispoziţiile acesteia, lipsind decizia irevocabilă a instanţei de efectele ei practice.

S-a mai reţinut că, în speţă, pârâtele au urmărit să se sustragă dispoziţiilor imperative ale art. 116 din Legea nr. 85/2006, adică procedurii organizării unei noi licitaţii, la care să participe şi reclamanta, sub aparenţa ocrotirii intereselor creditorilor societăţii în insolvenţă al cărei bun era vândut şi al nesocotirii dispoziţiilor imperative ale hotărârii judecătoreşti prin care se anula licitaţia care ar fi declarat câştigătoare pârâta D. S.A.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea contract, instanţa a reţinut că mijloacele de probă administrate în cauză converg spre conturarea unei rele-credinţe a pârâtei E. S.R.L., în sensul că aceasta ar fi cunoscut şi sprijinit interesul pârâtei D. S.A. de a înstrăina imobilul unei a treia persoane, pentru a eluda efectele nulităţii contractului încheiat de aceasta din urmă cu B. S.A. cu nerespectarea procedurii art. 116 din Legea insolvenţei şi a efectelor deciziei nr. 518/2012 a Curţii de Apel Galaţi de anulare a licitaţiei în urma căreia a fost dobândit de pârâtă dreptul de proprietate asupra imobilului.

În consecinţă, s-a apreciat că şi în cazul acestui ultim contract de vânzare a existat o cauză ilicită cunoscută de ambele părţi, respectiv intenţia de a eluda dispoziţiile legale privind efectele constatării nulităţii unui contract.

Pârâta B. S.A. prin lichidator judiciar C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 62/A din 12 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că prin decizia nr. 518/02.07.2012 a fost admis recursul formulat de A. S.R.L. dispunându-se doar anularea licitaţiei din 21.04.2011, în contradictoriu cu C. Filiala Brăila. Recurenta susţine că anularea procesului-verbal de licitaţie nu atrage nulitatea absolută a contractelor de vânzare.

În speţă, potrivit art. 404 alin. (3) C. proc. civ., cei îndreptăţiţi să solicite restabilirea situaţiei anterioare executării silite sunt doar creditorii care, în cauză, nu au niciun interes, în condiţiile în care au obţinut preţul maxim în urma vânzării.

În opinia recurentei B. S.A., lichidatorul judiciar urmăreşte în cadrul procedurii doar interesul creditorilor de a-şi recupera creanţele şi nu interesul unei societăţi comerciale cu capital privat, care nu a făcut nicio ofertă de preţ.

Mai mult decât atât, s-a susţinut că, în cauză, creditorii au hotărât în cadrul Adunării Creditorilor să nu promoveze acţiune în anularea contractului de vanzare încheiat cu AEP Giurgiu, motivat de faptul ca au fost îndestulaţi în urma vânzării bunului, iar o repunere a părţilor în situaţia anterioara i-ar prejudicia.

Totodată, s-a mai învederat că nu ar fi justificată promovarea unei cereri de întoarcere a executării silite din partea lichidatorului judiciar, întrucât în cazul reluării licitaţiilor exista posibilitatea neobţinerii preţului de 2.940.000 RON fără TVA.

O altă critică invocată de pârâtă vizează faptul că la data încheierii contractului de vânzare nr. x/08.11.2011 procesul-verbal nu era anulat, preţul era încasat şi distribuit creditorilor, iar litigiul nu era notat în Cartea Funciară.

S-a menţionat că prin contestaţia formulată, reclamanta nu a înţeles să se judece cu D., astfel cum rezultă şi din sentinţa nr. 292 din 27 aprilie 2011 a Tribunalului Brăila.

În ceea ce priveşte contractul nr. x/12.07.2012 încheiat între S.C. D. S.A. şi E. S.R.L., recurenta a subliniat că şi acesta a fost valabil încheiat, părţile fiind de bună-credinţă la momentul încheierii lui, întrucât reclamanta, care se presupune că avea interes, a înţeles să nu noteze litigiul în Cartea Funciară.

În ceea ce priveşte cauza ilicită a încheierii contractelor, reclamanta nu a făcut dovada existenţei cauzei ilicite, în sensul încheierii contractelor în vederea eludării legii.

Primul contract a fost încheiat în anul 2011, iar cel de-al doilea la un interval de un an, iar la momentul încheierii contractului nr. x/12.07.2012 nu a existat niciun impediment legal care să interzică încheierea acestuia.

În consecinţă, recurenta-pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C. a învederat că, în speţă, nu sunt motive care să atragă nulitatea absoluta a contractelor, astfel încât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Pârâta E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 62/A din 12 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a dispus anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. x/12.07.2012, aplicând în mod eronat prevederile art. 1254 alin. (2) C. civ.

Cu privire la calitatea de acţionar a J. S.A. la D. S.A., recurenta-pârâtă a arătat că nu cunoştea faptul că J. S.A. ar fi acţionar în cadrul societăţii D. S.A., depunând în acest sens extrase de pe Bursa de Valori Bucureşti, precum şi extras de la Oficiul Registrului Comerţului din care reieşeau asociaţii vânzătoarei.

Faţă de reţinerile instanţei potrivit cărora E. S.R.L. ar fi trebuit să depună situaţia de la momentul vânzării, s-a subliniat că D. S.A. şi-a schimbat sediul în anul 2013, astfel că anterior acestei date, doar situaţia de la Bursa de Valori Bucureşti putea să arate structura acţionariatului vânzătoarei pârâte, nefiind respectate egalitatea părţilor în proces.

S-a mai susţinut că, în speţă, calitatea de cumpărător a avut-o E. S.R.L. şi nu K., societate care a fost constituită în asociere cu L. şi J. S.A. în vederea realizării unui proiect investiţional şi care este radiată. Din probele administrate, nu reiese că J. S.A. ar fi asociatul cumpărătoarei E. S.R.L. şi nici că ar avea vreo putere decizională asupra tranzacţiei încheiate între părţi.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că, în cauză, nu se poate pune în discuţie existenţa unei cauze imorale, în contextul în care societatea E. S.R.L. a achiziţionat activele în vederea dezvoltării economice ulterioare.

În opinia pârâtei-recurente, cauza ilicită a fost analizată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 1236 C. civ., în sensul că existenţa cauzei licite se prezumă, iar reclamanta trebuia să facă dovada necontestabilă a cauzei ilicite. Or, chiar din înscrisurile invocate de parte, respectiv decizia nr. 518/2012, reiese faptul că această soluţie nu a fost comunicată părţilor la momentul încheierii contractului autentificat sub nr. x/12.07.2012, întrucât această soluţie a fost redactată după data încheierii contractului, iar comunicarea a avut loc după data redactării.

Totodată, s-a mai subliniat că, în cazul în care din extrasul de carte funciară, care a stat la baza încheierii contractului de vânzare rezultă că vânzătorul este proprietarul imobilului, părţile nu pot fi acuzate de rea-credinţă, întrucât reclamanta nu notase niciun litigiu în cartea funciară la acel moment, astfel că, în accepţiunea pârâtei, contractul de vânzare a fost valabil încheiat.

La data de 23 iulie 2018, reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL Filiala Bucureşti.

Se susţine că recursul încalcă interesul debitoarei şi ocroteşte interesul particular al unui singur creditor, în defavoarea celorlalţi, respectiv D. S.A., ce figurează înscris în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 4.0571.689.23 RON, din care 3.406.0720 RON reprezentând preţul prevăzut în contractul de vânzare nr. x/12.07.2012.

Reclamanta a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, raportat la faptul că instanţa de apel a analizat aspectele legate de buna-credinţă şi frauda la lege.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta B. S.A. prin lichidator judiciar C. prin care se arată că modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs, potrivit art. 488 C. proc. civ.. Criticile expuse în conţinutul cererii de recurs nu precizează în ce constă încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material şi sunt străine de considerentele hotărârii atacate, întrucât se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate, nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, se solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursurilor declarate de pârâtele B. S.A. prin lichidator judiciar C. şi E. S.R.L. prin administrator judiciar H. SPRL - Filiala Bucureşti, invocate de intimata-reclamantă A. S.R.L., a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen la 19 noiembrie 2019.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că nu sunt fondate recursurile, pentru următoarele considerente:

I. Recurenta-pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 8 din C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. se referă la ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe. Circumscris acestor motive de recurs, se susţine de către recurenta-pârâtă că nu ar fi fost respectat principiul specializării instanţei în procedura insolvenţei.

Criticile recurentei-pârâte urmează a fi înlăturate, pornind de la observaţia că decizia atacată cu recurs este pronunţată în fond după casarea dispusă prin Decizia nr. 677 din 11 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Competenţa materială procesuală în legătură cu specializarea instanţei a fost stabilită la prima instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 130 şi art. 131 din C. proc. civ., iar soluţia de respingere a excepţiei de necompetenţă prin încheierea din 17 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nu a format obiectul apelului, dobândind autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în legătură cu nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se şi cele care vizează calea de atac a apelului.

Prin decizia nr. 677 din 11 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a constatat că în etapele anterioare ale procesului, judecata nu a purtat în mod corespunzător asupra fondului, din cauze care relevă greşita aplicare a normelor de drept material ce ţin de regimul juridic al nulităţii absolute, reclamanta întemeindu-şi acţiunea pe motivele legate de cauza ilicită şi frauda la lege.

Prin decizia de casare, prin care s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată privea constatarea nulităţii absolute şi erau, deci, incidente normele de drept material specifice care instituie regula fundamentată a unei legitimatio ad causam generale, în virtutea intereselor publice vătămate, potrivit art. 1247 alin. (1) şi (2) din C. civ.

Instanţa de apel reţine corect că, efect al casării, în condiţiile în care apelul reclamantului viza hotărârea instanţei fondului în integralitatea acesteia, limitele judecăţii erau determinate de o nouă judecată asupra fondului, nefiind, în consecinţă, analizate şi soluţiile date în legătură cu excepţiile pârâtelor din prima instanţă, legate de lipsa unor condiţii de exercitare a acţiunii civile.

Obiecţiunile recurentei-pârâte sunt legate, în realitate, de o altă condiţie de exercitare a acţiunii, prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ. şi anume interesul, în sensul inexistenţei folosului propriu urmărit de parte.

Sub acest aspect, instanţa de recurs motivează în considerentele deciziei de casare că efectul admiterii acţiunii în anularea licitaţiei nu îl constituie dreptul de a câştiga licitaţia, ci doar dreptul de a participa la aceasta, iar un asemenea drept justifică interesul reclamantei de a solicita anularea contractelor de vânzare, dezlegare cu caracter obligatoriu, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Interesul procesual poate fi şi unul viitor, previzibil, în sensul în care folosul urmărit, chiar dacă nu intervine imediat odată cu admiterea acţiunii în nulitate, aceasta nu este lipsită de interes dacă deschide părţii care a promovat acţiunea calea către o nouă procedură de valorificare a imobilului debitoarei, ce îi va aduce folosul urmărit.

Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de apel se afla în situaţia unei instanţe care, rejudecând fondul, era obligată să se limiteze la analizarea chestiunii care a atras casarea. Judecata s-a reluat de la momentul la care s-a produs neregularitatea care a atras casarea hotărârii, nefiind cazul refacerii actelor de procedură anterioare sentinţei, potrivit art. 501 alin. (2) C. proc. civ.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, în al doilea ciclu procesual, a aspectelor legate de competenţa materială procesuală a instanţei ori de interesul procesual al reclamantei ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale din interiorul aceluiaşi, proces, neputând fi primite.

În ce priveşte indicarea formală a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, se constată că acestui temei juridic al căii de atac nu îi este circumscrisă nicio argumentaţie juridică.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi reţinute, pe de o parte pentru că nu este dezvoltat acest pretins motiv de nelegalitate şi, pe de altă parte, în cauză instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de admitere a apelului reclamantei şi de înlăturare a apărărilor recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă invocă şi motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin modul în care este concepută motivarea recursului se tinde şi la o cenzurare a aprecierii date în interpretarea mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară a recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa de la fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei sub aspectul elementelor de fapt ale cauzei.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel ar fi nesocotit efectele Deciziei nr. 518 din 2 iulie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, Maritimă şi Fluvială şi dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în sensul că anularea licitaţiei în cadrul procedurii de insolvenţă a debitoarei B. S.A. în lichidare judiciară nu atrăgea nulitatea contractului de vânzare încheiat cu pârâta-intimată D. S.A., autentificat la BNP I., nr. 1339 din 8 noiembrie 2011.

Dispoziţiile art. 120 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 statuează că dacă vânzarea activelor se face prin licitaţie publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi în apel că deşi s-ar fi anulat licitaţia, prin nepronunţarea expresă asupra nulităţii procesului-verbal de licitaţie, acest act juridic ar fi continuat să îşi producă efectele, argumente care au fost corect înlăturate.

Prin decizia de casare nr. 583 din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, s-au stabilit obiectul cauzei si limitele învestirii instanţei, respectiv că judecătorul sindic avea de soluţionat o contestaţie împotriva procesului-verbal de adjudecare şi a actelor premergătoare licitaţiei, cu consecinţa că admiterea contestaţiei a avut ca efect anularea procesului-verbal de adjudecare.

Astfel, decizia de anulare a procedurii de vânzare a imobilului debitoarei la licitaţie publică îşi producea în mod necesar efectele şi asupra rezultatului acestei proceduri.

Pârâtele au conceput cu rea-credinţă un mijloc de a eluda aceste efecte obligatorii ale hotărârilor judecătoreşti, prin încheierea contractului de vânzare a imobilului, în legătură cu care s-au reţinut prin decizia atacată cu recurs cauza ilicită şi frauda la lege (art. 1237 C. civ.), cu consecinţa nulităţii, în temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ.

Dispoziţiile art. 1237 din C. civ. prevăd că este ilicită cauza atunci când contractul este mijlocul pentru a se eluda aplicarea unei norme legale imperative, cu precizarea că fraudarea legii se distinge de fraudarea intereselor altor persoane.

Normele imperative eludate au fost identificate în cuprinsul Legii privind procedura insolvenţei nr. 85/2006 care, prin art. 116 plasează desfăşurarea lichidării bunurilor din averea debitorului sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, precum şi în cuprinsul dispoziţiilor din C. proc. civ., cu care se completează aceste dispoziţii speciale, respectiv ale art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., privind obligativitatea hotărârii judecătoreşti.

Cauza ilicită a contractului de vânzare a fost raportată la aceste norme imperative, a căror aplicare ar fi operat în defavoarea cel puţin a uneia dintre părţile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. În virtutea hotărârii definitive de anulare a licitaţiei, procedura de valorificare a activelor imobiliare ale debitoarei ar fi fost reluată, fără a exista certitudinea dobândirii dreptului de proprietate de către cumpărător, pârâta-intimată D. S.A.

În argumentarea căii de atac, recurenta-pârâtă invocă faptul că la data încheierii contractului, nu era anulat procesul-verbal de adjudecare, preţul vânzării a fost încasat şi distribuit creditorilor, litigiul nu era notat în Cartea funciară, iar cadrul procesual stabilit în procedura de contestare a licitaţiei nu l-ar fi inclus şi pe cumpărător, respectiv pe intimata-pârâtă D. S.A.

Toate aceste argumente ale recurentei-pârâte constituie critici de nelegalitate în legătură cu reţinerea greşită a dispoziţiilor art. 1238 alin. (2) din C. civ., privind caracterul comun al iliceităţii cauzei. Potrivit acestor prevederi legale, ambele părţi ale contractului trebuie să fie animate de scopul comun, al eludării aplicării unei norme legale imperative sau cel puţin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop în privinţa cocontractantului.

Or, instanţa de apel a avut în vedere faptul că în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, privind intenţia de vânzare, respectiv de cumpărare, căreia îi este circumscrisă plata preţului, contractul nu era nevalabil, valorificând în schimb modul extrinsec de raportare a acestei convenţii la incidenţa normelor imperative menţionate anterior, în scopul eludării lor, perspectivă din care raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este corect.

Vânzătoarea (debitoarea prin lichidatorul judiciar) a fost parte în cadrul dosarului având ca obiect contestarea licitaţiei publice încă de la începutul procesului, în timp ce cumpărătoarea (pârâta-intimată) a formulat cerere de intervenţie în proces, hotărârea definitivă pronunţată fiind, în egală măsură, faţă de ambele părţi ale convenţiei obligatorie, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 1238 alin. (2) teza finală din C. civ. sancţionează şi comportamentul cocontractantului care, cunoscând sau trebuind să cunoască scopul ilicit al celeilalte părţi, a consimţit, în aceste condiţii, la încheierea contractului.

Astfel, ignorarea scopului ilicit al celeilalte părţi, respectiv al vânzătoarei, nu este suficientă pentru înlăturarea sancţiunii nulităţii.

Potrivit dispoziţiilor legale antereferite, cumpărătorul trebuia, la rândul său, să manifeste diligenţă, în vederea cunoaşterii adevăratului scop al celeilalte părţi, tocmai în vederea asigurării sale asupra valabilităţii contractului, în caz contrar neputându-se susţine buna-credinţă.

Intimata-pârâtă D. S.A. (cumpărătoare) care, de altfel, nici nu a atacat soluţia instanţei de apel, de constatare a nulităţii contractului încheiat cu recurenta-pârâtă (vânzătoare) trebuia şi putea să efectueze verificările necesare în legătură cu legalitatea procedurii ce stătea la baza încheierii convenţiei şi a existenţei unei proceduri judiciare de contestare a acesteia.

Obiectul material al convenţiei de vânzare îl constituia unul dintre activele societăţii aflate în lichidare judiciară, a căror înstrăinare era supusă unor condiţii de strictă reglementare stabilite prin legea specială a procedurii insolvenţei, cu posibilitatea contestării în condiţiile aceluiaşi act normativ.

Din această perspectivă, lipsa unei notări în cartea funciară nu ar putea constitui un argument în sprijinul validităţii convenţiei, pentru că în discuţie nu este neîndeplinirea condiţiei privind titularul dreptului real, ci neregularitatea vânzării realizate în cadrul procedurii insolvenţei, pentru care sunt instituite alte forme de publicitate.

Spre deosebire de dreptul comun, procedura specială în baza căreia se desfăşoară procesele în cadrul insolvenţei cuprinde prevederi exprese menite să evite soluţii prin care terţii faţă de litigiul soluţionat ar putea fi lezaţi.

Legiuitorul a asigurat cadrul legal ce corespunde necesităţii de transparenţă a desfăşurării procedurii insolvenţei, bazată pe accesul liber la informaţie. Astfel, Buletinul Procedurilor de Insolvenţă oferă garanţia oricăror persoane interesate privind accesul la toate documentele procedurale emise de către instanţele judecătoreşti şi lichidatorul judiciar.

Recurenta-pârâtă mai susţine că restabilirea situaţiei anterioare putea fi cerută doar de către creditori, dar aceştia nu ar fi avut nici un interes, pentru că ar fi obţinut un preţ maxim.

În acelaşi sens, se susţine şi că lichidatorul judiciar ar fi acţionat pentru recuperarea creanţelor, neavând obligaţia de a proteja interese ale terţilor faţă de procedură, cum este reclamanta-intimată.

Sub acest ultim aspect, se reţine că acţiunile lichidatorului judiciar se exercită în numele şi pe seama debitoarei, în sensul unei legitimatio ad causam care îi conferă dreptul de a acţiona în interesul procedurii, dar includ în mod necesar respectarea principiului legalităţii, acesta fiind şi motivul pentru care activitatea sa se desfăşoară sub controlul judecătorului sindic, care intervine în vederea restabilirii acesteia.

Prin hotărârea de anulare a licitaţiei s-a reţinut că măsura a avut ca motiv încălcarea intereselor debitoarei privind maximizarea averii, principiu general şi legal al procedurii insolvenţei.

Efectul anulării licitaţiei s-a răsfrânt într-o manieră egalitară asupra tuturor participanţilor la procedură, debitoare şi creditori, având în vedere prevalenţa caracterului concursual al procedurii, pregătind executarea silită asupra patrimoniului debitoarei în condiţii de legalitate, tocmai în vederea satisfacerii interesului general al maximizării gradului de valorificare a activelor şi recuperării creanţelor.

Având în vedere natura nulităţii absolute, aceasta nu putea fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită, neputând avea un asemenea efect decizia creditorului majoritar de validare a convenţiei de vânzare ori hotărârea de neatacare cu acţiune în nulitate adoptată de creditori, sens în care sunt şi dezlegările deciziei nr. 677 din 11 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa fraudei la lege, în considerarea faptului că prin convenţia încheiată s-a urmărit de către părţi sustragerea de la controlul de legalitate efectuat de instanţa judecătorească şi lipsirea de efecte a hotărârii pronunţate.

Prefigurându-se modul de soluţionare a procesului având ca obiect nulitatea licitaţiei, prin adoptarea voluntară si conştientă a convenţiei, ceea ce denotă şi caracterul ilicit al cauzei determinante a acesteia, părţile au realizat o finalitate contrară normelor legale imperative menţionate anterior, sancţiunea constând în nulitatea absolută a operaţiunii frauduloase, deoarece actul juridic încheiat în scopul săvârşirii unei fraude nu poate produce efectul urmărit la încheierea acesteia.

În sensul intenţiei cumpărătoarei (intimata-pârâtă) de sustragere de la norma legală aplicabilă este de menţionat şi că la scurt timp după pronunţarea soluţiei definitive de anulare a licitaţiei, imobilul achiziţionat de la debitoarea aflată în lichidare a fost vândut mai departe, în temeiul unei alte convenţii de vânzare care a format, de asemenea, obiectul acţiunii în nulitate, fiind dovedite atât intenţia frauduloasă, cât şi procedeul fraudulos prin care, folosindu-se mijloace aparent legale, au fost eludate prevederile imperative ale legii.

Concluzia care se desprinde din analiza motivelor menţionate anterior este că recurenta-pârâtă nu a reuşit să demonstreze existenţa unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate cu recurs.

În legătură cu motivele de recurs care vizează soluţia de constatare a nulităţii contractului subsecvent de vânzare autentificat de BNP G. nr. 1516 din 12 iulie 2012, întrucât au acelaşi conţinut cu motivele invocate prin calea extraordinară de atac a cumpărătoarei- recurenta-pârâtă E. S.R.L., vor fi analizate prin considerente comune.

II. Recurenta-pârâtă E. S.R.L. îşi întemeiază recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 1254 alin. (2) din C. civ., a art. 1236 C. civ., precum şi a art. 938 C. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează inclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel, în virtutea dispoziţiilor din decizia de casare.

Înalta Curte constată că în expunerea argumentelor sale, recurenta- pârâtă se referă la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel. Astfel, argumentele legate de înscrisurile privind structura capitalului social al societăţilor în litigiu ori plata preţului aferent convenţiei de vânzare, care ar demonstra o situaţie de fapt diferită decât cea reţinută de instanţa devolutivă de control judiciar, reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Nu pot fi reţinute nici criticile în sensul că instanţa de apel nu ar fi dat prevalenţa cuvenită prezumţiei caracterului licit al cauzei contractului de vânzare şi prezumţiei de bună-credinţă, astfel încât contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 12 iulie 2012 la BNP G., încheiat între D. S.A. (vânzător) şi recurenta-pârâtă E. S.R.L. (cumpărător) ar fi fost greşit anulat.

Principiul desfiinţării actului subsecvent, ca urmare a desfiinţării actului iniţial, aplicat de instanţa de apel, este cel potrivit cu care desfiinţarea actului juridic primar atrage după sine şi desfiinţarea actului juridic următor, datorită legăturii acestora. Acest principiu exprimat în adagiul "resolute iure dantis resolvitur ius accipientis" este consacrat în dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ.

Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de anulare a contractului pe dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., constatând că nu opera în cauză nicio excepţie de la regula privind nulitatea actelor juridice subsecvente celui anulat, contractul fiind lovit de nulitate absolută, urmare a cauzei ilicite şi a relei-credinţe a părţilor convenţiei.

Astfel, instanţa de apel motivează că recurenta ar fi cunoscut şi sprijinit interesul intimate-pârâte, vânzătoare de rea-credinţă, de a înstrăina imobilul pentru a se eluda efectul nulităţii contractului încheiat cu debitoarea în insolvenţă, cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 116 din Legea nr. 85/2006 şi a efectelor hotărârii judecătoreşti de anulare a licitaţiei.

Recurenta-pârâtă îşi circumscrie criticile de legalitate în jurul principiului ocrotirii credinţei legitime, argumentul principal fiind legat de lipsa unei înscrieri în cartea funciară a menţiunii privind litigiul având ca obiect anularea procedurii licitaţiei.

Recurenta se prevalează de ideea de aparenţă juridică care înlătură nulitatea actului juridic încheiat, cu motivarea că în calitate de terţ ar fi dobândit proprietatea imobilului vândut de intimata-pârâtă, întemeindu-se cu bună-credinţă pe aparenţa creată de autorul său.

Instanţa de apel a constatat că de la principiul anulării actelor subsecvente urmare a anulării actului iniţial, legea instituie anumite excepţii şi a citat dispoziţiile art. 937 alin. (1) C. civ., deşi privesc dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă. Acest argument nu formează obiectul criticilor în recurs, fiind preluat în motivarea căii extraordinare de atac a pârâtei, prin care se invocă dispoziţiile art. 938 din C. civ. care, la rândul lor, se referă la dobândirea proprietăţii mobiliare şi reglementează buna-credinţă.

În ce priveşte dobândirea drepturilor reale asupra imobilelor şi situaţia terţului dobânditor, potrivit art. 17 alin. (4) C. civ., nu sunt aplicabile dispoziţiile privind eroarea comună invocate de recurentă la instanţele devolutive.

Recurenta nu se prevalează direct de modul de dobândire ex lege a dreptului de către terţul achizitor de bună-credinţă al imobilului, însă prezintă relevanţă analiza condiţiei privind buna-credinţă instituită în această situaţie, potrivit art. 901 alin. (2) C. civ.

Buna-credinţă se referă, în acest caz, la credinţa dobânditorului tabular că antecesorul său avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite acest drept. Această convingere se întemeiază pe prezumţia exactităţii înscrisurilor drepturilor reale imobiliare în cartea funciară. Pentru a produce acest efect, buna-credinţă a terţului dobânditor trebuie să existe la data înregistrării cererii sale de înscriere a dreptului în cartea funciară.

Instanţa de apel a analizat corect situaţia recurentei-pârâte, care îşi susţinea poziţia de subdobânditor al imobilului cu titlu oneros şi de bună-credinţă, în situaţia în care nu exista o notare în cartea funciară a litigiului în legătură cu procedura de executare silită a imobilului şi a pornit de la prezumţia bunei-credinţe, prezumţie relativă (juris tantum) ce poate fi răsturnată prin proba contrarie.

Astfel, instanţa de apel şi-a motivat soluţia în baza concluziei că recurenta-pârâtă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că antecesorul său, intimata-pârâtă vânzătoare a înstrăinat bunul imobil (în data de 12 iulie 2012), la scurt timp după pronunţarea hotărârii definitive a curţii de apel (2 iulie 2012), în urma căreia nu avea toate calităţile prevăzute de lege pentru a transmite dreptul real asupra imobilului şi l-a înstrăinat cu rea-credinţă, cauza convenţiei, în aceste condiţii, având caracter ilicit, în sensul art. 1236 alin. (2) C. civ.

Argumentele principale ale instanţei de apel sunt legate de o înţelegere între părţi care exclude buna-credinţă, dedusă din decizia societăţii cumpărătoare de achiziţionare a imobilului ce precede decizia societăţii vânzătoare de înstrăinare, apropierea între parţile convenţiei demonstrată de relaţiile de afaceri cu participaţie comună şi îndeosebi de neplata preţului vânzării care, în această situaţie, dovedeşte existenţa unui alt scop al convenţiei decât cel aparent.

Instanţa de apel nu a reţinut existenţa unui acţionariat comun, ci a evidenţiat relaţiile de parteneriat de afaceri derulate prin intermediul administratorului recurentei, din care rezulta existenţa unor interese comune.

Recurenta-pârâtă avea toate mijloacele de verificare, prin diligenţe minime, a situaţiei juridice a bunului înstrăinat de vânzătoare. Aceasta din urmă achiziţionase imobilul în urma unei proceduri publice de vânzare în cadrul procedural special al insolvenţei, care are un grad maxim de transparenţă şi care permite accesarea actelor de procedură emise de instanţele judecătoreşti de către orice persoană interesată. Instituindu-se condiţii speciale de publicitate prin legea insolvenţei, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de eroare şi de buna-credinţă.

În aceste condiţii, corect instanţa de apel a stabilit că ipoteza prezumţiei legale a bunei-credinţe nu a fost confirmată, astfel încât nu putea interveni consecinţa prezumţiei.

Potrivit recurentei-pârâte, în mod greşit s-a reţinut că ar fi cunoscut calitatea de acţionar a societăţii J. S.A. în cadrul societăţii vânzătoare D. S.A. şi în aprecierea probatoriului s-ar fi produs o încălcare a principiului egalităţii de arme.

Înalta Curte revine cu observaţia că reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel în baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei nu este posibilă, situaţia de fapt stabilită constituind o premisă ce nu mai poate fi repusă în discuţie, în cadrul controlului de legalitate pe calea recursului.

În jurisprudenţa C.E.D.O., principiul invocat de recurentă semnifică tratarea egală a părţilor pe toate durata procedurii, în faţa tribunalului, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces.

În judecarea cauzei după casare, părţile au avut posibilitatea de a solicita suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, privind dovada efectuării plăţii preţului aferent achiziţiei imobilului şi cu privire la celelalte aspecte ale litigiului.

Au fost depuse în apel înscrisuri privind efectuarea unor operaţiuni de compensare şi de cesiune de creanţă între părţile convenţiei şi societatea J. S.A., înscrisuri pe care şi-a fundamentat concluziile instanţa de apel, în sensul că plata preţului de cumpărare a imobilului nu s-a efectuat nici în termenul şi nici în modalitatea prevăzute în contract.

Recurenta-pârâtă a dispus, deci, de aceleaşi mijloace probatorii ca şi intimata-reclamantă, a avut posibilitatea reală de a-şi susţine cauza prin administrarea de dovezi şi formularea concluziilor în apărare, în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă în proces.

În cuprinsul deciziei au fost explicate argumentele esenţiale care au concurat la formarea convingerii instanţei, fiind analizate circumstanţele relevante expuse de recurenta-pârâtă.

Prin urmare, argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale, de natură să impună admiterea căii de atac şi casarea hotărârii recurate.

Pentru toate aceste considerente, recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

Cererea intimatei-reclamante întemeiată pe dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., privind recuperarea cheltuielilor de judecată va fi respinsă, în urma constatării că se solicită plata onorariului de avocat pentru toate gradele de jurisdicţie, fără a se face dovada onorariului aferent căii de atac extraordinare a recursului.

Solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi apel direct în recurs nu poate fi admisă, având în vedere dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., precum şi limitele judecăţii în calea de atac, faţă de care, în această situaţie, este depăşit cadrul procedural.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele S.C. P. S.A. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L. şi S.C. E. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.P.R.L. - Filiala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 62/A din 12 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 19 noiembrie 2019.