Leasing contract damages: Court of Appeal's failure to review first-instance admissibility ruling violated appeal scope and disposability, necessitating remand

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 14 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special B. a solicitat obligarea pârâtelor C. S.A. şi D. S.A., în solidar, la plata sumelor: 206.680,72 RON, reprezentând dobânda de prefinanţare; 418.644,28 RON, reprezentând sume achitate aferente CT-ului; 52.950,32 RON, reprezentând comisionul de management; 21.240,63 RON, reprezentând cuantumul cheltuielilor aferente relocării CT-ului;16.000 RON, reprezentând chiria aferentă CT-ului depozitat în Alba Iulia pe perioada 19.03.2009-29.02.2011; 300.000 euro, echivalentul în RON la momentul plăţii cu titlu de reparare a prejudiciului. În drept, au fost invocate prevederile art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 344/2016 din 17 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

La 21 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L. a depus la dosar cerere privind modificarea acţiunii, prin care a solicitat: să se constate că aparatul CT ce face obiectul contractului de leasing financiar nr. x/2008 nu a fost comandat şi livrat conform prevederilor contractuale; obligarea pârâtelor C. S.A. şi D. S.A., în solidar, la plata sumelor menţionate în cererea introductivă, respectiv: 206.680,72 RON, reprezentând dobânda de prefinanţare; 418.644,28 RON, reprezentând sume achitate aferente CT-ului; 52.950,32 RON, reprezentând comisionul de management; 21.240,63 RON, reprezentând cuantumul cheltuielilor aferente relocării CT-ului; 16.000 RON, reprezentând chiria aferentă CT-ului depozitat în Alba Iulia pe perioada 19.03.2009-29.02.2011; 300.000 euro, echivalentul în RON la momentul plăţii cu titlu de reparare a prejudiciului.

Prin sentinţa civilă nr. 2172 din 1 noiembrie 2016, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta S.C. D. S.A..

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtele S.C. D. S.A. şi S.C. C. S.A..

A respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. ca fiind prescrisă.

Apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi de pârâta S.C. D. S.A. împotriva acestei sentinţe au fost respinse prin decizia nr. 580/2017 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Instanţa de apel a reţinut că bunurile au fost livrate potrivit înţelegerii părţilor din momentul încheierii contractului de leasing nr. x/23.10.2008. Împrejurarea recepţionării livrării de bunuri în concordanţă cu prevederile contractuale este confirmată şi de faptul că reclamanta sau o altă parte contractantă nu au contestat în condiţiile reglementate de art. 25 din cap. 5 din Anexa 4 a contractului de leasing această livrare, calitatea sau cantitatea bunurilor livrate, imediat după momentul livrării.

Mai mult, reclamanta a iniţiat o serie de negocieri cu pârâta în vederea reeşalonării obligaţiilor care îi revin din contract prin Adresa emisă de către reclamantă la data de 11.10.2010, solicitând eşalonarea la plata dobânzii de prefinanţare, până în mai 2011, obligându-se să achite sumele aferente bunului Computer Tomograf Brightspeed, cel târziu începând cu luna mai 2011.

După data deschiderii procedurii de insolvenţă, la data de 01.11.2010, administratorul judiciar a denunţat parţial Contractul de leasing financiar nr. x/2008, in ceea ce priveşte echipamentul Computerul Tomograf, începând cu data de 15.12.2010, în vederea maximizării averii debitoarei.

Curtea constată că reclamanta nu a atacat încheierea civilă pronunţată la data de 27.09.2016, prin care instanţa de judecată a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatarea faptului că aparatul CT, parte din contractul nr. x/2008, nu ar fi fost comandat şi livrat conform prevederilor contractuale. Aşa fiind, întrucât încheierea civilă putea fi atacată doar odată cu fondul, iar reclamanta nu a înţeles să atace şi această hotărâre, efectul devolutiv al apelului nu poate opera şi pe seama acesteia.

Curtea constată că reclamanta trebuia să cunoască atât întinderea prejudiciului cât şi pretinsele fapte ilicite cel mai târziu la data la care a confirmat prin semnătură recepţia aparatului tomograf în litigiu, adică 20.03.2009. Prin urmare, în mod corect a statuat prima instanţă că termenul de prescripţie al dreptului de a cere despăgubiri în legătură cu neîndeplinirea/îndeplinirea defectuoasă a acestei obligaţii contractuale a început să curgă la data de 20.03.2009 şi s-a împlinit la data de 20.03.2012. Cum în speţă, reclamanta a înţeles să se adreseze instanţei de judecată cu cererea de chemare în judecată la data de 14 martie 2016, acţiunea apare ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate. În motivarea recursului, s-a susţinut că decizia recurată este nelegală, pentru următoarele argumente:

În faţa instanţei de apel, au fost aduse la cunoştinţă neregulile din primă instanţă, în sensul că la dosar nu se află încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2016, în care s-au consemnat discuţiile privitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, că această încheiere a fost întocmită în data de 2 februarie 2017, în contextul în care hotărârea primei instanţe a fost pronunţată la data de 1 noiembrie 2016.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut eronat că excepţia inadmisibilităţii s-ar fi discutat la termenul de şedinţă din 27 septembrie 2016, greşeală reţinută, de asemenea, şi de către prima instanţă. În realitate, la acest termen s-a dispus amânarea judecării cauzei, ca urmare a formulării unei astfel de cereri.

Toate aceste nereguli au fost ignorate de către instanţa de apel, aceasta înţelegând să se pronunţe asupra altor lucruri decât cele cu care a fost învestită, deoarece a reţinut în considerente şi excepţia puterii de lucru judecat, chiar dacă aceasta nu a fost discutată în faţa primei instanţe.

Ceea ce s-a discutat în faţa primei instanţe a fost doar excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material, iar motivele de apel cuprind doar aceste aspecte.

Privitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia dată de către instanţa de apel este eronată.

Sub acest aspect s-a arătat că termenul de prescripţie de 3 ani curge diferit pentru părţile litigante, în sensul că pentru pârâte termenul curge de la data facturării, iar pentru reclamantă curge de la momentul plăţii efective.

Astfel, în situaţia în care instanţa consideră că obiectul este o acţiune în constatare, aceasta este imprescriptibilă, iar în situaţia în care consideră că este o acţiune în realizare, termenul de prescripţie curge doar de la naşterea dreptului reclamantei de a solicita restituirea sumelor de bani, adică din luna iunie 2014 când s-au făcut plăţile către pârâta C.. Raportat la acest termen şi data introducerii acţiunii, recurenta-reclamantă consideră că nu a intervenit prescripţia extinctivă.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, decizia recurată fiind temeinică şi legală, întrucât în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanta nu a înţeles să atace cu apel încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2016 şi că nu poate fi primită critica referitoare la excepţia puterii de lucru judecat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, Înalta Curte a analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, printre aceste reguli fiind şi cele referitoare la calea de atac a apelului.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanţei de apel, precum şi efectul devolutiv. Apelul este limitat nu doar de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă, ci şi de ceea ce s-a apelat.

Aşadar, apelul vizează problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Recurenta critică decizia sub aspectul nesocotirii obligaţiei de a se statua asupra celor deduse judecăţii, fiind încălcat principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta motivează că prin apelul său a criticat şi legalitatea pronunţării primei instanţe asupra excepţiei de inadmisibilitate a cererii în constatare. Instanţa de apel, reluând greşeala primei instanţe, reţine că excepţia de inadmisibilitate ar fi fost admisă la termenul din 27 septembrie 2016, deşi a fost pronunţată la termenul din 25 octombrie 2016, fără ca în dosarul de fond să existe încheierea aferentă acestei şedinţe de judecată.

Într-adevăr, curtea de apel, soluţionând apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei prin care instanţa fondului i-a respins acţiunea ca prescrisă, reţine în considerentele deciziei, în legătură cu limitele învestirii sale, că reclamanta-apelantă nu ar fi atacat şi încheierea civilă pronunţată de tribunal la data de 27 septembrie 2016. Se motivează, astfel, că prin această încheiere ar fi fost admisă excepţia de inadmisibilitate a cererii în constatarea faptului că bunul ce formase obiectul contractului nr. x/2008, încheiat de părţile în litigiu, nu ar fi fost comandat şi livrat potrivit prevederilor contractuale, iar efectul devolutiv nu putea opera şi pe seama acestei încheieri, în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ.

Aceste constatări ale instanţei de apel sunt greşite. Din actele dosarului, rezultă că prin încheierea de şedinţă premergătoare din 27 septembrie 2016 nu a fost soluţionată excepţia de inadmisibilitate, ci instanţa fondului s-a pronunţat asupra acesteia la termenul ulterior de dezbateri, din 25 octombrie 2016.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ., încheierea de dezbateri face parte integrantă din sentinţa atacată cu apel de reclamantă, instanţa de apel aplicând greşit dispoziţiile art. 477 din C. proc. civ. privind limitele judecăţii în apel.

Neindicarea expresă în conţinutul cererii de apel, în sensul unei individualizări prin data pronunţării soluţiei contestate, nu ar putea conduce la concluzia că instanţa de apel nu ar fi fost învestită legal cu reluarea judecăţii şi asupra acesteia, decât cu ignorarea dispoziţiilor legale menţionate, a conţinutului şi obiectului cererii de apel.

Prin motivele căii de atac devolutive, reclamanta a susţinut că instanţa fondului "nu s-a pronunţat în mod legal" asupra existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv, în legătură cu comanda şi livrarea bunului ce formează obiectul contractului de leasing dedus judecăţii, pentru a se putea calcula şi termenul de prescripţie în legătură cu pretenţiile băneşti formulate în temeiul răspunderii contractuale.

Prin precizările aduse acestui motiv al căii de atac, vizând nelegalitatea soluţiei primei instanţe, reclamanta a susţinut în faţa instanţei de apel inexistenţa încheierii de dezbateri din 25 octombrie 2016, cu consecinţa nulităţii sentinţei apelate, motiv asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Este de observat că inexistenţa/nulitatea încheierii de amânare a pronunţării, ca act de procedură, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 179 alin. (3) din C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii sentinţei pronunţate într-o asemenea situaţie şi, deci, a admiterii căii de atac.

Principiul contradictorialităţii este definit ca fiind posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept, al procesului civil, fiind consacrat in terminis în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 din C. proc. civ.

Prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. instituie obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii.

Prin urmare, instanţa de apel era obligată să statueze asupra a ceea ce apelanta-reclamantă a dedus judecăţii.

Dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligaţia instanţei de apel de a proceda la rejudecarea cauzei, în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, cu concluzia că, încălcându-se aceste dispoziţii legale, prin hotărârea atacată cu recurs s-a nesocotit obiectul căii de atac cu care instanţa a fost învestită. Acesta includea şi soluţionarea dată de prima instanţă excepţiei de inadmisibilitate la termenul de dezbateri, cu consecinţa unei rezolvări incomplete a cauzei deduse judecăţii în apel, inclusiv asupra motivelor căii de atac.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză. Prin omisiunea de a se pronunţa asupra tuturor motivelor de apel formulate de reclamantă, curtea de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia unei examinări efective a căii de atac, cerinţă a unui proces echitabil.

Prin necercetarea corespunzătoare a apelului, nu se poate realiza în mod real nici controlul judiciar al instanţei de recurs, recurenta-reclamantă fiind lipsită de dreptul de a beneficia de o dublă analiză a aspectelor litigioase, cu consecinţa incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

In consecinţă, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. nu mai este util a fi analizat, în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive.

Caracteristica cererii în constatare prevăzute de art. 2502 alin. (2) pct. 2 din C. civ. este imprescriptibilitatea, fiind important a se stabili, cu prioritate, în mod corect, în urma examinării cererilor şi apărărilor formulate de părţi, inclusiv în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor privind admisibilitatea unei cereri în constatare, obiectul complet al cererii de chemare în judecată, în virtutea accesului la justiţie, a principiului disponibilităţii şi în limitele legii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, respectiv Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, apelul reclamantei A. S.R.L., urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei care privesc apelul pârâtei D. S.A., ce nu au format obiectul contestării în calea extraordinară de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 580/2017 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o casează în parte şi, în consecinţă:

Trimite spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2172/2016 din 1 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2019.