Statute-barred claim against ex-administrator fails; plaintiffs liable for costs.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal la 28 septembrie 2012, sub nr. x/2012, reclamanţii S.C. A. S.A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata către reclamanţi a sumei de 26.142 RON, în baza atragerii răspunderii patrimoniale a administratorului, potrivit art. 1442 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În şedinţa publică din 18 ianuarie 2013, reclamanţii au depus precizări la acţiune, arătând că solicită să se judece şi în contradictoriu cu pârâţii S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L..

Prin sentinţa nr. 97/2014 din 25 aprilie 2014, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., respingând, în consecinţă, acţiunea formulată de acesta.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A..

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor S.C. D. şi S.C. E. S.R.L., respingând, în consecinţă, acţiunea formulată în contradictoriu cu acestea.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii S.C. A. S.A. şi B. au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 7,8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând a se dispune admiterea acestuia şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 543/R din 1 iulie 2015, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile declarate de reclamanţii S.C. A. SAşi B. împotriva sentinţei nr. 97 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind casată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului Specializat Mureş.

Au fost obligaţi, în solidar, intimaţii să-i plătească recurentei S.C. A. S.A. suma de 4,15 RON, iar recurentului B. suma de 60,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş, sub nr. x/2015, la 20 august 2015.

Prin sentinţa nr. 15 din 15 februarie 2018, Tribunalul Specializat Mureş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B.,invocată de pârâtul C..

A respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi F., G. şi H., în calitate de moştenitori ai defunctului pârât I., ca fiind formulată de o persoana fără calitate procesuala activă.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul C..

A respins cererea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C., F., G. şi H., în calitate de moştenitori ai defunctului pârât I., ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Au fost obligaţi reclamanţii în solidar la plata către pârâtul C. a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii S.C. J. S.A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 98/A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia insuficientei timbrări a cererii, şi, în consecinţă, anulat apelul declarat de reclamantul B..

A fost respinsă cererea de apel formulată de reclamanta S.C. J. S.A. (fosta S.C. A. SA), împotriva aceleiaşi sentinţei, ca neîntemeiată.

Au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatului C. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că apelantul - reclamant B. a fost citat pentru termenul de judecată din 14.02.2019, cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 23.465,63 RON.

Apelantul a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru care a fost respinsă prin încheierea nr. 4/A/CC/12.02.2019.

De asemenea, apelantul a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar care a fost respinsă prin încheierea nr. 8/A/CC/27.02.2019.

În şedinţa publică din data de 28.02.2019, instanţa a amânat judecarea cauzei pentru ca apelantul până la termenul de judecată din 28.03.2019 să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru datorat sau să depună la dosar dovada formulării şi/sau soluţionării cererii de reexaminare împotriva încheierii nr. 8/A/CC/27.02.2019.

În şedinţa publică din 28.03.2019, instanţa a constatat că apelantul B. nu a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul datorat şi nici dovada formulării şi soluţionării cererii de reexaminare împotriva încheierii nr. 8/A/CC/27.02.2019.

Prin urmare, Curtea a reţinut incidenţa sancţiunii prevăzute la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamanta S.C. J. S.A. (fosta S.C. A. S.A.), sub aspectul incidenţei prescripţiei, Curtea reţine că, pretenţiile apelantei-reclamante vizează pretinsele fapte de administrare a societăţii săvârşite în perioada 2001 - 2006, iar din extrasul emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bacău, rezultă că mandatul de administrator al intimatului-pârât C. a expirat la 26 mai 2005, iar I. nu a avut calitatea de administrator statutar.

În aceste condiţii, prima instanţă a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie pentru angajarea răspunderii administratorului a început să curgă cel mai târziu începând cu data de 26.05.2005.

În privinţa susţinerii apelantei-reclamante că ar fi intervenit întreruperea cursului termenului de prescripţie conform art. 16 alin. (1) din actul normativ arătat, Curtea reţine ca fiind neîntemeiată această susţinere întrucât textul invocat are în vedere recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie iar în speţă, nici din interogatoriul luat intimatului-pârât şi nici din alte probe nu rezultă recunoaşterea faptelor, pentru a ne afla în faţă unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei.

Raportat la cauzele de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, Curtea reţine că, prin sentinţa nr. 1369/31 octombrie 2007 a Tribunalului Bacău, Societatea S.C. A. S.A. a fost dizolvată, astfel că, de la data pronunţării acestei hotărâri este incidentă cauza de suspendare a cursului prescripţiei prevăzută la art. 13 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

De asemenea, Curtea mai reţine că, ulterior, prin Hotărârea A.G.A. din 9 iulie 2009, apelantul-reclamant B. a fost desemnat în calitate de administrator şi că de la această dată, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1), prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare.

Prin urmare, perioada în care cursul prescripţiei s-a suspendat fiind cuprinsă între data de 31 octombrie 2007 şi data de 9 iulie 2009 iar până la data de 31 octombrie 2007 a curs un termen de 2 ani şi 5 luni (26.05.2005 - 31.10.2007) din termenul de prescripţie de 3 ani care a reînceput să curgă la data de 9 iulie 2009, iar acţiunea personală în răspunderea administratorului înregistrată la instanţă la 28.09.2012, care este prescriptibilă în termenul de 3 ani de la data săvârşirii faptei, putea fi formulată cel mai târziu până la data de 26 mai 2008.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 1, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, deoarece s-a soluţionat cauza fără a se intra în cercetarea fondului.

Prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că decizia atacată a fost dată de o instanţă incompletă, care chiar dacă a fost constituită din doi judecători, hotărârea este dată de un singur judecător, având în vedere că aceasta a fost semnată de un singur judecător.

În situaţia în care unul din membrii completului nu putea semna decizia, hotărârea trebuia să fie semnată de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei de apel. Prin urmare, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au invocat nelegalitatea hotărârii atacate, deoarece timbrarea apelului de către reclamantul B. s-a făcut la nivelul a 50% din valoarea stabilită la prima instanţă, iar modificarea cuantumului s-a făcut la al treilea termen de judecată, fiind formulată o cerere de ajutor public judiciar, care a fost respinsă, soluţie ce echivalează cu încălcarea dreptului de acces liber la justiţie, a dreptului de a se adresa unei instanţe naţionale, reglementat de art. 21 din Constituţie.

O altă critică se referă la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii susţinând că a fost interpretat greşit probatoriul, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În continuare, recurenţii au invocate aspecte referitoare la fondul litigiului cu privire la efectuarea de către pârâţi a unor acte ilegale şi ilicite de administrare a societăţii reclamante.

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi pct. 5 din C. proc. civ. 1865, potrivit cu care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când "instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale", respectiv "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ..".

Criticile circumscrise acestor motive de nelegalitate privesc faptul că atât judecata, cât şi decizia recurată ar reprezenta punctul de vedere al unui singur judecător care a semnat hotărârea, fiind afectate principiile procesului echitabil privind instanţa independentă şi imparţială.

În analiza acestor motive de recurs, Înalta Curte porneşte de la observaţia că apelul a fost soluţionat de un complet legal constituit din doi judecători. Judecata cauzei s-a desfăşurat în faţa completului colegial faţă de care nu s-au ridicat în cursul procesului obiecţiuni legate de independenţă şi imparţialitate ori de compunerea acestuia.

Hotărârea a fost redactată de preşedintele completului şi semnată de acesta şi pentru al doilea membru al completului, efectuându-se menţiunea cu privire la acesta din urmă că se afla în concediu.

În legătură cu redactarea şi semnarea hotărârii, prin dispoziţiile art. 261 alin. (2) din C. proc. civ., în cazul în care, după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea, se instituie regula că preşedintele instanţei va semna hotărârea în locul său.

Criticile recurenţilor nu sunt fondate, întrucât semnarea hotărârii, în condiţiile art. 261 alin. (2) din C. proc. civ., nu determină aplicarea sancţiunii nulităţii. Aceasta este instituită prin dispoziţiile art. 258 din C. proc. civ. numai pentru ipoteza în care nu se semnează minuta hotărârii de către judecători, ceea ce nu este cazul, dispozitivul, în sensul art. 258 alin. (1) C. proc. civ., care se întocmeşte de îndată, fiind semnat de toţi membrii completului de apel.

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 261 alin. (2) din C. proc. civ. impun ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluţionat procesul, care a luat parte la dezbateri şi deliberare, condiţie care este, de asemenea, îndeplinită.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 din C. proc. civ. se referă la orice neregularităţi privitoare la compunerea sau constituirea instanţei, însă acestea nu se ridică prin cererea de recurs decât pentru etapa ulterioară pronunţării deciziei, respectiv a semnării hotărârii, neputând fi reţinute, pentru motivele expuse anterior.

Recurenţii nu se pot prevala nici de motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., întrucât dispoziţiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. instituie pentru declararea nulităţii actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, condiţia existenţei unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin nulitate, în situaţia prevăzută de art. 261 alin. (2) nefiind prezumată.

În dispozitivul deciziei s-a efectuat menţiunea privind cauza obiectivă ce a determinat împiedicarea semnării de către al doilea membru al completului şi acest aspect de fapt nici nu este, de altfel, contestat.

Dispoziţiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ. instituie un remediu legal pentru nesemnarea hotărârii şi nu pot fi interpretate în sensul că judecata şi redactarea ar fi realizate de către preşedintele instanţei care semnează considerentele pentru judecătorul împiedicat să semneze, din motive precum concediul, în diversele lui forme.

Recurenţii nu motivează în ce ar consta în mod real vătămarea drepturilor procesuale, rezultată din faptul că hotărârea nu a fost semnată, pentru al doilea judecător aflat în concediu, de către preşedintele instanţei, cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. aplicabil cauzei, ci de către preşedintele completului, cum prevăd dispoziţiile din noul C. proc. civ. (art. 426 alin. (4), limitându-se să sesizeze această neregularitate de ordin formal.

Or, nerespectarea garanţiilor procesului echitabil ar fi putut fi ridicată doar în ipoteza în care motivarea deciziei nu ar fi aparţinut judecătorilor care au pronunţat soluţia, însă în cauză hotărârea este redactată de preşedintele completului care a luat parte la dezbateri şi la deliberare, minuta este rezultatul deliberării completului colegial şi este semnată legal de ambii judecători, nefiind motive pentru nulitatea deciziei, în sensul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, nefiind incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu soluţia de anulare a apelului declarat de reclamantul B. ca insuficient timbrat, se invocă "lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea şi existenţa unor motive contradictorii" (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), "interpretarea greşită a actului dedus judecăţii" (art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.) şi "lipsa unui temei legal al hotărârii, aplicarea greşită sau încălcarea legii" (art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

În opinia recurenţilor, prin stabilirea unei taxe de timbru excesive şi a aplicării dispoziţiilor privind anularea căii de atac, s-a limitat dreptul de acces liber la justiţie.

În ce priveşte indicarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., potrivit normei ce reglementează acest caz de nelegalitate, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate solicita când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, constatându-se că acestui temei juridic nu îi este circumscrisă nicio argumentaţie juridică.

Prin cererea de recurs nu este dezvoltat acest pretins motiv de nelegalitate şi, pe de altă parte, în cauză, instanţa de apel a expus într-o manieră clară şi precisă argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiei pronunţate, de anulare a apelului pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă şi comunicat titularului căii de atac.

În acelaşi sens, indicarea ca temei juridic a art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi apreciată decât ca o întemeiere formală a recursului pe aceste dispoziţii, câtă vreme acest motiv nu este dezvoltat prin argumente de nelegalitate.

Se invocă prin recurs şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., fără a se argumenta raţiunea pentru care se consideră că hotărârea ar fi lipsită de temei legal.

Recurenţii critică hotărârea instanţei de apel în temeiul art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., în legătură cu încălcarea principiului accesului liber la justiţie, urmare a stabilirii unei taxe judiciare de timbru excesive, a respingerii cererii de ajutor public judiciar şi, în final, a neanalizării motivelor de apel, urmare a anulării căii de atac pentru insuficientă timbrare.

În legătură cu modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reaminteşte că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 24 februarie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la posibilitatea părţii în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru de a supune controlului, în căile de atac de reformare, critici care să vizeze existenţa obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, s-a decis că nu pot fi supuse astfel de critici controlului judiciar prin intermediul recursului, acestea putând fi valorificate doar în cadrul cererii de reexaminare.

Examinând în continuare motivul de recurs, Înalta Curte reţine că, potrivit legii, plata taxelor judiciare de timbru este o condiţie pentru începerea procesului, principiul legal fiind determinat de plata anticipată a acestora, cerinţă de formă prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii.

Criticile recurenţilor urmează a fi înlăturate, cu observaţia că, de altfel, nu se contestă modul de aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind anularea căii de atac pentru insuficientă timbrare.

Instituirea în sarcina părţii a obligaţiei de a achita taxa judiciară de timbru aferentă căii de atac în cuantumul legal nu înfrânge principiul accesului liber la justiţie.

În ce priveşte problema clarităţii şi previzibilităţii stabilirii şi achitării taxelor datorate pentru apelul reclamantului B., modalitatea de calcul era prevăzută în cuprinsul legii privind taxele de timbru şi i s-a adus la cunoştinţă acestuia cuantumul datorat, cât şi consecinţa în caz de neplată, având, deci, reprezentarea urmării aplicării acestor reguli de procedură instituite prin norme imperative.

Este adevărat că, deşi dreptul de a sesiza instanţa poate fi limitat prin lege, este necesar să existe un raport de proporţionalitate rezonabil între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Astfel, în situaţia în care apelantul-reclamant nu putea face faţă în mod obiectiv cheltuielilor din apel ori celor care implicau apărarea intereselor sale legitime, avea posibilitatea legală de a obţine scutirea, reducerea, amânarea ori eşalonarea de la plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

Cu alte cuvinte, aprecierea cuantumului impovărător al taxei de timbru aferente apelului era posibilă prin examinarea circumstanţelor personale ale apelantului, în cadrul unei cereri de ajutor public judiciar în forma facilităţilor la plata taxei de timbru, în vederea realizării unui just echilibru între interesele individuale şi cele privind administrarea justiţiei, astfel încât titularului căii de atac să îi fie garantat accesul la justiţie.

În vederea garantării echităţii procedurii şi asigurării liberului acces la justiţie, curtea de apel a informat apelantul asupra acestor drepturi procesuale, care au fost valorificate în cauză.

Odată cu informarea asupra obligaţiei de a achita taxa de timbru, apelantului-reclamant i s-a atras atenţia asupra sancţiunii anulării cererii de apel, în ipoteza neîndeplinirii acestei obligaţii şi de asemenea, i s-a adus la cunoştinţă că avea posibilitatea de a formula atât cerere de acordare a facilităţilor cu privire la plata taxei judiciare de timbru, cât şi dreptul de a contesta modul de stabilire a taxei de timbru, în condiţiile şi în termenele prevăzute de lege, mijloace de apărare valorificate de reclamant.

Respingerea reexaminării şi a cererii de ajutor public judiciar împotriva căreia nu s-a formulat calea de atac prevăzută de lege nu pot constitui motive valide, în sensul unei îngrădiri a principiului accesului liber la justiţie, criticile nefiind fondate.

Cu referire la obligaţia de timbrare a căii de atac, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională, este justificat ca persoanele care se adresează autorităţii judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Regula impusă de lege este de timbrare a acţiunilor în justiţie şi a căilor de atac, excepţiile fiind permise în măsura în care sunt expres prevăzute de lege. "Impunerea prin lege a unor exigenţe cum este plata taxelor de timbru pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă în aparenţă constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a dreptului respectiv" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 811/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 197 din 12 martie 2019).

În acelaşi sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că o caracteristică a principiului accesului liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (e.g. Hotărârea din 28 mai 1985 pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit).

Accesul la justiţie nu presupune gratuitatea acestuia. Legiuitorul este îndreptăţit să instituie taxe de timbru pentru a nu se afecta bugetul de stat prin costurile procedurilor judiciare deschise de părţile aflate în litigiu (Cauza Kreuz împotriva Poloniei).

De asemenea, prin Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, în legătură cu scopul stabilirii taxelor judiciare de timbru, instanţa europeană a reţinut că restricţia dreptului de acces la justiţie vizează, în esenţă, buna administrare a justiţiei.

În legătură cu soluţionarea dată apelului reclamantei S.C. J. S.A, de respingere ca nefondat, fiind confirmată soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii ca prescrisă, sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Deşi în legătură cu prescripţia dreptului la acţiune, formal, se invocă incidenţa cazurilor de suspendare şi a condiţiilor de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art. 16, 17 din Decretul nr. 167/1958, nu există o argumentare a raţiunii pentru care se consideră că hotărârea este lipsită de temei legal ori indicarea motivelor pentru care se apreciază că dispoziţiile legale au fost încălcate sau aplicate în mod greşit, în sensul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Recurenţii susţin în concret că respingerea apelului are la bază o interpretare greşită a probelor din dosar, respectiv documentele de la Registrul comerţului şi Ministerul Justiţiei, din care ar rezulta o altă situaţie de fapt decât cea prezentată de pârâţi, reluându-se motivele invocate în apel, în combaterea sentinţei primei instanţe, în sensul că şi după încetarea mandatului legal, pârâtul C. ar fi îndeplinit activităţi de administrare.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe art. 155 din Legea nr. 31/1990, având natura unei "actio mandati directa", în care răspunderea administratorului avea temei contractual şi legal.

În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, potrivit Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ., legea aplicabilă prescripţiei era dată de normele Decretului nr. 167/1958.

Dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiunea în răspundere se nasc la data cauzării prejudiciului, însă exerciţiul dreptului procesual depinde de cunoaşterea de către titularul dreptului a unui minim de elemente pentru a putea acţiona, întrunite cumulativ, legate de existenţa, valoarea daunelor şi a persoanei responsabile.

Instanţele devolutive au stabilit că începea să curgă prescripţia din momentul obiectiv al datei când ar fi trebuit cunoscută paguba şi autorul acesteia pentru faptele ilicite petrecute în timpul mandatului, respectiv la data încetării funcţiei de administrator.

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a coincis cu momentul naşterii dreptului la acţiune.

Întrucât despăgubirile deduse judecăţii vizează prejudiciul suferit de societate ca urmare a unor fapte de administrare a societăţii săvârşite în perioada 2001-2006, în timpul mandatului social, nu are relevanţă, pentru calculul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, pretinsa desfăşurare a unor activităţi de administrare ulterior încetării mandatului legal, ipoteză susţinută de recurenţi.

Instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, în sensul că acţiunea în răspunderea administratorului este o acţiune socială, iar termenul de prescripţie, în raport cu faptele prejudiciabile săvârşite în cursul mandatului de administrator statutar a început să curgă, cel mai târziu la încetarea mandatului dat de societate, iar în ce îl priveşte pe pârâtul I., ai cărui succesori sunt chemaţi în judecată, s-a retinut ca nu ar fi deţinut un mandat de administrator.

În legătură cu cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, s-a reţinut că nu a existat o recunoaştere de către pârât a dreptului a cărei acţiune se prescrie, respectiv a dreptului de despăgubire al societăţii reclamante, iar în legătură cu cauzele de suspendare a cursului prescripţiei, s-a stabilit incidenţa cauzei de la art. 13 lit. a) din acelaşi act normativ, care fusese invocată şi prin cererea de apel.

În consecinţă, termenul de prescripţie a fost calculat in mod corect potrivit dispoziţiilor art. 15 din Decretul nr. 167/1958.

În cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia curţii de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii, ci se reiau aspectele de fapt care fundamentează, în opinia recurenţilor, răspunderea pârâţilor.

Prin urmare, fără să se combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel, în legatură cu incidenţa prescripţiei şi să se formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenţii se raportează la probele analizate de instanţele devolutive.

Or, în calea de atac a recursului, care are natura unei căi de atac de reformare, nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.

Astfel, recurenţii nu au reuşit să demonstreze, în baza unui raţionament juridic, întemeiat pe dispoziţiile legale, pentru a se putea circumscrie dispoziţiei art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., care sunt argumentele de nelegalitate ale deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., urmare a respingerii căii de atac, va obliga recurenţii-reclamanţi să plătească intimatului-pârât C. suma de 4000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.C. J. S.A. şi B. împotriva deciziei nr. 98/A din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenţii-reclamanţiS.C. J. S.A. şi B. să achite intimatului-pârât C. suma de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.