Insufficient appellate reasoning on procedural standing and cumulative abusiveness criteria in foreign-currency credit dispute

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20 aprilie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să hotărască următoarele:

- să constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) şi c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04 iunie 2008;

- să îl exonereze pe reclamant de la plata comisionului de administrare pentru viitor, ca urmare a anulării clauzei contractuale abuzive aferente;

- să o oblige pe pârâtă la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de administrare, plus dobânda legală şi cu titlu de comision de acordare;

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.1 din contractul de credit şi să o elimine, să stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- să denomineze în moneda naţională plăţile, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Valoarea clauzelor a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata a fost precizată la 6 mai 2016, respectiv 100 RON - comisionul de acordare, 34.227,75 CHF - comisionul de administrare pe toată perioada de derulare a contractului, 12.054,49 CHF până la data introducerii acţiunii, precum şi 201.685 RON - dobânda excedentară.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 480 şi art. 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din T.F.U.E.

Prin sentinţa civilă nr. 7158 din 10 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.1 lit. a) şi c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 04 iunie 2008, referitoare la comisioanele de acordare şi administrare.

Astfel, prima instanţă a reţinut că nu se poate reţine caracterul abuziv, deoarece clauzele privind comisioanele de acordare şi administrare sunt exprimate clar, fără echivoc sub aspectul cuantumului, modului de calcul, a limbajului uşor accesibil, ce permite înţelegerea motivului perceperii pentru analiză, verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a creditului, respectiv administrarea, urmărirea executării contractului, contravaloarea serviciului prestat, fiind dedus chiar din denumire, prin indicarea procentului aplicabil, era cunoscut de reclamanţi de la început.

Totodată, s-a reţinut că nu s-a dovedit că aceste clauze ar fi fost interzise de lege la data încheierii contractului, fiind chiar menţionate ulterior în reglementarea O.U.G. nr. 50/2010, existând şi anterior o reglementare cu privire la posibilitatea perceperii unor costuri de administrare de către furnizorii de servicii de servicii financiare cu obligaţia de a le menţiona în contract, potrivit art. 93 lit. d) din O.G. nr. 21/1992.

Prima instanţă a mai constatat că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor alin. (1) lit. b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, apreciindu-se că reclamantul a cunoscut condiţiile contractuale, posibilitatea de a opta între diferite rate ale dobânzii de la încheierea contractului, şi că mecanismul contractual a fost clar explicat în contract, fiind cunoscute consecinţele neexercitării acestuia de la început.

Cu privire la clauza de la art. 6.1 privind riscul valutar, prima instanţă a reţinut că a fost informat corect consumatorul asupra caracteristicilor esenţiale ale contractului, având posibilitatea de a face o alegere conştientă prin contractul încheiat, că o astfel de clauza nu poate fi considerată abuzivă, întrucât transpune în contract o normă internă, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864 privind principiul nominalismului monetar, situaţie reţinută ca atare şi în jurisprudenţa C.J.U.E. în Cauza C-280/1 Barclays.

Faţă de tipul de contract încheiat, cu contractarea în valută a creditului, s-a reţinut îndeplinirea obligaţiei de informare a băncii, fiind aduse la cunoştinţa consumatorului informaţiile necesare complete, clare cu privire la produsul de creditare oferit, art. 75 Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, obligaţie ce trebuie reţinută în limite rezonabile din punctul de vedere al posibilităţii de anticipare a nivelului evoluţiei cursului de schimb, astfel încât acesta să contracteze în deplină cunoştinţă de cauză, să cunoască de la început întinderea obligaţiei de plată asigurând predictibilitate şi transparenţă produsului.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2067/2017 din 27 noiembrie 2017, a admis apelul principal declarat de reclamanţii A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A fost constatată nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. a) privind comisionul de analiză şi art. 5 pct. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare ca fiind abuzive, clauze din contractul de credit şi garanţie nr. x din 4 iunie 2008.

Au fost exoneraţi reclamanţii de la plata comisionului de administrare.

A fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate abuziv în baza celor două clauze a căror nulitate s-a constatat.

A fost respins ca nefondat apelul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că apelul principal este fondat, în timp ce apelul incident apare ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte apelul principal, instanţa de apel a reţinut că este abuzivă clauza referitoare la comisionul de analiză, inserată în art. 5.1. lit. a) din contract, din perspectiva art. 4 alin. (2) şi (5) lit. a) şi b), art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contract, instanţa de apel a constatat că perceperea unui atare comision este abuzivă, deoarece pe de o parte nu rezultă în ce constă contraprestaţia Băncii ce se presupune a fi efectuată lunar, un atare comision fiind de 0,15% şi fiind aplicat la soldul creditului, iar pe de altă parte nu pot fi identificate raţiunile pentru care aplicarea unui procent la soldul creditului ar presupune în concret sume diferite datorate de clienţi, fără a rezulta dacă şi contraprestaţiile băncii au fost diferite în funcţie de "soldul creditului" la un moment dat, pe parcursul executării contractului.

Dimpotrivă, reţine instanţa de apel, un atare comision apare ca fiind perceput independent de vreo prestaţie din partea băncii şi, în orice caz, reclamanţii nu au posibilitatea de a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea unor pretinse prestaţii care s-ar putea încadra în termenul "de administrare" sau nu reprezintă contravaloarea unei atare prestaţii.

Având astfel un conţinut neclar şi neinteligibil, clauza este considerată abuzivă din perspectiva dispoziţiilor alin. (1) lit. b) şi lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi pct. 1 lit. j) şi lit. m) din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului, motiv pentru care s-a constatat nulitatea clauzei privind comisionul de administrare şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.

Instanţa de apel a mai reţinut că sunt nefondate criticile referitoare la soluţia dată asupra comisionului privind riscul valutar şi că sentinţa apelată este legală şi temeinică în privinţa respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii clauzei privind moneda creditului.

Astfel, criticile vizând caracterul abuziv al clauzei privind moneda creditului nu sunt apte de a conduce la reformarea hotărârii în privinţa acestor clauze, cu consecinţa îngheţării cursului leu-chf la valoarea de la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte apelul incident, instanţa de apel a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la critica vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., instanţa de apel a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere obiectul cererii introductive şi faptul că din motivele de nulitate invocate rezultă că reclamanţii au invocat atitudinea abuzivă a acestei pârâte de la momentul încheierii contractului, respectiv 4 iunie 2008, astfel că operaţiunea cesiunii de creanţă ce se susţine că a avut loc ulterior la 31 martie 2009 între pârâta C. S.A. şi D. nu este de natură a înlătura legitimarea procesuală pasivă a cocontractantului iniţial, dat fiind că săvârşirea încălcărilor ce se pretinde că a avut loc anterior încheierii contractului şi în momentul încheierii contractului este exclusiv imputabilă pârâtei C. S.A.

Aşadar, nulitatea invocată de reclamanţi priveşte momentul de la data încheierii contractului, moment în care această pârâtă era parte în raportul juridic obligaţional, efectele nulităţii fiind retroactive, iar acestea se răsfrâng asupra părţi despre care se afirmă că a săvârşit faptele ilicite.

Instanţa de apel a mai reţinut că pârâta face confuzie între răspunderea contractuală pentru neexecutare sau executare defectuoasă a contractului şi efectele nulităţii clauzelor contractuale, cu privire la care unele se produc ulterior, iar altele au efect retroactiv.

Critica privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată în raport de obligativitatea coparticipării procesuale pasive atât a creditorului iniţial, anume C. S.A., instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată, deoarece faptele ilicite invocate de reclamanţi ca fiind săvârşite la momentul încheierii contractului sugerează între altele şi o răspundere civilă delictuală, imputabilă exclusiv persoanei juridice care se face vinovată de săvârşirea acestora, iar nu continuatorului în drepturi al acesteia, cu privire la care s-ar putea pune problema unei răspunderi contractuale derivate din executarea contractului, iar nu din însăşi încheierea acestuia.

Prin urmare, raportat la conţinutul art. 59 C. proc. civ., critica privind obligativitatea coparticipării procesuale pasive a celor două persoane juridice nu rezultă din caracterul de obligaţie comună pentru cele două pretinse pârâte, obiectul principal al cererii introductive vizând nulitatea unor clauze contractuale născute la 4 iunie 2008, când cesionarul D. nu avea niciun raport juridic nici cu pârâta din cauza de faţă şi cu atât mai puţin cu reclamanţii.

În ceea ce priveşte celelalte critici din apelul incident, coroborate cu apărările formulate de aceeaşi parte dar în calitate de intimată în raport cu apelul principal, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt nefondate, pentru motivele arătate la considerentele reţinute pentru admiterea în parte a cererii de chemare în judecată sau în cele reţinute pentru respingerea unora dintre susţinerile reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi, totodată, a apreciat eronat că art. 5.1 lit. a) şi c) din contract nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa de apel nu a analizat toate condiţiile ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ în vederea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, ci s-a limitat, în motivarea soluţiei, la presupusa neîndeplinire a condiţiei caracterului clar şi inteligibil.

De asemenea, au fost interpretate în mod greşit prevederile art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul aprecierii caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisioanele de analiză şi de administrare, precum şi cele ale art. 1 lit. b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi pct. 1 lit. j) şi m) în Anexa la Directiva 93/13/CEE.

În final, s-a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 24, 25 şi următoarele din Legea nr. 193/2000 sub aspectul respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi lipsei coparticipării procesuale pasive.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel nu a dezvoltat nicio motivare cu privire la apărările formulate de Bancă privind respectarea obligaţiei de informare şi de prezentare a unei oferte contractuale anterior semnării contractului şi, de altfel, nu a fost oferită nicio motivare cu privire la apărările formulate de recurenta-pârâtă privind enumerarea activităţilor întreprinse în legătură cu perceperea comisionului de administrare.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., s-a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., având în vedere că recurenta-pârâtă a reluat susţinerile prezentate în faţa instanţelor de fond.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, deoarece instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018 a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14 mai 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi şi a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-pârâte C. S.A subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constând în motivarea sumară a soluţiei date apelului incident al pârâtei, sunt întemeiate.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, se constată că instanţa de apel a analizat superficial criticile invocate de către pârâta C. S.A. prin apelul incident, rezumându-se la o sinteză sumară a faptului că sunt nefondate criticile referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte faţă de obiectul acţiunii şi de motivele de nulitate privind atitudinea abuzivă a acesteia ce a avut loc la momentul încheierii contractului, respectiv 4 iunie 2008.

Instanţa de apel nu a analizat această critică din perspectiva eventualei incidenţe a prevederilor din O.U.G. nr. 50/2010 şi din Legea nr. 190/1999 şi nici din perspectiva efectelor produse de cesiunea contractului de credit la 31 martie 2009 dintre pârâta C. S.A. şi noul creditor cesionar D., astfel cum s-a invocat în apelul incident.

De asemenea, Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar nu a făcut o analiză referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive din perspectiva cererii de repunere în situaţia anterioară, care apare ca imposibil de realizat de către pârâta care nu mai este parte în contract şi astfel nu mai poate proceda la modificarea acestuia, după cum nu poate proceda la restituirea unui comision pe care nu l-a încasat, analiza curţii de apel vizând doar calitatea procesuală pasivă din perspectiva nulităţii.

Totodată, Înalta Curte constată insuficienţa motivării şi pe critica referitoare la îndeplinirea obligaţiei de informare şi a activităţilor care permiteau încasarea comisionului de administrare, după cum apreciază că instanţa de apel nu a analizat în întregime apărările pârâtelor formulate pe cale de întâmpinare.

Reţine ca întemeiată critica din recurs referitoare la luarea în examinare de către curtea de apel doar a condiţiei referitoare la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor denunţate ca abuzive, ignorând restul condiţiilor pe care art. 4 din Legea nr. 193/2000 le impune a fi întrunite în mod cumulativ.

O motivare a deciziei în condiţiile prezentate nu corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

Nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi următoarele din C. proc. civ.

Totodată, este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 paragraf 1 C.E.D.O., întrucât conform jurisprudenţei CEDO noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În recurs, instanţa este ţinută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin motivele recursului, astfel că nemotivarea hotărârii instanţei de apel cu privire la aspectele ce i-au fost învederate prin cererea de apel incident face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a, ale art. 497 C. proc. civ., coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi Cod, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Având în vedere soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă în această etapă procesuală urmează a fi evaluate de instanţa de rejudecare în ansamblul cheltuielilor judiciare ale pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2067/2017 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.