Supreme Court review of contract termination abuse claim and whether appellate motivation relying on first-instance reasoning satisfies due process requirements.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei, în principal, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv al rezoluţiunii contactului de vânzare-cumpărare perfectat la 04.06.2008, rezoluţiune dispusă de pârâta S.C. B. S.R.L., la data de 27.06.2012, iar în subsidiar, repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a rezoluţiunii convenţiei părţilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 2069 din 23 septembrie 2015 Tribunalul Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la data de 12 octombrie 2015, sub număr de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 1101 din 29 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator special şi administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special şi administrator judiciar C. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 744 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special D. a declarat recurs.

În motivare se arată că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul că nu a analizat niciuna dintre criticile invocate în cuprinsul cererii de apel.

Astfel, criticile aduse hotărârii primei instanţe au vizat în esenţă extinderea nelegală a analizei rezoluţiunii convenţiei cu privire la motive/aspecte necuprinse în notificarea de rezoluţiune, susţinerile primei instanţe referitoare la nedovedirea procentului de realizare a obligaţiilor asumate prin contractul din 04.06.2008; interpretarea greşită dată de instanţa de fond clauzei cuprinse în art. 7.1 din contract, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. x/30.09.2009 precum şi omisiunea/lipsa de preocupare a instanţei de fond în a stabili natura sancţiunii ce a operat în privinţa convenţiei părţilor, respectiv denunţare, rezoluţiune, reziliere, instanţa de fond referindu-se deopotrivă la toate cele trei instituţii ca fiind aplicabile în speţă.

Arată recurenta că a criticat totodată şi omisiunea de a i se comunica încheierea din 01.03.2017, care face corp comun cu hotărârea, omisiune faţă de care a fost în imposibilitate de a verifica dacă la fond au fost soluţionate toate cererile sale şi după caz, de a critica eventualele măsuri dispuse în şedinţa din 01.03.2017.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, câtă vreme în cuprinsul deciziei recurate nu se regăseşte nici măcar un considerent propriu instanţei de apel, argumentele reţinute de instanţa de fond în susţinerea soluţiei de respingere a acţiunii fiind reluate de instanţa de apel ad litteram.

Mai arată recurenta şi că, în măsura în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate prin chiar cererea de apel, hotărârea este nelegală, motivul de casare fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., art. 453 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, a invocat tardivitatea formulării recursului. Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 7 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus puncte de vedere la raportul întocmit, susţinând, în esenţă, excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special al recurentei, dl. D., excepţie reţinută prin raport, şi excepţia tardivităţii recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului şi excepţia tardivităţii acestuia şi, constatându-se că recursul reclamantei este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen la 8 noiembrie 2019, pentru discutarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special D. şi pentru soluţionarea recursului, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă declaraţia de abţinere de la soluţionarea dosarului nr. x/2015, formulată de doamnele judecător E., F. şi G..

La 7 noiembrie 2019, C., în calitate de administrator judiciar al debitoarei S.C. A. S.R.L., a precizat că îşi însuşeşte recursul declarat în cauză, iar la 8 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special D. şi a ataşat extras din Buletinul de Insolvenţă în care a fost publicată sentinţa prin care a fost desemnat administrator judiciar.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 87 alin. (2) din C. proc. civ., avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate să introducă, chiar fără mandat, orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. Având în vedere că în cauză recursul a fost formulat şi semnat de avocatul care a reprezentat partea şi în faţa instanţei de apel, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Reţinând, din materialul probator administrat în cauză, că reclamanta S.C. A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit în totalitate, până la termenul stabilit, obligaţia de ridicare a bunurilor, aşa cum aceasta a fost definită în contract, instanţele de fond au respins acţiunea acesteia privind constatarea caracterului abuziv al rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare notificate de către pârâta S.C. B. S.R.L. ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, din perspectiva susţinerilor privind faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat niciuna dintre criticile invocate în apel, susţineri ce pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de recurs constată că, chiar dacă apelul formulat de reclamanta recurentă nu se limitează la a relua susţinerile din cererea de chemare în judecată, pretinsele critici formulate cu privire la sentinţa primei instanţe sunt generale şi inconsistente.

Astfel, referitor la critica privind faptul că prima instanţă ar fi extins în mod nelegal analiza rezoluţiunii convenţiei cu privre la motive/aspecte necuprinse în notificarea de rezoluţiune, încălcând astfel limitele investirii, prima instanţă a reţinut în mod expres că, prin notificarea de rezoluţiune din 27.06.2012, pârâta intimată a invocat inclusiv faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a ridica în totalitate bunurile ce făceau obiectul contractului. De asemenea, a mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 6.2 din contact, operaţiunea de ridicare a bunurilor din incintele pârâtei, aşa cum au înţeles părţile să o definească, presupunea inclusiv "evacuarea, scoaterea şi eliminarea în condiţii de deplină siguranţă a substanţelor periculoase din locaţii, vagoane, conducte" şi "neutralizarea substanţelor toxice". În consecinţă, prima instanţă a considerat că, faţă de conţinutul concret al notificării, a fost invocată şi respectiv trebuia analizată neexecutarea obligaţiei de ridicare a bunurilor şi din perspectiva evacuării şi ecologizării locaţiilor unde se aflau bunurile.

În condiţiile în care prin critica formulată în apel, reclamanta s-a limitat la a invoca faptul că prima instanţă a încălcat limitele investirii, fără să arate în concret de ce considerentele instanţei de fond, care s-a raportat la conţinutul expres al notificării şi la dispoziţiile contractuale citate, nu ar fi corecte, şi instanţa de apel s-a limitat la a-şi însuşi în mod expres argumentaţia primei instanţe, constatând că aceasta este corectă.

În privinţa modalităţii de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către reclamantă, după ce a stabilit care erau operaţiunile concrete prin care reclamanta trebuia să aducă la îndeplinire obligaţia de ridicare a bunurilor, prima instanţă face o analiză detaliată a mijloacelor de probă care au dus la concluzia că susţinerea reclamantei în sensul că a efectuat această operaţiune în proporţie de 97% nu a fost dovedită. Pe de altă parte, s-a reţinut în mod expres că oricum "nu are relevanţă proporţia în care cumpărătorul şi-a îndeplinit obligaţia de ridicare bunuri, în condiţiile în care textul contractual (art. 6.1) stabileşte în mod explicit obligaţia de ridicare în totalitate a bunurilor."

Cu toate acestea, criticile reclamantei din apel se limitează la faptul că pârâta nu ar fi contestat realizarea în proporţie de 97% a obligaţiei reclamantei de ridicare a bunurilor, iar procentul rămas neexecutat fiind de mică însemnătate, nu putea justifica măsura rezoluţiunii, fără nicio referire la considerentele instanţei privind analiza materialului probator sau raportarea la conţinutul concret al clauzelor contractuale care impuneau executarea obligaţiei de ridicare a bunurilor în totalitate, până la un anumit termen. În consecinţă, şi instanţa de apel s-a limitat, din nou, la a-şi însuşi considerentele instanţei de fond, cu privire la aceste aspecte.

O altă critică din apel, la care susţine recurenta că instanţa nu ar fi răspuns, vizează interpretarea greşită, de către prima instanţă, a clauzei cuprinse în art. 7.1 din contract, aşa cum a fost modificată prin actul adiţional din 30.09.2009.

Referitor la acest aspect, instaţa de apel a arătat în considerente că la art. 7.1 din contract se stabilesc următoarele:

"contractul încetează … automat fără îndeplinirea niciunei alte formalităţi şi fără intervenţia instanţei la termenul de eliberare", apreciind că aceste norme contractuale reglementează de fapt un pact comisoriu de gradul IV, ce presupune desfiinţarea contractului, fără intervenţia instanţei sau alte formalităţi.

S-a mai reţinut şi că într-adevăr, aşa cum a arătat şi apelanta, "părţile nu au nominalizat expres această procedură la pct. 2 al art. 7.1, aşa cum s-a realizat la pct. 4 al aceluiaşi articol", însă s-a concluzionat că "formularea textului nu lipseşte norma de sensul său juridic, ce rezultă din voinţa părţilor, exprimată în contract, respectiv faptul că acele condiţii menţionate la pct. 2, pentru încetarea contractului, caracterizează întocmai un pact comisoriu de gradul IV."

Cu privire la interpretarea oferită de reclamantă pentru dispoziţiile art. 7.1 pct. 2 din contract, în sensul că acestea ar prevede doar încetarea convenţiei ca urmare a ajungerii la termen, instanţa de apel a constatat că nu poate fi acceptată, deoarece ar presupune că respectiva normă nu ar produce niciun efect, câtă vreme contractul încetează în mod firesc în cazul îndeplinirii obligaţiilor contractuale până la termen.

O ultimă critică din apel indicată de recurentă ca nefiind analizată de instanţă se referă la omisiunea instanţei de fond în a stabili natura sancţiunii ce a operat în privinţa convenţiei părţilor, respectiv denunţare, rezoluţine sau reziliere.

Sub acest aspect, Curtea subliniază că, potrivit cererii de chemare în judecată formulate de recurenta reclamantă, aceasta a investit instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea pretinsului caracter abuziv al rezoluţiunii contractului încheiat între părţi, aşa cum a fost aceasta notificată de intimata pârâtă. Din considerentele deciziei instanţei de apel rezultă cu evidenţă faptul că instanţa a avut în vedere şi a analizat rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, motivarea instanţei de apel înlăturând inconsecvenţa din considerentele hotărârii instanţei de fond cu privire la natura sancţiunii intervenite în privinţa contractului.

De asemenea, pretinsa necomunicare a încheieirii de şedinţă din data de 01.03.2017, când instanţa de fond a dispus amânarea pronunţării, nu poate fi considerată o veritabilă critică în apel, necomunicarea actului de procedură nefiind de natură să influenţeze în vreun fel valabilitatea acestuia.

Sub aspectul criticii recurentei în sensul că în cuprinsul decizi recurate nu se regăseşte niciun considerent propriu instanţei de apel, Curtea subliniază că, aşa cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa CEDO, deşi art. 6 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61). Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei, urmând să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un reclamant le poate ridica în instanţă.

De asemenea, s-a reţinut şi că, respingând un apel, instanţa de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-şi însuşi motivele hotărârii instanţei de grad inferior (García Ruiz împotriva Spaniei pct. 26), cu condiţia să fi examinat totuşi, în mod real, chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (Helle împotriva Finlandei, pct. 60).

În raport cu circumstanţele concrete ale speţei, respectiv cu susţinerile reclamantei recurente din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel, Curtea constată că, motivarea instanţei de apel, chiar dacă în mare parte se constituie într-o însuşire a motivării instanţei de fond, a răspuns principalelor argumente pe care reclamanta le-a invocat în susţinerea acţiunii sale.

De asemenea, constatând că prin încheierea din 05.02.2018 instanţa de apel s-a pronunţat motivat asupra cererilor de administrare a probelor formulate de ambele părţi, nu va fi reţinut nici acest motiv de recurs, subsumat punctului 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 744 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 744 din 2 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2019.