Applicability of Law No. 72/2013 to contractual penalty clauses in commercial leases: protection limited to creditors of monetary obligations, not debtors.

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L.A la plata sumei de 483.209,78 RON cu titlu de debit restant şi penalităţi contractuale.

Prin sentinţa nr. 480/2017/CIV din 25 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 8.934,22 RON cu titlu de contravaloare chirie de bază pentru perioada 01.06.2016-30.06.2016 şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Prin decizia civilă nr. 169/2018 din 20 martie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 480/2017/CIV din 25 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 30.909,24 RON, reprezentând: 13.971,05 RON - chirie pentru perioada 01.06.2016-12.07.2016; 254,59 RON - costuri de promovare pentru perioada 01.07.2016-12.07.2016; 2.091,11 RON - costuri servicii pentru perioada 01.01.2016-12.07.2016; 15.468,65 RON - penalităţi datorate în temeiul Anexei 1, art. 16.2.3 din contractul de închiriere din data de 12.03.2014 şi a actului adiţional nr. x din data de 20.07.2015. Au fost păstrate dispoziţiile privind compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi la instanţa de fond. A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantei suma de 7.106 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte capătul de cerere aferent clauzei prevăzute în art. 15.3.2 din contract, urmată de trimiterea spre rejudecare instanţei de apel cu privire la cele recurate şi menţinerea deciziei instanţei de apel cu privire la obligarea la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 30.909,24 RON(debit+penalităţi contractuale) şi 7.106 RON cheltuieli de judecată.

În argumetarea cereri de recursului susţine, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că prevederile clauzei penale negociate de către părţi şi inserată în contractul de închiriere încalcă "în mod evident" bunele practici în contractele încheiate între profesionişti.

În opinia recurentei, Legea nr. 72/2013 nu este aplicabilă relaţiei contractuale dintre părţi, iar contractul de închiriere nu este unul de adeziune, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În acest context, apreciază că instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, întrucât scopul legii invocate de este în sensul protecţiei creditorului, nu a debitorului, iar în speţă intimata B. nu are calitatea de creditoare a obligaţiei de plată, ci recurenta-reclamantă.

Sub un alt aspect, consideră că nu se poate pune problema faptului că recurenta s-ar fi aflat într-o poziţie de superioritate/dominantă sau că ar fi vorba de un contract de adeziune, în condiţiile în care părţile, în calitate de profesionişti, au negociat şi şi-au asumat prevederile Contractului de închiriere, care a avut inclusiv o secţiune specială de derogări (Anexa D la Contractul de închiriere), cât şi cele ale actului adiţional nr. x semnat la 20.05.2015 prin care Locatorul a acordat Debitoarei numeroase facilitaţi financiare, precum reducere de chirie (Art. 5.1).

De asemenea, arată că i s-a imputat recurentei că nu a făcut dovada faptului că "această clauză penală nu încalcă în mod evident bunele practici în contractele încheiate între profesionişti", or nu s-ar fi putut face dovada unui fapt negativ.

Precizează că răspunsurile date de recurentă la interogatoriu, respectiv răspunsurile la întrebările 3, 5, 6, 7. 10 nu echivalează, în niciun caz cu recunoaşterea acesteia asupra faptului că acordul dintre părţi reprezintă un contract de adeziune, ci pur şi simplu în calitate de Locator ca urmare a negocierilor clauza penala a fost menţinută în cadrul Contractului, oferindu-i-se Locatarului alte facilităţi financiare. În consecinţă, Locatorul (recurenta) a negociat cu bună credinţă Contractul de închiriere, acesta fiind o convenţie valabil încheiată în sensul art. 1270 C. civ.

Totodată, clauza penală în discuţie respectă regimul juridic al clauzei penale reglementat de art. 1538-1543 C. civ., respectiv aceasta este o "clauză contractuală prin care părţile stabilesc anticipat, de comun acord, o valoare forfetară (sau o altă prestaţie) care să fie plătită de către partea care nu-şi va respecta o anumită obligaţie".

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar în subsidiar, reducerea clauzei penale în condiţiile art. 1541 din Noul C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, constatându-se că recursul reclamantei este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) Cod procedurăcivilă, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., la 8 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, ţinând cont şi de apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este fondat, pentru considerentele care urmează:

Se constată ca fiind fondate criticile recurentei sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013:

"Practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă".

Din interpretarea textului de lege menţionat rezultă că, pe de-o parte, caracterul "vădit inechitabil" se apreciază din perspectiva creditorului obligaţiei de plată a unei sume de bani şi nu din cea a debitorului care nu şi-a executat obligaţia de plată, iar pe de altă parte, dispoziţiile legale devin incidente în situaţia "întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti" şi nu în situaţia neexecutării sau executării cu întârziere a oricărei obligaţii rezultând dintr-un contract încheiat între profesionişti.

În speţă, în mod greşit instanţa de apel a apreciat cu privire la dispoziţiile Legii nr. 72/2013 că "de prevederile acestui act normativ se poate prevala oricare dintre părţile unui contract - profesionist fiind, atunci când se apreciază că în respectivul contract au fost inserate clauze abuzive".

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, intimata-pârâtă B. nu s-ar putea prevala de dispoziţiile Legii nr. 72/2013 pentru a obţine constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 15.3.2 din contractul încheiat între părţi, faţă de conţinutul concret al acestuia şi faţă de calitatea intimatei de debitoare a obligaţiilor de plată neexecutate.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentei-reclamante nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 169/2018 din 20 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2019.