Cassation appeal on unpaid company administrator remuneration and moral damages dismissed

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea promovată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 87.500 RON, reprezentând: 82.500 RON remuneraţia aferentă funcţiei de administrator al pârâtei S.C. B. S.R.L. în perioada 28.05.2012 - 14.10.2013, respectiv suma de 5.000 RON/lună (16,5 luni x 5.000 RON = 82.500 RON) şi 5.000 RON reprezentând daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 815 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, s-a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.. A fost obligat reclamantul la plata 5600 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 176/A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 176/A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În argumetarea recursului, a susţinut, în esenţă, că ambele instanţe de fond şi-au construit întreaga motivare pe dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în condiţiile în care textul se referă la stabilirea eventualei remuneraţii a administratorilor numiţi din rândul asociaţilor, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

A mai susţinut că instanţa de apel a înlăturat şi argumentele sale în privinţa aplicabilităţii prevederilor art. 2010 C. civ., considerând că aceste prevederi nu sunt incidente, deoarece reprezintă dreptul comun în materie de contract de mandat în condiţiile în care trebuie aplicate prevederile speciale ale Legii nr. 31/1900, fără a indica un alt text de lege în afară de art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pe care l-a interpretat în mod eronat.

S-a arătat că instanţa de apel a reţinut faptul că probele administrate nu certifică existenţa unor negocieri între părţi pentru stabilirea remuneraţiei, conform principiului libertăţii contractuale, instanţa putând stabili cuantumul remuneraţiei numai după dovedirea caracterului oneros al mandatului, caracter care nu a fost probat în cauză.

Or, art. 793 alin. (1) C. civ., apreciază recurentul, reglementează dreptul administratorului la remuneraţie, iar art. 2010 alin. (1) C. civ. instituie prezumţia caracterului oneros al mandatului dat pentru exercitarea unei activităţi profesionale, iar în lipsa stabilirii prin actul constitutiv sau prin înţelegerea părţilor, îi revenea instanţei rolul de a stabili remuneraţia lunară pentru administrarea societăţii, fie în funcţie de uzanţe, fie în funcţie de valoarea serviciilor prestate de administrator.

Raportat la textele de lege manţionate, în opinia recurentului nu caracterul oneros al mandatului trebuia demonstrat, ci trebuia demonstrat de către intimata - pârâtă caracterul gratuit al acestuia.

De asemenea, consideră că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere vizând daunele morale, instanţa de apel a reţinut că revocarea administratorului poate interveni oricând şi independent de vreo culpă contractuală a acestuia, în aceste condiţii, nefiind vorba de un mandat oneros, nu se poate reţine o revocare intempestivă a mandatului, de natură a provoca reclamantului prejudicii care nu au fost dovedite în cauză.

În acest context, susţine că obiectul acţiunii nu îl constituie anularea deciziei de revocare, deoarece recurentul nu a contestat dreptul societăţii de a revoca mandatul, instanţa nefiind învestită astfel să se pronunţe pe legalitatea sau oportunitatea măsurii de revocare din funcţie.

Mai mult, consideră că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2032 alin. (1) C. civ. în conformitate cu care mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar, fiind de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate şi intempestive.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respigerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluţia preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia la 8 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamant A., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa pentru considerentele care succed.

Litigiul de faţă poartă asupra pretenţiilor reclamantului A. reprezentând remuneraţia aferentă funcţiei de administrator al pârâtei S.C. B. S.R.L. în perioada 28.05.2012 - 14.10.2013, daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit ca urmare a revocării intempestive din această funcţie.

În conformitate cu art. 197 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală.

Conform art. 77 din Legea nr. 31/1990 (aplicabil societăţilor cu răspundere limitată, conform art. 197), "asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel."

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 77 din Legea nr. 31/1990, în plan societar, prin decizia de desemnare a administratorilor se stabileşte şi eventuala remuneraţie a acestora, mandatul putând să fie ori gratuit, ori oneros.

Totodată, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990:

"obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege."

În speţă, recurentul-reclamant a invocat prezumţia caracterului oneros al mandatului, invocând prevederile art. 2010 C. civ., conform cărora:

"(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. (2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate."

Este de necontestat că Legea nr. 31/1990 conţine reguli diferite privind conducerea şi administrarea societăţii în funcţie de forma juridică a acesteia, instituind pentru administratori un regim juridic special.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea societăţilor nr. 31/1990, respectiv prevederile art. 77, care se completează cu prevederile art. 2010 C. civ., de care se prevalează recurentul şi care reprezintă dreptul comun în materie, în măsura în care legea specială nu derogă.

Art. 77 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, norma aplicabilă în cauză, stabileşte că administratorul poate fi remunerat pentru activitatea sa, dar nu instituie nicio regulă în acest sens. Practic, eventualitatea remunerării administratorului şi cuantumul remuneraţiei rămân la latitudinea societăţii.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei de control judiciar, în concordanţă cu cele reţinute de tribunal, să concluzioneze că între părţi nu s-a încheiat un contract de mandat şi nu s-a prevăzut prin actul constitutiv actualizat plata unei indemnizaţii cuvenite administratorului pârâtei, din probele administrate rezultând că reclamantul a fost numit administrator în baza relaţiei de prietenie existente între acesta şi reprezentantul pârâtei C., acordându-i-se în această calitate mai multe facilităţi, inclusiv locuinţă permanentă.

Prin urmare, în speţă, recurentul-reclamant solicită a fi remunerat pentru perioada de timp cât a fost administrator al pârâtei S.C. B. S.R.L., în condiţiile în care nu s-a stabilit o remuneraţie nici la data numirii şi nici ulterior.

În mod eronat recurentul se prevalează de faptul că în cauză nu trebuia demonstrat caracterul oneros al mandatului, ci trebuia demonstrat de către intimata-pârâtă caracterul gratuit al acestuia, întrucât, potrivit art. 249 C. proc. civ.:

"Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească (…)", iar reclamantul a invocat prezumţia de onerozitate a mandatului său în raport cu art. 2010 C. civ.

În aceste condiţii, nefiind vorba de un mandat oneros, nu se poate reţine o revocare intempestivă a mandatului, de natură a provoca reclamantului prejudicii, care nu au fost dovedite, aspect reţinut cu justeţe şi de instanţele de fond.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-reclamant vizând incidenţa dispoziţiilor art. 793 C. civ., în condiţiile în care acesta nu a învestit instanţa cu stabilirea unei remuneraţii în calitate de administrator al bunurilor altuia; iar, în plus, aceste prevederi nici nu sunt aplicabile în cazul administratorilor de societăţi.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că principiul rolului activ al judecătorului, consacrat prin dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., a căror încălcare o reclamă recurentul, nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilităţii care presupune inclusiv obligaţia pentru parte de a-şi proba susţinerile.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurent, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 176/A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 176/A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2019.