Bank guarantee dispute; admissibility of late appeal due to constitutional changes in admissibility requirements

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. I.F.N., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 388.007,10 RON, reprezentând prima tranşă din valoarea garanţiei aferente finanţării garantate, obligaţie asumată de către pârât prin Scrisoarea de garantare nr. 472 din 17 decembrie 2007, emisă în baza prevederilor Convenţiei de Garantare nr. 32 din 27 septembrie 2005 şi nr. 19 din 11 octombrie 2005 şi Convenţiei pentru garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate nr. 90 din 13 octombrie 2008, cu actele adiţionale aferente. A solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 969 şi următoarele, art. 1073 C. civ., art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 58/1934 şi Normele - cadru B.N.R. nr. 6/1994.

2. Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 5408 din 7 octombrie 2015, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. şi l-a obligat pe pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. I.F.N. să plătească reclamantei suma de 388.007,10 RON, reprezentând prima tranşă din valoarea garanţiei datorate în baza scrisorii de garantare nr. 472 din 17 decembrie 2007 şi la plata sumei de 7.485,07 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Apelul declarat de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. I.F.N. împotriva sentinţei civile nr. 5408 din 7 octombrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2412 din 28 decembrie 2017.

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A I.F.N., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 decembrie 2018.

În cadrul memoriului de recurs s-a solicitat repunerea în termenul de recurs, în temeiul art. 186 C. proc. civ., recurentul arătând succesiunea hotărârilor pronunţate cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, respectiv Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curţii Constituţionale.

Recurentul-pârât a susţinut că nu a mai declarat calea extraordinară de atac a recursului în cadrul termenului procedural, având în vedere iminenţa respingerii acestuia ca inadmisibil, în considerarea Deciziei nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea dispoziţiilor prevăzute de art. 1270, 1272, 1266-1268 C. civ., precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin.

În raport cu prevederile art. 37 din Legea nr. 58/1934, coroborate cu pct. 227 din Normele cadru nr. 6 din 8 martie 1994, biletul la ordin cu scadenţa la vedere este plătibil la prezentare, iar prezentarea la plată trebuie făcută în termen de 1 an de la emisiune sau în termenul convenţional fixat de trăgător, care îl poate prelungi sau reduce.

Având în vedere că biletul la ordin a fost emis la 14 decembrie 2007, acesta putea fi prezentat la plată până la 13 decembrie 2008, dată după care nu mai putea fi valorificat de pârât ca titlu executoriu.

Totodată, recurentul-pârât a susţinut că, din verificarea documentelor transmise de A. S.A., nu a fost identificat niciun document din care să rezulte în mod expres şi fără echivoc acordul de voinţă al emitentului biletului la ordin privind prelungirea termenului de prezentare la plată, la un termen egal cu durata finanţării, respectiv cu durata garanţiei.

Or, instanţa a reţinut în mod nelegal că A. S.A. şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de Convenţia nr. 90/20008.

Refuzul la plată a garanţiei asumate de recurentul-pârât a fost întemeiat pe conduita culpabilă a reclamantei A. S.A., care avea obligaţia să pună la dispoziţia pârâtului un bilet la ordin valabil, care să poată fi introdus pe circuitul bancar, iar în final acesta să constituie un titlu executoriu împotriva emitentei şi avalistului.

Aşadar, instanţa trebuia să respecte voinţa comună a părţilor, regulile de interpretare sistematică a contractelor şi dispoziţiile legale, conform cărora biletul la ordin neprezentat la plată în termen legal nu mai poate fi valorificat ca titlu executoriu, rolul instanţei de judecată fiind acela de a aplica legea şi de a manifesta un rol activ în aflarea adevărului.

Privitor la aplicarea eronată a prevederilor Legii nr. 58/1934, recurentul-pârât a susţinut că termenul de introducere la plată a biletului la ordin nu putea fi prelungit convenţional prin acordul Fondului şi al Băncii, ci de către emitentul B. S.R.L., astfel cum se prevede în dispoziţiile legii enunţate.

Interpretarea dată de instanţa de apel încalcă principiul bunei-credinţe, prevăzut de art. 14 şi art. 1170 C. civ., precum şi efectele contractului reglementate de art. 1272 C. civ.

Prevederile din Convenţie sunt o transpunere în relaţiile dintre cele două instituţii a regulii prevăzute de art. 1556 alin. (1) C. civ., dispoziţii de asemenea nesocotite de instanţa de apel.

Pentru argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului.

5. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 186 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., deoarece recurentul-pârât nu a făcut dovada existenţei unor motive temeinic justificate, care să împiedice nerespectarea termenului procedural pentru declararea căii de atac.

Prin urmare, pe cale de excepţie a fost invocată tardivitatea recursului, ca urmare a depăşirii termenului legal de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ.

Totodată, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de recurs ce ar putea fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea căii de atac, deoarece hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, reţinându-se în mod corect că nu sunt incidente cerinţele de la art. 5.7 din Convenţia nr. 90/20008, care se referă la cazurile care atrag încetarea de a efectua plata garanţiei şi că garantul a încălcat dispoziţiile convenţionale refuzând să plătească garanţia.

Dispoziţiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, deoarece raportul juridic are la bază convenţia semnată de părţi în anul 2008 şi o scrisoare de garantare din anul 2007, iar instanţele anterioare au dat eficienţă vechilor dispoziţii legale.

6. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. I.F.N. a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii, deoarece neexercitarea căii extraordinare de atac s-a datorat unui eveniment mai presus de voinţa sa, astfel că singura posibilitate legală este cea de a solicita repunerea în termenul de recurs.

Privitor la excepţia nulităţii recursului, s-a solicitat respingerea acesteia, deoarece dovada achitării taxei judiciare de timbru a fost făcută, iar criticile invocate în cererea de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate.

7. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 4 iunie 2019, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, punându-se în vedere părţilor că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra raportului.

8. Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare cererea recurentului de repunere în termenul de recurs, asupra căreia reţine următoarele:

Potrivit art. 485 din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2) - (4), precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător.

Neexercitarea dreptului procesual în cadrul termenului imperativ stabilit de lege atrage sancţiunea decăderii, în afară de cazul în care legea dispune altfel, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, potrivit art. 186 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar în acest scop partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

Instituţia de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unul drept procesual, care din motive temeinic justificate nu şi-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ, de a îşi îndeplini acest drept şi ulterior, fără ca instanţa să îl decadă din exerciţiul său sau să aplice o altă sancţiune prevăzută de lege în caz de nerespectare a termenului.

În cauză, situaţia învederată în susţinerea cererii de repunere în termenul de recurs nu reprezintă un motiv temeinic justificat în accepţiunea textului de lege invocat, iar faptul că recurentul-pârât a înţeles să nu exercite calea de atac a recursului având în vedere o iminenţă a respingerii recursului ca inadmisibil, în raport cu decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ţine de libertatea de acţiune, de apreciere şi de opţiune, nicidecum de o împrejurare obiectivă care să justifice neîndeplinirea obligaţiei legale.

O dovadă în acest o reprezintă chiar pronunţarea deciziei nr. 454/2018 a Curţii Constituţionale în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate, în care a apreciat, dar pe cale incidentală, cu specială referire în paragrafele 60-63, asupra faptului că instanţele judecătoreşti în general şi chiar instanţa supremă nu se pot pronunţa cu privire la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională şi nici nu pot înlătura aceste efecte.

Înalta Curte constată că, ulterior pronunţării deciziei nr. 454/2018, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care a stabilit că dispoziţiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale.

Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-un număr de 11 dosare aflate pe rolul mai multor instanţe, dispunând conexarea acestora, instanţa supremă constatând că încheierile de sesizare sunt pronunţate în marea lor majoritate (10) în luna septembrie a anului 2018, în dosare având ca obiect recurs.

Concluzia care se desprinde din examinarea celor două decizii ale Curţii Constituţionale evocate este în sensul că existenţa deciziei nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu constituia per se un motiv temeinic justificat pentru neformularea căii de atac a recursului, în accepţiunea art. 186 alin. (1) C. proc. civ. şi că recurenta avea posibilitatea de a declara recurs în termenul defipt de lege şi de a contesta pe aspecte de neconstituţionalitate dispoziţiile legale care îi blocau accesul la calea de atac, astfel cum au procedat părţile din cele 11 cauze conexate de Curtea Constituţională.

Aşadar, Înalta Curte constată că în cauză nu este îndeplinită ipoteza art. 186 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea recurentului-pârât de repunere în termenul de recurs.

Prin urmare, cum în cauză decizia din apel a fost comunicată la 20 iunie 2018, iar recursul a fost declarat la 2 noiembrie 2018, rezultă că exercitarea căii de atac a recursului a fost făcută cu depăşirea termenului imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ., care s-a împlinit la 23 iulie 2018.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen formulată de recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N.

Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 2412 din 28 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2019.