Direct claim for share purchase price against buyer and limitation period arising from appellate annulment of pre-contracts

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 12 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumelor de 490.061 RON (echivalentul sumei de 110.000 Euro) şi de 44.551 RON (echivalentul sumei de 10.000 Euro), precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 967, art. 1073, art. 1082, art. 1576 şi următoarele din C. civ.

Prin încheierea din 23 octombrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a înaintat cauza secţiei a IV-a Civile, respectiv completului iniţial învestit cu aceeaşi cerere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa civilă nr. 1079 din 14 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului cu privire la primul capăt de cerere şi pe cea a prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A..

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu privire la primul capăt de cerere, prima instanţă a reţinut că aceasta este nefondată, având în vedere că suma de 110.000 Euro i-a fost solicitată de reclamant cu titlu de contravaloare a părţilor sociale cesionate în baza Hotărârii A.G.A. nr. 4 din 17 noiembrie 2008.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că, potrivit convenţiei din 17 noiembrie 2008, în sarcina pârâtului s-a născut obligaţia de plată a sumei de 110.000 Euro, fiind justificată legitimarea procesuală pasivă a pârâtului, astfel că susţinerile acestuia privind nedatorarea sumei respective au fost analizate cu titlu de apărări pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind primul petit, prima instanţă a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la 14 mai 2014, dată la care s-a constatat intervenită rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare nr. 26 şi nr. 27 din 17 decembrie 2008, iar acţiunea în pretenţii constând în obligarea pârâtului la plata sumei de 110.000 euro, introdusă la 6 martie 2015, a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, din coroborarea probelor administrate s-a constatat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pârâtul îi datorează suma de 110.000 Euro, în niciunul din înscrisurile depuse la dosar nefiind stipulată în sarcina pârâtului obligaţia de a achita această sumă către reclamant.

În baza convenţiei încheiate între părţi la 17 noiembrie 2008, pârâtul şi-a asumat obligaţia de a achita suma menţionată către S.C. C.., astfel încât numai aceasta din urmă poate pretinde suma de 110.000 Euro de la pârât.

Pe de altă parte, în temeiul aceleiaşi convenţii, suma de 110.000 Euro urma să fie achitată de pârât către S.C. C.. exclusiv în scopul folosirii sale pentru achitarea unei părţi din preţul apartamentelor ce urmau a fi vândute reclamantului, potrivit antecontractelor de vânzare-cumpărare nr. 26 şi nr. 27 din 17 decembrie 2008, a căror rezoluţiune s-a constatat ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv prin decizia nr. 117 din 25 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel că obligaţia pârâtului de a achita suma de 110.000 Euro nu mai subzistă.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul nu este îndreptăţit să pretindă suma de 110.000 Euro de la pârât, nici în baza convenţiei din 17 noiembrie 2008, încheiată între părţi şi nici în baza Hotărârii A.G.A. nr. 4 din 17 noiembrie 2008, în niciunul din înscrisurile menţionate nefiind prevăzută o asemenea obligaţie în sarcina pârâtului.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui contract de împrumut încheiat între acesta şi pârât, care să dea naştere obligaţiei pârâtului, în calitate de împrumutat, de a restitui reclamantului, în calitate de împrumutător, suma de 10.000 Euro, solicitarea reclamantului de restituire a acestei sume fiind nefondată.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că din probele administrate nu rezultă cu ce titlu a fost remisă de către reclamant suma respectivă către pârât la 11 februarie 2010, iar înscrisul intitulat "chitanţă" din 12 aprilie 2010 atestă primirea de către pârât, cu titlu de împrumut personal, a sumei de 10.000 Euro prin transfer bancar, fără a rezulta însă faptul că suma respectivă i-ar fi fost împrumutată de reclamantul A., în chitanţă nefăcându-se vreo referire la suma transferată în contul pârâtului la 11 februarie 2010.

Aşadar, s-a constatat că nu a fost dovedită legătura existentă între transferul bancar al sumei de 10.000 Euro de către reclamant în contul pârâtului şi chitanţa prin care pârâtul recunoaşte că a primit cu titlu de împrumut suma de 10.000 Euro, fără a preciza însă persoana care are calitatea de împrumutător.

Prin urmare, nefiind dovedită existenţa unui împrumut între părţi cu privire la suma de 10.000 Euro, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocată de pârât, neputându-se stabili data la care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, faţă de nedovedirea stabilirii între părţi a unor raporturi juridice în baza cărora să se fi născut în sarcina pârâtului o anumită obligaţie şi, în mod corelativ, dreptul la acţiune al reclamantului, prescriptibil extinctiv.

Prin decizia civilă nr. 377 din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins ca nefondate apelul principal declarat de reclamantul A. şi apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1079 din 14 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului pe primul capăt de cerere şi prescripţiei dreptului material la acţiune au fost în mod corect soluţionate de tribunal.

Pretenţia reclamantului de a-i fi plătită suma de 110.000 Euro "în schimbul cesiunii de părţi sociale (…) şi a investiţiilor pe care subsemnatul le-am făcut de-a lungul timpului" la S.C. D. S.R.L. are ca izvor raportul juridic de drept material stabilit între cedentul A. şi cesionarul B., existenţa contractului de cesiune, de altfel necontestată, fiind dovedită inclusiv prin contractul de cesiune părţi sociale înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului.

Instanţa de apel a reţinut că, deşi i s-a pus în vedere de către prima instanţă, reclamantul nu a depus la dosar acel contract de cesiune prin care să se fi stabilit ca preţ al cesiunii suma de 110.000 Euro, însă ceea ce interesează sub aspectul legitimării procesuale pasive este faptul că, în legătură cu obligaţia de plată a preţului, raportul juridic de drept procesual nu se poate lega valabil decât între creditorul şi debitorul acestei obligaţii, apărările opuse de pârât reprezentând chestiuni ce ţin de fondul dreptului reclamantului.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a constatat că, în raport de clauza inserată la art. 4.1. din convenţie, potrivit cu care plata sumei de 110.000 Euro urma a fi făcută de către pârât către vânzător cel mai târziu la data perfectării în formă autentică a contractelor de vânzare-cumpărare, momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamantului cu privire la această sumă a fost data de 14 mai 2014, data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare şi obligarea promitentului vânzător la restituirea sumelor încasate cu titlu de avans, precum şi la plata celor datorate pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate.

Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere art. 7 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că dreptul reclamantului s-a născut la momentul în care raportul juridic obligaţional stabilit prin cele două antecontracte de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat şi, cum acţiunea a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la 12 martie 2015, termenul de prescripţie de 3 ani de zile, prevăzut la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit la data sesizării instanţei de judecată.

Instanţa de apel a mai reţinut că aceeaşi este situaţia şi în privinţa sumei de 10.000 Euro, ce face obiectul celui de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, întrucât, în condiţiile în care reclamantul susţine că ar fi trebuit să îi fie restituită la momentul perfectării celor două contracte de vânzare-cumpărare, termenul de prescripţie a început să curgă tot la 14 mai 2014.

În ceea ce priveşte convenţia pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţia de a-i fi plătită suma de 110.000 Euro, instanţa de apel a reţinut că sunt fondate susţinerile pârâtului privind faptul că încheierea de atestare ce a fost ataşată acestui înscris nu îl priveşte.

Însă, dată fiind poziţia exprimată mai întâi prin întâmpinarea de la fond, iar apoi prin motivele de apel, instanţa de apel a constatat că pârâtul a recunoscut existenţa şi termenii înţelegerii consemnate în Convenţie, în discuţie fiind clauzele inserate la art. 4.

Totodată, câtă vreme din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că s-ar fi stabilit o altă modalitate de plată a preţului cesiunii părţilor sociale de la D. S.R.L., nu se poate reţine că ar fi intervenit, astfel cum susţine pârâtul, o novaţie prin schimbare de creditor, întrucât, indiferent de tipul său, de esenţa novaţiei este existenţa unei obligaţii vechi, valabilă, care urmează să se stingă prin voinţa părţilor, urmând a fi înlocuită, prin acordul părţilor, cu o nouă obligaţie valabilă.

Or, singura obligaţie asumată de pârât de la bun început a fost aceea de a plăti suma de 110.000 Euro către S.C. C. S.R.L., fapt ce rezultă şi din clauza inserată la art. 5.1. din convenţie.

Totodată, în baza probatoriului administrat instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu şi-a asumat obligaţia de a plăti suma de 110.000 Euro către reclamantul A., ci către S.C. C. S.R.L., iar activarea clauzei de garanţie inserată la art. 4.2. din convenţie presupune verificarea îndeplinirii obligaţiei principale, ceea ce nu se poate realiza în actualul cadru procesual, în care S.C. C. S.R.L. nu este parte.

În ceea ce priveşte obligaţia pârâtului de a restitui reclamantului suma de 10.000 de Euro, instanţa de apel a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei unei asemenea obligaţii, contestată de pârât, înscrisurile depuse la dosar probând transferul acestei sume din contul reclamantului în contul pârâtului, la 12 februarie 2010, nu însă şi faptul că respectiva sumă a fost dată cu titlu de împrumut scadent la momentul autentificării contractelor de vânzare.

În măsura în care s-ar putea reţine că înscrisul sub semnătură privată datat 12 aprilie 2010, ce consemnează recunoaşterea pârâtului privind primirea unui împrumut personal de 10.000 Euro, prin transfer bancar din Italia, fără însă a fi indicată persoana împrumutătorului, reprezintă, astfel cum susţine reclamantul, confirmarea primirii cu acest titlu a sumei pe care i-a transferat-o la 12 februarie 2010, câtă vreme nici în respectivul înscris şi nici într-un alt înscris depus la dosar nu este prevăzut un termen pentru restituirea acestei sume, ar deveni incidente prevederile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pe acest capăt de cerere, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât prescripţia s-a împlinit 12 februarie 2013.

Pentru aceste motive, instanţa de apel a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs principal, iar B. a declarat recurs incident.

Recursul principal formulat de reclamantul A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, deşi la pagina 18 punctul 3.2. instanţa a reţinut în mod corect că pârâtul a recunoscut existenţa şi termenii înţelegerii consemnate în convenţie, în discuţie fiind clauzele inserate la art. 4, precum şi faptul că existenţa litigiului finalizat cu rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare legat de care pârâtul şi-a asumat obligaţia de plată în numele şi pentru reclamant, a sumei de 110.000 euro cu titlu de preţ, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâtul nu are obligaţia de restituire a sumei de 110.000 euro către reclamant, ci către C..

În cauză, scopul final urmărit de părţile semnatare ale convenţiei a fost acela de compensare a recurentului-reclamant pentru părţile sociale cedate pârâtului din societatea în care erau amândoi asociaţi cu o fracţiune din preţul celor două apartamente pe care le avea în faza de construcţie persoana juridică (C. S.R.L.), în care pârâtul era şi este în continuare asociat unic.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că, faţă de împrejurarea că din probele administrate în cauză, pe de o parte, nu s-a dovedit faptul că pârâtul a efectuat aceasta plată, iar pe de altă parte, din cauza culpei pârâtului, prin rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, această obligaţie a devenit imposibil de executat, în mod evident se impune obligarea pârâtului la plata părţilor sociale cesionate, direct către reclamant.

În acest context, recurentul apreciază că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 967, art. 969, art. 970, art. 1073 şi art. 1092 Civil.

Prin hotărârea dată, practic instanţa de apel a legalizat îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, permiţându-i acestuia să dobândească în proprietate părţile sociale deţinute de reclamant la societate D. S.R.L., fără o contraprestaţie.

Cu privire la cel de-al doilea petit, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea este contradictorie, întrucât instanţa de apel a greşit atunci când l-a respins, deşi a reţinut că reclamantul a dovedit împrejurarea că a virat pârâtului suma de 10.000 de euro, iar pe de altă parte, pârâtul nu a negat faptul că scadenţa acestei obligaţii a fost tot la încheierea antecontractelor de vânzare-cumpărare care au fost menite a reglementa chestiunile patrimoniale dintre părţi.

Totodată, se arată că la 12 aprilie 2010 pârâtul a recunoscut în scris şi sub semnătură privată faptul că a primit aceasta sumă de bani.

Aşadar, prin respingerea şi a celui de-al doilea capăt de cerere, instanţa de fond a ignorat dispoziţiile art. 1576 C. civ.

Recursul incident formulat de pârâtul B. a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia s-a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind dezvoltate următoarele critici:

Instanţa de apel a respins apelul incident referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la obligaţia de plată a sumei de 110.000 Euro, reţinând că dreptul material s-a născut la 14 mai 2014, dată la care a fost soluţionată irevocabil cererea având ca obiect rezoluţiunea celor două antecontracte de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susţinut că, atât în cuprinsul întâmpinării, cât şi în cuprinsul apelului incident, a arătat că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a fost data de 7 august 2010, respectiv data la care notarul public E. a întocmit încheierea de certificare nr. 2315, prin care s-a constat poziţia ireconciliabilă a părţilor faţă de încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare în forma autentică.

Alternativ, tot în cuprinsul întâmpinării şi al apelului incident, a indicat că poate fi considerată data începerii curgerii termenului de prescripţie şi data introducerii acţiunii prin care s-a solicitat constatarea rezolutiunii celor două antecontracte, respectiv data de 18 octombrie 2010, sens în care apreciază că nu pot fi primite argumentele reclamantului, conform cărora termenul de prescripţie ar începe să curgă doar de la data soluţionării irevocabile a acţiunii in constatarea rezolutiunii.

Or, la data introducerii acţiunii în constatarea rezoluţiunii, manifestarea de voinţă a reclamantului A. de a nu mai încheia contractele de vânzare-cumpărare şi, prin urmare, de a nu mai pune în aplicare mecanismul de compensare cu C. S.R.L. şi cu pârâtul B., stabilit prin convenţia indicată ca şi izvor a obligaţiei de plată a sumei de 110.000 Euro, a devenit evidentă, iar instanţa învestită cu cererea de constatare a rezoluţiunii a verificat şi constatat îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii la data introducerii acţiunii.

În completare la argumentele dezvoltate, recurentul-pârât a indicat câteva termene alternative care pot fi considerate repere ale începerii curgerii termenului de prescripţie, respectiv data de 7 iulie 2010, dată la care reclamantul A. a transmis pârâtului notificarea nr. 44, prin care a învederat rezoluţiunea celor două antecontracte, precum şi data de 28 octombrie 2011, dată la care reclamantul A. a introdus acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011

În concluzie, recurentul-reclamant a arătat că, indiferent de data pe care instanţa de judecată o va alege ca fiind cea de referinţă, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar este prescrisă.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să le respingă pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul principal, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, nu poate fi reţinută ipoteza supusă analizei sub aspectul reţinerii de către instanţa de apel a unor motive contradictorii, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În analiza acţiunii în pretenţii, instanţa de apel a pornit de la raporturile dintre părţile litigante, ce au avut la bază înscrisurile aduse în probaţiune de către reclamant, iar în temeiul efectului devolutiv a procedat la o analiză exhaustivă a convenţiei părţilor.

Astfel, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport cu probatoriul administrat, apreciind în mod just că pârâtul nu şi-a asumat obligaţia de a plăti suma de 110.000 euro către reclamant, ci către C. S.R.L., iar cu privire la suma de 10.000 euro faptul că nu a fost făcut dovada că suma a fost acordată pârâtului cu titlu de împrumut.

Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic.

Or, Înalta Curte constată că din motivarea instanţei de apel rezultă cu claritate raţiunile de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate, argumentarea recurentului nefiind pertinentă sub acest aspect, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ceea ce critica recurentul prin prisma acestui motiv de casare este în realitate raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată, prin trunchierea considerentelor şi izolarea unor fraze de restul conţinutului celorlalte.

Astfel, se susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece, deşi se constată că pârâtul a recunoscut existenţa şi termenii înţelegerii consemnate în convenţie, instanţa de apel având cunoştinţă de litigiul finalizat cu rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, iar ulterior se apreciază în mod greşit că pârâtul nu are obligaţia de restituire a sumei de 110.000 euro către reclamant, ci către C. S.R.L.

Recurentul mai invocă contradicţia dintre considerentele hotărârii atacate şi cu privire la soluţia de respingere a celui de-al doilea petit, susţinând că a dovedit faptul că a virat pârâtului suma de 10.000 euro şi că acesta a recunoscut că i-a primit, însă în cauză nu este vorba despre argumente contrarii, ci de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat şi interpretat probele administrate în dovedirea celor două pretenţii formulate.

Aşadar, din expunerea motivelor de recurs rezultă cu evidenţă că nu s-au adus argumente în sensul cerut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că susţinerile recurentului-reclamant vizează exclusiv aspecte ce ţin de modul de interpretare a materialului probator administrat în cauză, reprezentând chestiuni de netemeinicie, care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului în care se analizează doar nelegalitatea hotărârii atacate.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 967, art. 969, art. 970, art. 1073 şi art. 1092 C. civ., precum şi ignorarea prevederilor art. 1576 C. civ. nu este incident în cauză.

Trebuie observat că, deşi se invocă încălcarea unor norme de drept, recurentul se limitează la o enumerare a acestora şi la afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel a legalizat îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului, permiţându-i acestuia să dobândească în proprietate părţile sociale deţinute de reclamant la D. S.R.L., fără contraprestaţie.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurentul şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., subliniind că ambele motive de recurs invocate expres au în comun nu atât reale, ci mai mult formale critici de nelegalitate, precum şi abordarea proprie a recurentului faţă de probatoriul administrat şi intenţia părţii de reevaluare a acestuia, ceea ce nu se poate realiza în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârât, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune vizând primul petit, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Din perspectiva încălcării prevederilor art. 3 şi 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă se critică în principal momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune privind primul petit al acţiunii, în argumentarea căruia recurentul-pârât susţine că, în speţă, termenul de prescripţie de 3 ani nu curge de la 14 mai 2014, cum greşit a reţinut instanţa de apel. Criticile sunt nefondate.

Teza recurentului-pârât, potrivit căreia termenul de prescripţie curge de la o altă dată, respectiv de la 7 iunie 2010, dată la care a fost întocmită încheierea de certificare nr. 2315 de către notarul public E., ori de la 18 octombrie 2010, dată la care a fost înregistrat litigiul ce a avut ca obiect acţiunea în rezoluţiune a antecontractelor de vânzare-cumpărare, nu poate fi reţinută, în primul rând pentru că, în realitate, abordarea propusă de parte are la bază, ca şi în cazul recursului principal, intenţia de reapreciere a probelor.

Teza propusă este şi contrară dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia curge de la data la care s-a născut dreptul la acţiune.

În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la momentul la care raportul juridic obligaţional stabilit prin cele două antecontracte de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, prin decizia nr. 117 din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1661 din 14 mai 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, moment de la care reclamantul era în drept de a pretinde a-i fi plătită lui suma ce ar fi trebuit să constituie preţ al vânzării şi care ar fi trebuit achitată cel mai târziu la data perfectării în formă autentică a actelor de vânzare-cumpărare.

Aşadar, având în vedere data de 14 mai 2014, momentul rămânerii irevocabile a soluţiei dispuse privind rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, precum şi faptul că prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la 12 martie 2015, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor incidente în materia prescripţiei extinctive, termenul de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nefiind împlinit.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge atât recursul principal, cât şi recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 377 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2019.