Contractual liability for agricultural damages barred by failure to prove loss and procedural waiver of evidence

Şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 16 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. Î.F. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei să o oblige pe pârâtă la repararea prejudiciului cauzat reclamantului în valoare de 1.500.000 RON, ca urmare a distrugerii recoltei prin folosirea unor produse necorespunzătoare care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de îngrăşăminte şi alte substanţe de gen nr. x din 19 martie 2014, încheiat între reclamantă şi pârâtă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 şi următoarele C. civ.

2. La 6 aprilie 2015, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii C. S.R.L., aflată la dosarul tribunalului, solicitând instanţei ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să fie obligată la repararea oricărui prejudiciu ce ar putea fi creat în sarcina pârâtei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 72 şi următoarele C. proc. civ.

3. Prin încheierea din 15 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

4. Prin sentinţa civilă nr. 2451 din 20 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată cererea reclamantului A. Î.F. şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu făcut dovada prejudiciului suferit în urma livrării unor produse agricole necorespunzătoare şi neautorizate la comercializare pe piaţa românească de către pârâta S.C. B. S.R.L., deşi sarcina probei îi incumbă, potrivit art. 249 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a constatat că niciun document nu certifică existenţa distrugerii propriu-zise a culturii agricole şi nici cauzele acestor presupuse daune. Totodată, instanţa a constatat faptul că reclamantul nu deţine documente care să ateste calitatea lucrărilor agricole efectuate, a cantităţilor de sămânţă utilizată pentru înfiinţarea fiecărei culturi, precum şi a fertilizanţilor utilizaţi şi cantităţile folosite.

Prin urmare, în lipsa dovedirii prejudiciului, prima instanţă a constatat că nu poate fi reţinută răspunderea contractuală a pârâtei.

5. Apelul declarat de reclamantul A. Î.F. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 94 din 19 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că nu pot fi primite criticile privind modul de administrare a probelor, deoarece proba cu interogatoriu şi expertiză a fost solicitată de către reclamant la termenul din 23 mai 2017, fiind constatată decăderea acestuia din dreptul de administrare, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

Dat fiind faptul că partea a fost decăzută din dreptul de a administra proba cu interogatoriu şi expertiză, acestea nu se puteau administra nici în apel, cât timp în calea de atac pot fi propuse numai acele probe ce nu puteau fi propuse la judecata la primă instanţă, precum şi probele invocate în faţa tribunalului şi respinse, nu şi probele în legătură cu care a operat decăderea.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu pot fi primite criticile referitoare la greşita interpretare a materialului probator, deoarece în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a dovedit paguba, respectiv existenţa acesteia, precum şi faptul că pentru anumite suprafeţe de teren producţia a fost deteriorată total sau parţial.

De altfel, a mai reţinut instanţa de apel că nu există nicio probă care să susţină afirmaţiile reclamantului referitoare la compromiterea producţiei agricole, deci elementul principal pentru a se solicita despăgubiri. Probele administrate nu relevă nici pretinsa înţelegere a părţilor referitoare la acordarea de despăgubiri de 2.500 RON/hectar, aşa cum se susţine.

Or, cât timp nu există dovezi privind însămânţarea parcelelor, condiţiile în care s-a realizat, lucrările agricole efectuate, producţia realizată, pierderea totală sau parţială, restul aspectelor nu mai trebuie analizate. Se mai poate sublinia că o expertiză agricolă efectuată în anul 2017 sau 2018 nu putea oricum stabili pierderile de producţie şi cauzele, în lipsa oricăror alte probe contemporane situaţiei de fapt pretinse.

Prin urmare, cât timp nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu, analiza modului în care s-a realizat vânzarea produsului, calitatea acestuia, reprezintă doar un demers inutil.

6. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. Î.F., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că procedura de citare a sa nu a fost legal îndeplinită la termenul când a fost soluţionat apelul, iar termenul din 19 ianuarie 2018 a apărut în sistemul Ecris doar după pronunţarea soluţiei.

Recurentul a mai susţinut că a aflat de judecarea apelului o dată cu comunicarea deciziei.

Anterior au fost fixate termene preliminare, în camera de consiliu, iar la termenul stabilit pentru reducerea taxei judiciare de timbru, ca urmare a cererii de acordare facilităţi, nu a fost menţionat nimic în legătură cu acordarea vreunui termen în vederea judecării cauzei.

De altfel, nici întâmpinarea nu i-a fost comunicată reclamantului, astfel că nu şi-a putut pregăti apărarea, în raport de aspectele relevate în cadrul acesteia.

Aşadar, prin nerespectarea normelor de procedură privind citarea şi înştiinţarea părţii cu privire la judecarea cauzei, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi, totodată, dreptul la apărare al reclamantului.

Criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel a analizat succint şi lipsit de profunzime normele legale privitoare la neexecutarea obligaţiei contractuale de către pârâtă.

În principal, recurenta a arătat că se impune atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtei, întrucât aceasta a creat reclamantului un prejudiciu rezultat în urma livrării unor produse agricole necorespunzătoare şi neautorizate la comercializare pe piaţa românească.

Astfel, prin utilizarea acestui produs necorespunzător, respectiv C., care a făcut obiectul convenţiei părţilor cu nr. x din 19 martie 2014, s-a produs un efect nociv asupra culturilor agricole, care au fost distruse sau degradate, iar recurentul a suportat pierderea folosinţei terenului agricol faţă de împrejurarea că nu a putut achita contravaloarea arendei în lipsa culturilor compromise şi, evident, a resurselor financiare ce ar fi rezultat din vânzarea produselor agricole.

Potrivit adresei Ministerului Agriculturii, pârâta S.C. B. S.R.L. nu este autorizată să vândă asemenea produse pe teritoriul ţării, iar Institutul de Cercetări Pedologice a confirmat lipsa proprietăţilor tehnice şi calitative ale produselor livrate de către pârâtă, constatând că substanţa din conţinut nu este cea indicată pe eticheta recipientului şi că produsul nu a fost supus analizei I. C. pen..A.

Instanţa de apel nu a încuviinţat probele solicitate în calea de atac în mod legal şi nu a interpretat corect materialul probator administrat la fond.

Sub acest aspect, reclamantul a arătat că instanţa i-a respins solicitarea administrării probelor cu interogatoriu şi expertiza agricolă, necesare aflării adevărului şi soluţionării corecte a cauzei pentru dovedirea cuantumului pretenţiilor şi vinovăţiei pârâtei în producerea pagubei suferite, în raport de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, instanţa de apel nu a interpretat în mod corect materialul probator, care conducea la atragerea răspunderii civile contractuale pentru nerespectarea art. 6 şi 9 din convenţie, prin livrarea unor produse agricole necorespunzătoare şi neautorizate la comercializarea pe piaţa românească, ce a avut ca şi consecinţă afectarea a 600 ha de culturi.

De altfel, în urma discuţiilor purtate cu pârâta S.C. B. S.R.L. s-a convenit ca reper al acordării unor despăgubiri în cuantum de 2.500 RON/ha, rezultând o despăgubire totală de 1.500.000 RON (2.500 RON x 600 ha).

7. Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În principal, s-a arătat că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a facturilor scadente emise în baza convenţiei, generând penalităţi de întârziere, şi că prezentul litigiu are caracter şicanatoriu şi abuziv, reclamantul încearcând să evite plata datoriilor restante.

Intimata a mai susţinut că nu poate fi reţinută critica vizând încălcarea regulilor de procedură, întrucât în practicaua deciziei recurate instanţa de apel a reţinut că procedura de citare a fost legal îndeplinită şi instanţa a depus toate diligenţele necesare pentru a-i comunica reclamantului termenul de judecată.

De asemenea, nici critica privitoare la refuzul instanţei de a încuviinţa probatoriul nu poate fi reţinută, întrucât reclamantul nu a depus la dosarul cauzei un probatoriu care să ateste un prejudiciu cert, lichid şi exigibil.

8. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea susţinerilor intimatei ca netemeinice.

9. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 iunie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 5 noiembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

10. Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia susţine că nu au fost respectate normele de procedură privind legala citare a recurentului pentru termenul din 19 ianuarie 2018, când a avut loc judecata apelului, sunt nefondate.

Susţinerile recurentului privind neregularitatea procedurii de citare în faţa instanţei de apel nu pot fi reţinute, având în vedere înscrisurile de la dosar care relevă faptul că soluţionarea apelului s-a făcut cu respectarea prevederilor art. art. 153 alin. (1) C. proc. civ., dovadă în acest sens fiind procesul-verbal de înmânare a citaţiei pentru termenul din 19 ianuarie 2018, aflat la dosarul de apel, care întruneşte cerinţele de la art. 157 C. proc. civ.

Anterior soluţionării apelului, instanţa de apel a procedat la verificarea efectuării procedurii de citare, constatând că, potrivit art. 154 alin. (7), raportat la art. 153 alin. (1) C. proc. civ., părţile litigante au fost legal citate pentru termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, context în care a apreciat pricina în stare de judecată şi a reţinut-o spre soluţionare.

Este neîntemeiată şi a fost înlăturată susţinerea recurentei despre necomunicarea de către instanţa de apel a întâmpinării. La dosarului de apel se află formularul de comunicare a întâmpinării, la dosarului se află dovada de înmânare a întâmpinării, semnată chiar de către A., iar la filele x ale aceluiaşi dosar se află răspunsul formulat de recurentă la întâmpinare, toate aceste acte de procedură contrazicând flagrant susţinerile recurentei despre incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca vădit neîntemeiate criticile recurentului referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Totodată, nu pot fi reţinute nici criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă greşita soluţionare a cauzei, cu privire la răspunderea contractuală a intimatei pentru nerespectarea art. 6 şi 9 din convenţia nr. x din 19 martie 2014.

În speţă, este de necontestat că între părţile litigante a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de îngrăşăminte şi alte substanţe de gen nr. x din 19 martie 2014, în raport de care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.500.000 RON, cu titlu de prejudiciu suferit ca urmare a distrugerii recoltei prin folosirea unor produse necorespunzătoare şi neautorizate la comercializarea pe piaţa românească, ce i-au fost vândute de către pârâtă.

Înalta Curte constată că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel a analizat în mod judicios cauza sub aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale reglementate de art. 1350 C. civ., verificând în ce măsură sunt incidente cerinţele normei legale evocate.

Din această perspectivă şi în raport de împrejurările care au generat prezentul litigiu, s-a reţinut că reclamantul, deşi i-a solicitat pârâtei să îi achite contravaloarea prejudiciilor produse pentru livrarea unor produse necorespunzătoare şi folosirea lor, fapt ce a condus la compromiterea culturii agricole pe o suprafaţă de 600 ha, nu a făcut dovada concretă a prejudiciului, la dosarul cauzei nefiind depuse probe care să susţină afirmaţiile reclamantului.

Or, în condiţiile în care nu a fost administrat un probatoriu care să ateste un prejudiciu cert, nefiind dovedită culpa pârâtei, deşi potrivit art. 249 C. proc. civ. sarcina îi incumbă reclamantului, nu se poate reproşa instanţei de apel că a făcut o analiză succintă a cauzei, soluţia instanţei de fond şi a celei de apel gravitând în realitate pe insuficienţa probelor şi neputând fi puse în relaţie cu nesocotirea normelor de drept material.

A treia critică are o dublă dimensiune, recurenta-reclamantă susţinând pe de o parte greşeala făcută de instanţa de apel la încuviinţarea probelor şi pe de altă parte greşita interpretare a materialului probator administrat la fond.

Înalta Curte subliniază faptul că recursul, ca şi cale de atac extraordinară, vizează numai aspectele de legalitate a hotărârii, nu şi aspectele de temeinicie, astfel încât nu va lua în analiză modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt şi au interpretat probele administrate în cauză.

În ce priveşte examinarea legalităţii măsurilor luate de instanţa de apel la încuviinţarea probelor propuse în apel, instanţa supremă apreciază că această critică poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât normele pretins încălcate sunt norme de procedură.

Această critică este nefondată.

Se constată că la termenul din 19 ianuarie 2018, când au fost discutate probele, recurenta, aflată în poziţia de apelantă, a fost lipsă, deşi, aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced, ştia de proces, aşa cum reiese din dovada de la fila x, semnată chiar de administrator.

Cu toate acestea, aşa cum reiese din practicaua deciziei recurate curtea de apel a pus în discuţie probele solicitate şi s-a pronunţat asupra acestora cu o motivare pertinentă şi de detaliu, astfel cum impun dispoziţiile art. 254-258 şi cele ale art. 233 alin. (1) lit. j) şi art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte constatând că în legătură cu modul de încuviinţare a probelor recurenta nu a adus critici concrete şi nici pertinente, care să conducă la concluzia că au fost nesocotite dispoziţiile procedurale arătate în precedent.

Totodată, nesuplimentarea probatoriului cu interogatoriu şi expertiza agricolă nu poate fi interpretată nici ca o încălcare a rolului activ al instanţei şi nici ca un refuz nejustificat, în contextul în care pe de o parte apelanta nu şi-a susţinut o cerere în acest sens, alegând să lipsească la termen, iar pe de o parte întrucât procesul civil reprezintă, ca regulă generală, un proces al intereselor private, caz în care rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, cel al disponibilităţii, respectiv cel al contradictorialităţii.

În condiţiile în care prima instanţă a făcut aplicarea sancţiunii decăderii dreptului reclamantului de a propune probe, conform art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar în apel nu s-a invocat nicio ipoteză de excludere a sancţiunii prevăzute la alin. (2) din aceeaşi normă legală, critica sub acest aspect apare în mod evident ca nefondată.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurentul şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate, care să conducă la casarea deciziei recurate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată este la adăpost de criticile formulate şi că nu se verifică în cauză incidenţa motivelor de recurs astfel cum au fost invocate de parte şi calificate de curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Î.F. A. împotriva deciziei civile nr. 94 din 19 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 noiembrie 2019.