Exequatur refused: US judgments denied enforcement under Romanian public policy and service rules

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2019

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23.06.2017 sub nr. x/2017 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. încuviinţarea punerii în executare pe teritoriul României a Deciziilor din datele de 29.08.2013, 25.09.2013 şi 16.11.2013 pronunţate în ds. 4150 I.D. 37398 de Circuitului Judecătoresc al Regiunii Cook, Illinois, Departamentul Regiunii, Divizia Legală.

Prin sentinţa civilă nr. 1498 din 17 octombrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, prin decizia civilă nr. 133/A din 12 februarie 2018, a respins ca nefondat apel declarat de apelantul A. împotriva acestei sentinţe.

În termen legal, împotriva deciziei cvile nr. 133/A din 12 februarie 2018, a formulat recurs recurentul reclamant A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecate la instanţa de apel.

În susţinerea primului motiv de recurs, întemeiat de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se arată că, raportat la dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să motiveze în ce constă contrarietatea manifestă sau vădită cu ordinea publică, în condiţiile în care aria de aplicare a refuzului recunoaşterii hotărârii străine a fost limitată de la momentul aplicării Regulamentului nr. 1215/2012 al UE (preluat de dispoziţiile C. proc. civ.) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, iar aceste prevederi - cadru stipulează ca nu orice încălcare a ordinii publice este relevantă, ci doar acele încălcări care sunt vădit incompatibile cu ordinea publică.

Se arată că obiectul acţiunii din SUA este o cerere de fraudă care are echivalentul în răspunderea civilă delictuală, iar obiectul cererii nu este un imobil aflat pe teritoriul României, astfel încât, potrivit art. 1080 din C. proc. civ. să fie atrasă competenţa exclusivă a instanţelor romane.

În ce priveşte temeiul de drept material, acesta rezultă din cererea de chemare în judecată intitulată plângere, iar în ce priveşte actele/contractele care au stat la baza hotărârilor, arată că acestea nu au relevanţă, cât timp instanţa română nu are competenţă exclusivă, aceste aspecte ţinând de cercetarea fondului cauzei asupra cărei, potrivit dispoziţiilor art. 1098 din C. proc. civ., instanţa română nu se poate pronunţa.

Recurentul mai invocă dispoziţiile art. 1097 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 2565 alin. (2) din C. civ., arătând că instanţa de apel avea posibilitatea, din materialul probator administrat, să aprecieze dacă hotărârile a căror recunoaştere se solicită sunt vădit incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român, ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului, întrucât instituţia răspunderii civile delictuale există ca principiu în dreptul român, comunitar şi nu contravine drepturilor fundamentale ale omului, dreptul la o reparaţie fiind un drept legitim unanim acceptat.

O altă critică în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs constă în aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., câtă vreme litigiul din SUA nu s-a purtat asupra unor imobile-terenuri, ci a avut ca obiect dreptul la repararea prejudiciului cauzat de pârâţi prin activitatea frauduloasă de vânzare a acestor terenuri folosind banii recurentului, astfel încât instanţa română nu are competenţă exclusivă, potrivit art. 1080 din C. proc. civ.

Se mai arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 1097 lit. f) din C. proc. civ., câtă vreme pârâţii C. şi D. au fost legal citaţi, conform înscrisurilor anexate în recurs. De asemenea, au fost demarate proceduri de executare silită împotriva tuturor pârâţilor, citaţiile fiind trimise prin intermediul E., prin poştă cu confirmare de primire şi de două ori prin curier, pârâţii refuzând să primească citaţiile. Prin neatacarea Deciziilor date de Curtea din llinois chiar în faza de urmărire pentru executare, se deduce că pârâţii aveau cunoştinţă de acestea şi că au înţeles să le accepte.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurent a fost întemeiat de acesta pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul apreciind că nerespectarea principiului rolului activ al judecătorului, regelemntat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., este o cauză de nulitate a hotărârii, fapt ce atrage casarea cu trimitere spre rejudecare. Astfel, instanţa de apel a arătat în motivare că nu poate verifica respecatrea dreptului la apărare şi nu poate constata respectarea ordinii publice de drept privat internaţional român, adoptând o atititudine pasivă, fără a prezenta un rol activ în aflarea adevărului, aceasta din urmă fiind o obligaţie a instanţei şi nu o opţiune. Se susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să solicite reclamantului lămuriri sau explicaţii sau orice fel de probă care ar fi condus la dovedirea respectării ordinii de drept public internaţional român şi a dreptului la apărare, fără a se limita doar să constate că nu se poate pronunţa asupra acestor chestiuni.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi următoarele din C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi C., B. şi D. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, motivat de împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 666 alin. (7) din C. proc. civ., hotărârea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată exclusiv cu apel, doar de către creditor, în 5 zile de la comunicare, iar în subsidiar ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, constatându-se că recursul reclamantului este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de recurentul A. la data de 20 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte criticile încadrate de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) lit. a), c) şi f) din C. proc. civ., Curtea constată că acestea pot fi analizate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nu pct. 8 din C. proc. civ., invocându-se în fapt nerespectarea unor dispoziţii procedurale şi nu de drept material.

Susţine recurentul că obiectul acţiunii din SUA l-ar constitui "o cerere de fraudă care are echivalentul în răspunderea civilă delictuală", respectiv "dreptul la repararea prejudiciului cauzat de pârâţi prin activitatea de vânzare a acestor terenuri folosind banii reclamantului"-recurent, împrejurare ce ar rezulta din conţinutul cererii de chemare în judecată intitulată plângere, cu care a fost investită instanţa din SUA.

Curtea constata însă că, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, obiectul judecăţii în faţa instanţei americane nu rezultă din conţinutul hotărârilor judecătoreşti a căror executare silită s-a solicitat a fi încuviinţată în prezenta cauză. Pe de alta parte, nici din actul de sesizare a instanţei străine nu rezultă dacă hotărârile au avut la bază răspunderea delictuală sau răspunderea contractuală a pârâţilor. Astfel, contrar susţinerilor recurentului şi în acord cu instanţa de apel, şi instanţa de recurs apreciază ca nu era lipsită de relevanţă determinarea actelor/contractelor pe baza cărora a fost admisă acţiunea pentru repararea prejudiciului, ci aceasta era chiar esenţială, în scopul analizării îndeplinirii condiţiilor necesare pentru recunoaşterea hotărârii străine. Faţă de această împrejurare, în mod corect au apreciat instanţele de fond că în cauză nu se poate constata respectarea ordinii publice de drept privat internaţional român, având în vedere că potrivit legislaţiei române nu poate fi angajată concomitent, pentru aceleaşi fapte, atât răspunderea delictuală cât şi cea contractuală împotriva aceloraşi persoane.

Tot din această perspectivă, a obiectului acţiunii, care ar fi trebuit să rezulte cu certitudine şi claritate din conţinutul hotărârilor judecătoreşti a căror încuviinţare se solicită, Curtea notează că deşi recurentul susţine că ar fi fost angajată răspunderea delictuală a pârâţilor, prin actul de sesizare a instanţei recurentul a invocat o serie de convenţii încheiate între părţi şi nerespectarea obligaţiilor rezultând din acestea, ceea ce presupunea o răspundere contractuală şi nu delictuală.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că inclusiv susţinerile recurentului reclamant cu privire la obiectul hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţa americană sunt contradictorii. Astfel, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 pe rolul Judecătoriei sector 4 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 4771 din 13.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, cu referire la hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa americană, recurentul reclamant susţine că sumele la care au fost obligaţi pârâţii intimaţi au ca izvor antecontractele încheiate de aceştia, în timp ce în prezenta cauză, susţine că aceste hotărâri au ca obiect o cerere de fraudă care are echivalentul în răspunderea civilă delictuală.

Pe de altă parte, dacă ar fi fost vorba de răspundere delictuală, Curtea constată şi că, la data sesizării instanţei americane, recurentul reclamant învestise deja organele judiciare din România cu o plângere penală împotriva aceloraşi pârâţi şi pentru aceleaşi fapte, cele două plângeri având un conţinut aproape identic. În cauza penală din România, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010, rămasă definitivă la data de 10.08.2012, se stabilise deja că susţinerile numitului A. cu privire la existenţa unei înţelegeri frauduloase între B., C. şi D. nu sunt susţinute de ansamblul materialului probator administrat în cauză.

Aceste statuări ale organelor de urmărire penală, confirmate de instanţa penală în dosarul nr. x/2012 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, au fost avute în vedere şi de instanţa civilă în soluţionarea dosarului nr. x/2015 privind valabilitatea convenţiei autentificate sub nr. x/2009 de F. şi G., în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 4771/13.12.2016 reţinută ca fiind relevantă şi de instanţa de apel în prezenta cauză. Chiar dacă instanţa civilă din România a fost sesizată în privinţa unora dintre convenţiile încheiate de părţi ulterior instanţei americane, soluţia instanţei române s-a bazat pe o situaţie de fapt stabilită şi analizată din perspectiva unei eventuale fraude de către organele judiciare din România, anterior sesizării instanţei americane, astfel că în mod corect s-a apreciat că în cauză, în raport cu actele depuse la dosar, este incident şi motivul de refuz prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

Referitor la critica privind greşita reţinere a motivului de refuz prevăzut de art. 1097 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ., Curtea constată că nici aceasta nu este fondată. Astfel, aceste dispoziţii legale trebuie interpretate coroborat cu cele ale art. 1096 alin. (2) din acelaşi cod, potrivit cărora, dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

Rezultă deci că pentru a se constata îndeplinită cerinţa respectării dreptului la apărare nu este suficientă dovada emiterii unei citaţii sau invocarea unor prezumţii precum cea potrivit căreia cei doi pârâţi soţi s-ar fi informat reciproc despre existenţa litigiului de pe rolul instanţei americane sau cea potrivit căreia din neatacarea, în faza de urmărire pentru executare, a deciziilor date de Curtea din Ilinois, s-ar deduce ca pârâţii aveau cunoştinţă de acestea şi că ar fi înţeles să le accepte.

Referirea recurentului la dispoziţiile art. 1096 alin. (3) din C. proc. civ. este lipsită de relevanţă, câta vreme motivul de refuz a fost faptul că pe baza hotărârilor a căror executarea se solicită a fi încuviinţată nu poate fi verificată respectarea dreptului la apărare al părţii judecate în lipsă şi care a pierdut procesul, şi nu caracterul nedefinitiv al hotărârii străine.

Nefondate sunt şi argumentele privind pretinsa încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., faţă de prevedrile art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că potrivit dispoziţiilor art. 1105 din C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării trebuie întocmită în condiţiile prevăzute la art. 1100 din acelaşi cod, textul de lege prevăzând în mod expres actele şi dovezile ce trebuie ataşate cererii. În aceste condiţii, nu se poate imputa instanţelor de fond încălcarea principiului rolului activ al instanţei, câtă vreme recurentul nu a respectat, el însuşi, dispoziţiile legale.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 133/A din 12 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 133/A din 12 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2019.