Sale contract nullity ruling quashed and remanded after wrong application of voidability regime.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2019

Deliberând, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea introductivă înregistrată la 11.06.2014, sub nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, astfel cum a fost precizată ulterior la 05.08.2014, reclamantul A., prin tutore B., a chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/10.07.2008, având ca obiect apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, pentru lipsa consimţământului şi a discernământului vânzătorului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a numitului E., prin care a solicitat obligarea acestuia la plata preţului stipulat în contractul sus-menţionat, respectiv 110.000 Euro, precum şi la plata sumei de 10.000 RON, aflată într-un cont de economii şi însuşită de chematul în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 3121/20.03.2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 05.06.2015, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 02.03.2016, tribunalul a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a numitului E..

Prin sentinţa civilă nr. 1104/05.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca neîntemeiate atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie; a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A., prin tutore B., a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 395 A/2018 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/10.07.2008 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 761 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 567 A/2018 din 15 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 395 A/2018 din 3 aprilie 2018 şi a obligat pârâta să achite către Stat suma de 12.660 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă primei instanţe şi căii de atac a apelului pentru capătul de cerere admis.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei pronunţate în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta C., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiată ori cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, atât timp cât în speţă nu este incident motivul de nulitate absolută vizând lipsa consimţământului, ci cel mult motivul de anulare care priveşte lipsa discernământului.

În ceea ce priveşte discernământul intimatului, a arătat că a încheiat cu acesta atât un antecontract, cât şi un contract de vânzare-cumpărare, care au fost autentificate de doi notari publici; or, în ipoteza în care comportamentul intimatului la data semnării celor două acte juridice ar fi relevat lipsa de discernământ a acestuia, notarii puteau respinge îndeplinirea actelor notariale, conform art. 85 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 36/1995.

În acest context, a arătat că în faţa tribunalului a probat şi cu un martor aparentul discernământ al intimatului, iar martorul propus de acesta din urmă nu s-a prezentat pentru a depune mărturie.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Or, curtea de apel a aplicat dispoziţiile noului C. civ. unui contract încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864.

În acest context, a evocat dispoziţiile art. 953 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.

În continuare, a arătat că potrivit art. 1204 din noul C. civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, iar conform art. 1205 C. civ., lipsa discernământului conduce la anularea contractului şi a subliniat că, în opinia sa, chiar şi sub imperiul noului C. civ., sancţiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă.

O altă critică, pe care recurenta a înţeles să o subsumeze aceluiaşi motiv de recurs, vizează lipsa pronunţării instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi asupra cererii de chemare în garanţie.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de prim control judiciar nu a analizat probele administrate, potrivit art. 264 alin. (1) C. proc. civ., conferind prioritate expertizei medico-legale, faţă de care formulase obiecţiuni, arătând că o comisie de nouă expertiză psihiatrică nu putea să evalueze, la aproape zece ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, capacitatea psihică a vânzătorului.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu şi-a motivat nici în fapt, nici în drept hotărârea, ci s-a limitat la a invoca proba cu expertiza medico-legală psihiatrică, pe baza căreia a construit o teorie a lipsei consimţământului, invalidată de toate celelalte probe aflate la dosar.

Mai mult, a arătat că instanţa de apel nu a înlăturat motivat nici susţinerile în sensul că prin admiterea apelului se creează o situaţie vădit injustă pentru cumpărătoarea imobilului, a cărei bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi pusă la îndoială.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. În conformitate cu dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/10.07.2008 este supus legii în vigoare la data încheierii sale - C. civ. de la 1864, inclusiv în ce priveşte nulitatea.

Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1204 şi 1205 din noul C. civ. (Legea nr. 287/2009), invocate de recurentă.

Instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât din considerentele deciziei atacate nu rezultă că au fost aplicate prevederile din noul C. civ. referitoare la valabilitatea consimţământului.

2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a calificat în mod greşit cauza de nulitate ca fiind lipsa consimţământului, în loc de lipsa discernământului şi a aplicat greşit sancţiunea nulităţii absolute, deşi situaţia de fapt ar fi atras nulitatea relativă.

Acest motiv de recurs este întemeiat.

Potrivit art. 948 C. civ. 1864, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat.

De asemenea, potrivit art. 953 C. civ. 1864, consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.

Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil. Lipsa totală a consimţământului atrage sancţiunea nulităţii absolute.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (i) să provină de la o persoană cu discernământ; (ii) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; (iii) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Cerinţa discernământului decurge din caracterul conştient al actului juridic, în sensul că persoana trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă exteriorizate.

Lipsa discernământului este o stare de fapt care nu se confundă cu lipsa totală a consimţământului. Astfel, lipsa discernământului presupune că există o exteriorizare a hotărârii de a încheia un act juridic, dar care nu este făcută în cunoştinţă de cauză, datorită incompetenţei psihice a persoanei de a-şi da seama de urmările manifestării sale de voinţă. De aceea, în mod tradiţional, în literatura juridică şi în jurisprudenţă s-a statuat că lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil atrage sancţiunea nulităţii relative, întrucât interesul ocrotit este al părţii aflate în această situaţie, iar nu unul general.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că "lipsa totală şi generală a discernământului la momentul încheierii actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului", confundând o condiţie generală a actului juridic cu o cerinţă a valabilităţii aceleiaşi condiţii.

În mod similar, viciile consimţământului nu echivalează cu lipsa consimţământului însuşi.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel pe baza expertizei medico-legale psihiatrice relevă incompetenţa psihică a vânzătorului de apreciere a conţinutului şi a consecinţelor social-juridice ale contractului de vânzare cumpărare, ceea ce reprezintă lipsa discernământului.

Instanţa de apel a încadrat în mod greşit această situaţie de fapt ca reprezentând lipsa totală a consimţământului pentru a atrage aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, deşi contractul a fost încheiat în faţa notarului public, care a constatat consimţământul vânzătorului şi a autentificat actul.

Potrivit art. 1173 din C. civ. 1864, "actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată", iar constatările făcute personal de notarul public care a autentificat înscrisul au putere doveditoare pana la înscrierea în fals, conform art. 270 C. proc. civ.

Prin urmare, situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat în apel ar fi atras aplicarea sancţiunii nulităţii relative, pentru lipsa discernământului vânzătorului, dacă era invocată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

În speţă, reclamantul a precizat încă de la prima instanţă că, întrucât consideră depăşit termenul de 3 ani de prescripţie pentru a cere nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, îşi restrânge acţiunea la nulitatea absolută.

2.3. Critica recurentei referitoare la lipsa pronunţării instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în plus, este nefondată, faţă de limitele apelului, întrucât pârâta nu a declarat apel incident împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei.

Criticile recurentei referitoare la analiza probelor administrate şi la valoarea probatorie a expertizei medico-legale psihiatrice reprezintă aspecte de temeinicie, care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, limitată la examinarea legalităţii hotărârii atacate.

2.4. Incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, întrucât decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia pronunţată, fiind respectate cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

2.5. Pentru aceste considerente, reţinând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material privind valabilitatea consimţământului şi regimul nulităţii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 395 A din 3 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 octombrie 2019.