Constitutional challenge inadmissible: judicial interpretation of board decision contestability under Law 31/1990 and prior Constitutional Court ruling

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, şi întemeiată în drept pe prevederile art. 216 C. civ. şi ale H.G. nr. 376/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. -IFN, a solicitat instanţei să dispună anularea deciziei nr. 23/13.10.2017 a Consiliului de Administraţie a pârâtului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN.

Împotriva sentinţei civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă "şi a tuturor încheierilor premergătoare", reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Apelantul-reclamant A. a invocat, prin actul de procedură depus la 15 mai 2019, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 132 şi ale art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care sunt considerate neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că pot fi contestate în justiţie doar deciziile/hotărârile Consiliului de Administraţie date în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 113 lit. b) şi lit. c) din legea nr. 31/1990, fiind excluse de la controlul de legalitate orice alte decizii/hotărâri ale Consiliului de Administraţie, fiind dezvoltate, pe larg, critici prin raportare la dispoziţiile art. 21, art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 6 din CEDO.

La termenul din 14 iunie 2019, a fost formulată verbal de către apelantul reclamant A., în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cerere de suspendare a judecăţii apelului până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Cu titlu prealabil, curtea de apel a reţinut că, în speţă, reclamantul A. a formulat apel atât împotriva sentinţei civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cât "şi a tuturor încheierilor premergătoare", însă, în condiţiile în care acesta nu a înţeles să indice încheierile pe care le doreşte să le atace, a apreciat că nu este legal învestită cu apelul vizând toate încheierile premergătoare sentinţei civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1067A/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea apelantului de sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate invocată fiind inadmisibilă.

A fost respinsă cererea apelantului de suspendare a judecăţii apelului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de către Curtea Constituţională.

A fost respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3376 din 14 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii SA-IFN.

În termen legal, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1067A/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 şi art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/199.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, reclamantul critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, îndeplinirea în mod cumulativ a condiţiilor de admisibilitate ale excepţiei invocate, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, raportat la istoricul speţei şi la criticile de neconstituţionale invocate.

Pentru ca instanţa de recurs să poată aprecia în mod complet asupra caracterului fondat al prezentului recurs, respectiv asupra nelegalităţii soluţiei de inadmisbilitate pe care a dat-o Curtea de Apel Bucureşti asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază util a relua şi criticile de neconstituţionalitate dezvoltate cu ocazia invocării excepţiei.

Consideră că, prin analiza acestora, instanţa de recurs va putea verifica legătura dintre excepţia invocată şi soluţia pronunţată şi îşi va putea fundamenta punctul de vedere în situaţia în care admiţând recursul va sesiza Curtea Constituţională.

În opinia recurentului, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia de neconstituşionalitate a fost invocată de o parte, respectiv de apelantul-reclamant, şi are legătură cu soluţionarea cauzei, faţă de respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Astfel, susţine recurentul, hotărârea instanţei de fond atacată cu apel se întemeiază tocmai pe textele interpretate în mod neconstituţional de instanţă şi a căror neconstituţionalitate a invocat-o în apel, iar apelul vizează tocmai modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat textele de lege incidente în cauză.

Modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor în discuţie contravine principiilor constituţionale respectiv accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, prevederilor art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea de drepturi şi, totodată, încalcă art. 124 alin. (1) din Constituţie, care statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

Consideră că limitarea controlul judecătoresc doar asupra deciziilor/hotărârilor consiliului de administraţie emise în considerarea art. 113 lit. b) si c) din Legea nr. 31/1990 echivalează cu exluderea de la controlul judecătoresc, cu imposibilitatea ca o instanţă să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege de către toate celelalte decizii/hotărâri ale consiliului de admninistraţie.

Ca un argument în plus, înţelege să invoce şi faptul că, prin Decizia nr. 382/2018, Curtea Constituţională: "constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiţie, pe calea acţiunii în anularea prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administraţie, respectiv directoratului, este neconstituţională ".

Or, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este obligatorie.

De asemenea, atât în decizia nr. 382/2018, cât şi în decizia nr. 71/2009, instanţa constituţională "a reţinut că accesul liber la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o dată unei instanţe naţionale."

În acest sens, recurentul-reclamnt consideră că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Totodată, Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat asupra problemei ce face obiectul excepţiei, în sensul constatării neconstituţionalitaţii prevederilor invocate.

Întradevăr, arată recurentul, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor invocate prin decizia nr. 382/2018, însă, prin această decizie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte interdicţia de a ataca în instanţa deciziile consiliului de administraţie date în domeniile în care consiliului de administraţie i-au fost delegate atribuţii ale adunării generale a acţionarilor unei societăţi.

Curtea Constituţională nu a fost învestită în acea speţă şi nu s-a pronunţat asupra deciziilor consililului de administraţie a unei societatăţi adoptate în toate celelalte domenii de competenţă ale consiliului de administraţie.

Prin excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta speţă, susţine recurentul, se vizează tocmai ca instanţa de contencios constituţional să se pronunţe asupra neconstituţionalitaţii interpretării celor două texte de lege în sensul de a nu permite atacarea în justiţie pentru motive de nulitate absolută a hotărârilor/deciziilor consiliului de administratţie a unei societăţi. Or, există identitate de raţiune între cele două situaţii, între cea avută în vedere de Curtea Constituţională în Decizia nr. 382/2018 şi cea din prezenta speţă.

În aceste condiţii, este evident că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi astfel, soluţia de respingere a cererii de sesizare este nelegală.

Nu în ultimul rând, precizează în mod expres faptul că, în litigiul pendinte, art. 132 şi art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu înlătură aplicarea alin. (6) al art. 216 C. civ.

Uzând de normele care îi permit instanţei să procedeze la calificarea unei cereri de chemare în judecată, se poate concluziona că în speţa de faţă vorbim de o nulitate absolută, iar încălcarea normelor imperative ce vizează un interes general nu poate fi exceptată de la controlul de legalitate al instanţelor.

Legislaţia privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor publice, dar mai ales cea privind organizarea şi funcţionarea entităţilor financiare (cuprinse în sistemul financiar-bancar naţional) este o legislaţie într-un domeniu special ce impune reglementarea prin norme de ordine şi de interes public.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERI MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La termenul din 18 octombrie 2019, reprezentantul intimatului-pârât a precizat că înţelege să nu mai susţină excepţia tardivităţii, având în vedere dovada declarării recursului aflată la dosarul de recurs.

Analizând excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERI MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN, în raport cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge având în vedere următoarele:

Se impune evocarea considerentelor deciziei nr. 321 din 9 mai 2017 (paragrafele 21 şi 22), publicată în Monitorul Oficial nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a statuat că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., având o fizionomie juridică proprie, în cadrul căruia se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

În acest context, deşi recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., soluţionarea prezentei căi de atac nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci numai verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Prezentul recurs vizează soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 132 şi art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Prin aceste dispoziţii, se atribuie instanţei în faţa cărora a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta a fost ridicată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze motivat, Curtea Constituţională, cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, se înţelege că legiuitorul a rezervat instanţelor de judecată în faţa cărora se invocă excepţii de neconstituţionalitate, rolul de prim filtru în privinţa acestora, a căror trimitere la Curtea Constituţională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condiţiilor cumulative de admisibilitate instituite prin alin. (1)-(3) din norma menţionată.

Or, în analiza sa, Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut decât să-şi exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 132 şi art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, hotărârea recurată cuprinzând motivele pentru care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Contrar susţinerilor recurentului, argumentat şi legal motivat, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cu justeţe că, în speţă, sesizarea instanţei de contencios constituţional nu se impune, câtă vreme, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată se urmăreşte un scop contrar principiului separaţiei puterilor în stat; că obiectul acestui mijloc de apărare rezidă, în parte, în norme care nu au legătură cu cauza şi care, în parte, au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

S-a arătat că excepţia de neconstituţionalitate invocată priveşte prevederile art. 132 şi ale art. 114 alin. (3) din Legea societăţilor nr. 31/1990, care sunt considerate neconstituţionale de către autorul excepţiei în măsura în care sunt interpretate în sensul că pot fi contestate în justiţie doar deciziile/hotărârile Consiliului de Administraţie date în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 113 lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 31/1990, fiind excluse de la controlul de legalitate orice alte decizii/hotărâri ale Consiliului de Administraţie.

Este de necontestat că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, reclamantul A. a urmărit, pe de o parte, ca, instanţa de contencios constituţional să stabilească faptul că este neconstituţională interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 132 şi ale art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, iar, pe de altă parte, ca instanţa de contencios constituţional să impună o completare a normelor legale în sensul dorit de către reclamant, susceptibil de a-i asigura reformarea sentinţei atacate, respectiv ca toate deciziile consiliului de administraţie a unei societăţi, indiferent de obiectul lor, să poată fi atacate cu acţiune în anulare în faţa instanţelor judecătoreşti.

Or, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că nu intră în competenţa sa interpretarea şi aplicarea legii; că această instanţă nu poate modifica sau completa prevederile supuse controlului de constituţionalitate, aceste cauze de inadmisibilitate reprezentând aplicaţii ale principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din legea fundamentală (decizia nr. 146/2016, paragraful 23; decizia nr. 188/2015, paragraful 18; decizia nr. 162/2016).

În concret, recurentul-reclamant nu a invocat încălcarea dispoziţiilor constituţionale, ci a criticat modalitatea de interpretare şi de aplicare de către prima instanţă a textelor legale a căror neconstituţionalitate a ridicat-o, aspect ce nu poate constitui temei de sesizare a Curţii Constituţionale.

Totodată, soluţia vizând neconstituţionalitatea unui text nu poate fi evaluată în abstract, ci în contextul impus de dezlegarea pricinii, pentru a se putea verifica cerinţa referitoare la necesitatea existenţei legăturii normei contestate cu rezolvarea cauzei.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a arătat în mod corect că dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 reglementează posibilitatea atacării în justiţie a hotărârilor adunării generale contrare legii sau actului constitutiv, iar, în speţă, pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantul (apelant) A., care au fost întemeiate în drept pe prevederile art. 216 şi ale art. 1254 şi următoarele C. civ.

Aşa fiind, sunt nefondate criticile recurentului vizând îndeplinirea condiţiei legale, ca dispoziţiile invocate să aibă legătura cu soluţionarea cauzei.

Cu privire la dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, a căror neconstituţionalitate a fost ridicată, s-a constatat că prin decizia nr. 382 din 31 mai 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 114 alin. (3) din Legea societăţilor nr. 31/1990, care nu permite contestarea în justiţie, pe calea acţiunii în anulare prevăzute de art. 132 din lege, a deciziilor consiliului de administraţie, respectiv directoratului luate în exercitarea atribuţiei delegate de majorare a capitalului social, este neconstituţională.

Prin urmare, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 a reţinut cu justeţe că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional, câtă vreme aceste norme au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Astfel, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanţei de contencios constituţional cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind întrunite cerinţele textului legal care să facă posibilă sesizarea, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică sub acest aspect.

Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, recursul reclamantului A. este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menţinându-se hotărârea atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1067A/2019 din 14 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2019.