Abusive loan origination commission: clarity and intelligibility standard under CJEU Case C-621/17

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Suceava, sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C.. S.A., D. S.A., D. S.A - Sucursala Suceava şi E., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x din data de 03.12.2007, respectiv: clauza contractuală cu privire la comisionul de acordare credit, reprezentat de art. 5.1 lit. b) şi art. 5.2; art. 6.1.3 teza finală, referitoare la riscul valutar; să se dispună ca plata ratelor să se facă la cursul valutar de la data semnării contractului; să se constate nulitatea absolută şi obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive; la restituirea comisionului de acordare 2.769,34 CHF precum şi a sumelor încasate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar, faţă de data semnării contractului, la plata dobânzii legale efecte de la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 9/2000 şi Legea nr. 190/1999.

Prin sentinţa civilă nr. 810 din 28 februarie 2017, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 207 din 20 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei D. S.A. Sucursala Suceava, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D. S.A.; a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea, aşa cum a fost modificată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi E.; s-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din convenţia de credit nr. x/03.12.2007; au fost obligaţi pârâţii să restituie suma încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plăţii sumei de către reclamanţi şi până la data achitării efective a debitului de către pârâţi; a fost respinsă cererea sub celelalte aspecte, ca neîntemeiată şi au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, aşa cum au fost reduse de la suma de 1.500 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtele C. S.A. şi E..

Prin decizia nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în apel a pârâtei D. S.A. şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de către pârâtele C. S.A. şi E. împotriva sentinţei nr. 207 din 20 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte C. S.A. şi E. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărările pârâtelor referitoare la exceptarea clauzei 5.1 lit. b) din contractul de credit, de la analiza din perspectiva clauzelor abuzive, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din lecturarea deciziei recurate, susţin recurentele, se poate onserva lipsa oricărei motivări cu privire apărările invocate de instituţiile de credit prin cererea de apel, apărări potrivit cărora clauza criticată se asociază obiectului principal al contractului şi fiind redactată într-un limbai clar şi inteligibil, şi care, în opinia recurentelor, urma să fie exceptată de la analiză din perspectiva clauzelor abuzive.

Or, în opinia recurentelor, acest aspect trebuia analizat chiar din oficiu cu prioritate de instanţa de apel, întrucât prin constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ar fi făcut de prisos orice analiză ulterioară a condiţiilor cerute de art. 4 din lege pentru a declara o clauză ca fiind abuzivă.

Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului, perceperea comisionului de acordare a fost avută în vedere ca fiind o prestaţie esenţială, stabilită în sarcina împrumutatului. Astfel, dată fiind raţiunea perceperii acestuia, respectiv pentru efectuarea de operaţiuni în strictă legătură cu creditul acordat, această prestaţie urmează a fi considerată, în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esenţială, astfel încât caracterizează contractul.

Totodată, mai susţin recurentele, instanţa de control judiciar trebuia să aibă în vedere şi structura şi nivelul costurilor aferente serviciilor financiar bancare care a fost şi este determinată, ca în orice alt domeniu liber concurenţei, prin mecanismul clasic al cererii şi ofertei existente pe piaţă. Desigur, pot interveni din când în când reglementări care să circumstanţieze sau să limiteze cu aplicabilitate pentru viitor o astfel de libertate comercială, în vederea respectării şi alinierii unor principii, astfel cum s-a întâmplat şi prin O.U.G. nr. 50/2010 şi/sau prin alte acte normative emise în domeniul şi în spiritul protecţiei consumatorului.

Conchizând, arată că prevederile referitoare la comisionul de acordare sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanţa de apel trebuid să aplice prevederile Legii nr. 193/2000 şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale preţului contractului.

Clauzele cu privire la comisionele de acordare şi de administrare fac parte din obiectul principal al contractului şi, potrivit Considerentului 19 din Directiva 93/13 şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie excluse de plano de la controlul cu privire la caracterul abuziv al acestora, având în vedere că sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsura a cunoaşte chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligaţiilor asumate.

Prin urmare, se poate concluziona că decizia Curţii de apel Suceava nu este suficient motivată, aspect care echivalează practic cu o nemotivare a hotărârii, consecinţa directă a acestui fapt fiind încălcarea dreptului recurentelor la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garanţie ce se poate asigura prin obligarea judecătorilor la motivarea hotărârilor, aceştia fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea.

În ceea ce priveşte incidenţa motivulului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la condiţia dezechilibrului semnificativ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, consideră că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile legale menţionate, apreciind acest text de lege interzice perceperea comisionul de acordare, întrucât împrumutatul urmează să suporte doar costurile prevăzute de art. 15 din Lege, costuri în care nu poate fi inclus comisionul de acordare.

Or, comisionul de acordare reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului. Contractul de credit este încheiat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor personale sau reale.

În concret, comisionul de acordare este datorat pentru activităţile pe care bancale prestează în legătură cu acordarea unui credit.

În opinia recurentelor, instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând că prevederile contractuale criticate crează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinte, ca o consecinţă a lipsei de negociere.

Astfel, comsionul de acordare a fost redactat într-o maniera transparentă, asftel încât consumatorul să înţeleagă întiderea obligaţiilor pe care şi le asumă, precum şi reprezentarea economică a acestora.

Clauzele contestate sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligil, aspect care oricum făcea inutilă verificarea clauzelor din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Solicită instanţei de recurs să ţină cont de faptul că instituţia de credit nu este obligată, din punct de vedere legal, să detalieze şi să explice pentru ce se percep anumite costuri în legătura cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri sunt permise de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, se menţionează expres în contract că se percep, precum şi care este cuantumul acestora.

De asemenea, acest comision a fost perceput pentru operaţiunile băncii în legătură cu acordarea/utilizarea/administrarea creditului, aşa încât nu se poate pune în discuţie lipsa unei contra prestaţii din partea băncii sau existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Apreciază ca fiind esenţial de precizat că, în ceea ce priveşte preţul contractului, format din elementele sale esenţiale, respectiv: suma împrumutată, dobândă şi comisioane, clauzele care îl reglementează au fost negociate. Acest aspect rezultă şi din faptul că pârâta C. a renunţat, urmare a discuţiilor purtate cu cel doi clienţi, în faza precontractuală, la perceperea unui comision de administrare, perceput în mod obişnuit în alte contracte de credit încheiate cu alţi clienţi.

De asemenea, recurentele solicită a se observa că, potrivit dispoziţiilor art. 8.16 din contractul de credit, împrumutatul/codebitorul declară că a citit, înţeles şi acceptat clauzele prezentului contract şi că acestea au fost negociate cu C. în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Instanţa de control judiciar nu poate trece peste aceste efecte şi nu le poate ignora, clauza fiind valabilă, asumată de intimata-reclamantă la încheierea contractului, prin semnare actului juridic.

Aşa fiind, recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREŞTI şi E. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Suceava.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 8 iunie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, constatându-se că recursul pârâtlor este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 18 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREŞTI şi E. este fondat, pentru următoarele considerente:

Decizia recurată este criticată sub aspectul greşitei reţineri de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzei 5.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare credit în raport cu lipsa motivării soluţiei adoptate, faţă de cerinţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire şi la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la condiţia dezechilibrului semnificativ.

Înalta Curte reţine ca fiind fondate criticile recurentelor formulate sub aspectul nemotivării, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că instanţa de control judiciar, în menţinerea soluţiei adoptate de prima instanţă în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei art. 5.1 lit. b) din contractul încheiat referitoare la comisionul de acordare credit, a reţinut, în esenţă, că, în speţă, avem de-a face cu un contract standard ale cărui clauze au fost preformulate de către bancă şi comunicat către reclamanţi.

Prin urmare, fiind în prezenţa unui contract preformulat, operează prezumţia lipsei de negociere, iar înlăturarea de către bancă a comisionului de administrare nu este în măsură a răsturna prezumţia lipsei de negociere cât priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare.

Cât priveşte îndeplinirea condiţiei referitoare la dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, redând şi prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut că, din cuprinsul contractului, nu se poate desprinde scopul perceperii comisionului de acordare, operaţiunile pe care banca le efectuează în schimbul acestui comision or, existenţa unui echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor presupune ca fiecare plată să aibă ca şi corespondent un serviciu prestat. Pârâta nu a indicat şi nu a dovedit contraprestaţiile pentru care a perceput comisionul de acordare credit.

Pe de altă parte, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.

Faţă de caracterul preformulat al clauzei şi de lipsa oricăror detalii privind prestaţia băncii în schimbul acestui comision, s-a apreciat ca fiind evidentă lipsa bunei credinţe a băncii.

În consecinţă, reţinând ca fiind îndeplinite cerinţele arătate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a precizat că instanţa de fond în mod corect a admis cererea reclamanţilor şi a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la instituirea comisionului de acordare credit prevăzută la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, fiind apreciate ca neîntemeiate susţinerile din apelul pârâtei relative la acest comision.

Pornind de la cele mai sus reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că analiza realizată prin decizia recurată este incompletă şi inconsistentă, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, instanţa s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului în discuţie, nu sunt descrise în conţinutul contractului.

Este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestaţiei băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care conţine comisionul de acordare, că instanţele devolutive au efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului ("din cuprinsul contractului nu se poate desprinde scopul perceperii comisionului de acordare"), aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a cărui incidenţă o invocă în cauză recurentele.

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss). În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speţă, instanţele devolutive au restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare doar sub aspectul de a regăsi în clauza pretins abuzivă detalierea serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu titlu de comision de acordare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se constată că instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel avea şi obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reţinut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în acelaşi timp o garanţie procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedând în acest mod, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, întrucât nu se poate aprecia concordanţa dintre argumentele instanţei de apel în măsură să susţină soluţia pronunţată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situaţie ce echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREŞTI şi E. împotriva deciziei nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conţin reglementarea comisioanelor de acordare credit.

În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentelor-pârâte nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. BUCUREŞTI şi E. împotriva deciziei nr. 417 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2019.