Shareholder ordered to reimburse company 608,734 RON tax on withdrawn assets as unjust enrichment; appeal upheld as unfounded.

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la 28 martie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta B., să fie obligată pârâta la plata sumei de 608.734 RON, cu dobânzile legale, reprezentând impozitul aferent bunurilor pe care le-a primit ca urmare a retragerii sale din acţionariatul societăţii reclamante, astfel cum rezultă din sentinţa nr. 359 din 4 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357-1371 şi următoarele C. civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

2. Prin sentinţa nr. 42/2017 din 10 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., iar pârâta B. a fost obligată să îi plătească reclamantei suma de 608.734 RON, cu dobânda legală aferentă de la datorare la data plăţii.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.692,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 359 din 4 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială şi de contencios administrativ Fiscal în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 603 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ Fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor C. şi B. privind retragerea din cadrul S.C. A. S.R.L., atribuindu-se în proprietatea reclamantei B. bunuri în valoare totală de 3.315.047,10 RON.

A reţinut prima instanţă că ulterior, prin raportul de inspecţie fiscală nr. x din 27 aprilie 2012, s-a stabilit existenţa obligaţiei plăţii impozitului în cuantum de 608.734 RON aferent transferului dreptului de proprietate către B., conform sentinţei nr. 359 din 4 martie 2009 a Tribunalului Vâlcea, calculat în funcţie de suma atribuită reprezentată de bunuri.

Totodată, tribunalul a notat că contestaţia formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva raportului de inspecţie fiscală a fost respinsă ca neîntemeiată pentru suma de 608.734 RON, prin decizia nr. 186 din 20 august 2012, cu motivarea că în mod corect organele de inspecţie fiscală au stabilit obligaţia de plată a impozitului, deoarece obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului asupra câştigurilor din transferul părţilor sociale se efectuează de persoana juridică la care persoana fizică asociată a deţinut părţile sociale.

S-a mai notat că soluţia de respingere a contestaţiei, luată prin decizia nr. 186 din 20 august 2012 a fost contestată de S.C. A. S.R.L. în instanţă, iar prin sentinţa nr. 425/2013 din 20 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012 acţiunea a fost respinsă, reţinându-se că în speţă a operat un schimb al unui drept de proprietate cu un alt drept de proprietate, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 7 pct. 32 Codul fiscal, în sensul existenţei unui transfer şi incidente dispoziţiile art. 67 alin. (3), lit. b) Codul fiscal, ce reglementează obligaţia persoanei juridice privind calculul, reţinerea şi virarea impozitului pe veniturile din investiţii.

Tribunalul a arătat că sentinţa mai sus menţionată a fost casată prin decizia nr. 779 din 24 februarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare şi că, în urma rejudecării, a fost pronunţată sentinţa nr. 99 din 2 martie 2016 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a respins acţiunea, hotărâre care a rămas irevocabilă prin decizia nr. 777 din 1 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că persoanei juridice, în cazul unui transfer de proprietate, îi revine obligaţia de calcul, reţinere şi virare a impozitului, obligaţie care nu este afectată de modalitatea de recuperare de la foştii asociaţi a sumei care ar fi fost virată şi că apărările reclamantei în acest sens nu pot fi reţinute, deoarece aceasta îşi poate recupera suma virată în condiţiile dreptului comun.

Această chestiune a intrat în puterea de lucru judecat şi, în consecinţă, prima instanţă a înlăturat apărările pârâtei privind invocarea propriei culpe de către reclamantă.

Prima instanţă a reţinut că argumentele reclamantei sunt întemeiate pe împrejurarea că acest impozit nu trebuia plătit de persoana juridică, ci de persoana fizică beneficiară a transferului, context în care tribunalul a dat eficienţă dispoziţiilor care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv art. 1345 şi următoarele, art. 1347, art. 1639 şi art. 1640 C. civ.

Apărările pârâtei privitoare la prematuritatea formulării acţiunii, în sensul că reclamanta nu a achitat încă suma datorată cu titlu de impozit şi că numai după achitare ar fi îndreptăţită să solicite restituirea, au fost respinse ca nefondate, întrucât îmbogăţirea fără justă cauză nu presupune o astfel de plată din partea reclamantei, prejudiciul acesteia fiind deja cert şi actual faţă de sentinţa nr. 99/2016 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere.

Excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă, deoarece argumentele invocate vizează fondul cererii de chemare în judecată, în sensul că reclamanta şi-ar invoca propria culpă constând în neîndeplinirea obligaţiei de calculare şi reţinere a impozitului.

De asemenea, a fost respinsă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa apreciind că nu poate fi reţinut ca termen la care s-a născut dreptul data de 4 martie 2009, când s-a pronunţat sentinţa nr. 359/2009 a Tribunalului Vâlcea, în condiţiile în care suma contestată a fost stabilită prin raportul de inspecţie fiscală din 27 aprilie 2012, contestat în instanţă, contestaţie soluţionată irevocabil prin decizia nr. 777 din 1 martie 2017, aceasta din urmă fiind data la care se naşte dreptul la acţiune al reclamantei.

Pentru aceste motive, prima instanţă a apreciat că reclamanta a făcut dovada susţinerilor sale, iar în baza art. 1345, art. 1347, art. 1640 C. civ. a fost admisă acţiunea şi obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 608.734 RON cu dobânda legală aferentă de la momentul datorării, respectiv de la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 359 din 4 martie 2009 a Tribunalului Vâlcea la data plăţii, dobânda fiind datorată în baza principiului reparării integrale a prejudiciului.

3. Apelul declarat de pârâta B. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1075/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Totodată, a fost obligată apelanta-pârâtă B. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a constatat că nu poate fi reţinută încălcarea rolului activ şi nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanţă, care a dezvoltat raţionamentul pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată, a stabilit corect situaţia de fapt şi a indicat dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Totodată, s-a reţinut în esenţă că instanţa de fond a stabilit în mod judicios că în prezenta cauză reclamanta a dovedit îmbogăţirea fără justă cauză, instituţie reglementată de dispoziţiile art. 1345 C. civ., fiind nefondate criticile apelantei-pârâte referitoare la inexistenţa unui câştig pe care l-ar fi obţinut din transferul de părţi sociale, ca şi cele privitoare la inexistenţa în fapt a unui transfer de părţi sociale, fiind evident faptul că repartizarea părţilor sociale între ceilalţi asociaţi din cadrul S.C. A. S.R.L. nu putea fi realizată decât în urma redobândirii de către societate a părţilor sociale deţinute de către asociaţii retraşi, respectiv în urma unui transfer al acestora de la asociaţii retraşi din societate.

S-a mai constatat ca fiind nefondată şi susţinerea potrivit căreia, în lipsa unei plăţi efective a sumei stabilite cu titlu de impozit pe câştigul rezultat din transferul de părţi sociale prin decizia de impunere nr. x din 27 aprilie 2012, cererea introductivă este prematură, existenţa unui titlu executoriu care poate fi pus în executare de către organele fiscale determinând concluzia unei pierderi pe care patrimoniul intimatei-reclamante a suferit-o şi pe care aceasta este îndreptăţită să o recupereze de la apelanta-pârâtă, apelantă al cărei patrimoniu s-a îmbogăţit în acest sens.

Nici faptul eşalonării obligaţiei de plată stabilite prin actul fiscal reprezentând titlu executoriu nu conduce la o concluzie diferită, obligaţiei principale alăturându-i-se şi accesorii, raportat la faptul trecerii unei perioade de timp îndelungate în care apelanta-reclamantă nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de plată a impozitului datorat pentru câştigul realizat din transferul de părţi sociale.

Cu privire la acest din urmă aspect, instanţa de apel a reţinut, în plus, că acest impozit este diferit de impozitul datorat bugetului local în calitate de proprietar al bunurilor ce i-au fost atribuite ca urmare a transferului de părţi sociale, fiind nefondate aşadar criticile referitoare la stabilirea greşită de către prima instanţă a raporturilor juridice dintre părţi şi a obligaţiilor incumbând acestora.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul şi, totodată, reţinând culpa procesuală a apelantei-pârâte în promovarea apelului, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligat-o pe aceasta la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimată.

4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., în argumentarea căii de atac fiind dezvoltate următoarele critici:

O primă critică se referă la faptul că prima instanţă a acordat altceva decât s-a cerut, ultra petita, în sensul că pârâta a fost obligată la plata sumei de 608.734 RON cu titlu de impozit aferent bunurilor.

Sub acest aspect, s-a arătat că acţiunea reclamantei trebuia respinsă, deoarece prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat impozit aferent bunurilor şi nu impozit rezultat din transferul patrimonial al părţilor sociale.

De altfel, arată recurenta, în considerentele deciziei recurate instanţa de apel a făcut o distincţie şi o separare clară între cele două categorii de impozite, iar prevederile art. 65-67 Codul fiscal şi cele ale art. 85 şi următoarele Codul de procedură fiscală au fost grav încălcate, recurenta-pârâtă B. fiind obligată să plătească un impozit aferent bunurilor, faţă de care intimata-reclamantă nu are nicio decizie de impunere, calcul sau plată efectuată, opinia recurentei fiind în sensul că soluţia reprezintă o pronunţare ultra petita.

Cel de al doilea motiv de recurs se referă la împrejurarea că acţiunea trebuia respinsă ca urmare a admiterii excepţiilor invocate în cauză, în contextul în care instanţele de contencios administrativ au menţinut ca fiind legală decizia de impunere asupra intimatei-reclamante, iar organele fiscale nu au emis împotriva recurentei-pârâte nicio decizie de impunere, motiv pentru care acţiunea reclamantei este inadmisibilă.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai arătat că acţiunea în regres a reclamantei este prematură, fiind în situaţia unei veritabile îmbogăţiri fără just temei deoarece aceasta nu a achitat suma de 608.734 RON către bugetul de stat, dorind astfel să recupereze ceea ce nu a achitat.

Cea de a treia critică vizează neadministrarea probelor utile, pertinente şi concludente necesare evocării fondului, în cauză fiind necesară o expertiză contabilă cu privire la stabilirea corectă a sumei, mai ales că decizia de impunere nu-i este opozabilă recurentei-pârâte, iar valoarea bunurilor din raporturile de expertiză au fost rectificate prin încheierea din 13 decembrie 2017, privind îndreptarea erorii materiale strecurate cu privire la valoarea unui imobil, în sensul că valoarea acestuia este de 86.562 RON în loc de 1.016.609 RON.

Cel de al patrulea motiv de recurs vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 99 din 2 martie 2016 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal şi a deciziei nr. 777 din 1 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în dosarul nr. x/2012, prin care s-a stabilit culpa în sarcina societăţii reclamante pentru nerespectarea prevederilor art. 67 alin. (3) din Codul fiscal.

În final, s-a solicitat analizarea tuturor apărărilor făcute în faţa instanţelor de fond prin înscrisurile depuse la dosar.

5. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului pârâtei, în combaterea căruia s-a susţinut, după prezentarea situaţiei de fapt, că în mod corect a fost obligată pârâta la plata sumei de 608.734 RON, reprezentând cota de 16% impozit aferent bunurilor pe care aceasta le-a primit, ca urmare a retragerii sale din societate.

6. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă B. a solicitat respingerea argumentelor invocate de intimată.

7. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Ambele părţi au formulat şi depus la dosar puncte de vedere la raport.

Ulterior, prin încheierea din 4 decembrie 2018 s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 martie 2019 pricina a fost repusă pe rol, fiind admis în principiu recursul şi fixat termen de judecată la 1 octombrie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

8. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prima critică supusă analizei vizează soluţia dată de prima instanţă, recurenta-pârâtă susţinând că în mod greşit s-a dispus obligarea sa la plata sumei de 608.734 RON şi a dobânzilor legale, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat plata impozitului aferent bunurilor şi nu a impozitului rezultat din transferul patrimonial al părţilor sociale.

Pornind de la o diferenţiere între cele două categorii de impozite, respectiv impozitul pe bunuri şi impozitul pe titluri de valoare rezultat din transferul patrimonial al părţilor sociale, recurenta-pârâtă încearcă să inducă ideea că a fost obligată la plata unui alt tip de impozit decât cel datorat, astfel că prima instanţă s-ar fi pronunţat ultra petita.

De principiu, Înalta Curte subliniază faptul că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea direct în recurs a unor motive care nu au fost propuse în apel nu este permisă, fiind făcută omisso medio.

Constată faptul că în faţa instanţei de apel recurenta-pârâtă nu a invocat in terminis pronunţarea ultra petita a tribunalului, însă distincţia dintre impozitul aferent transferului bunurilor şi impozitul aferent transferului de părţi sociale a fost antamată în apel şi discutată de către instanţa de prim control judiciar, care a găsit ca neîntemeiate criticile referitoare la inexistenţa obligaţiei acestei părţi de a plăti impozit aferent câştigului realizat din transferul părţilor sociale.

În acest context, instanţa supremă apreciază că recurenta-pârâtă este în drept să formuleze această critică în calea de atac a recursului, argumentele putând fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cu raportare la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Critica este, însă, nefondată.

Înalta Curte pleacă în analiză de la limitele învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi constată că, din modul în care este formulată şi întemeiată în drept acţiunea, se degajă fără niciun dubiu ideea că reclamanta a solicitat în esenţă obligarea pârâtei la despăgubiri fundamentate pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei, despăgubiri care se ridică la nivelul impozitului aferent bunurilor repartizate pârâtei ca urmare a retragerii din societate şi care i-au fost imputate reclamantei prin actul de inspecţie fiscală.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au examinat cauza din această perspectivă propusă de reclamantă şi au considerat că acţiunea este întemeiată, fiind îndeplinite toate cerinţele impuse de textele legale care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, păstrându-se în limitele stabilite prin cererea introductivă de instanţă, ceea ce exclude ipoteza unei pronunţări ultra petita şi face ca în cauză să nu fie incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A doua critică vizează soluţia dată excepţiilor de inadmisibilitate şi de prematuritate a formulării acţiunii şi este nefondată.

În ce priveşte soluţia dată de instanţa de apel excepţiei inadmisibilităţii, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a făcut o distincţie clară între titularul obligaţiei de a plăti impozit - care este recurenta-pârâtă - şi titularul obligaţiei de calculare, colectare şi virare a acestui impozit - care este intimata-reclamantă, instanţa supremă constatând că acest raţionament exclude ideea de culpă a intimatei-reclamantei în neplata impozitului şi face ca în cauză să nu se impună respingerea acţiunii ca inadmisibilă, adică formulată cu încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Constată că acest considerent specific relevat de către instanţa de apel nu a fost combătut de către recurenta-pârâtă prin argumente solide, partea continuând să analizeze în aceeaşi manieră culpa în neplata impozitului de către societate şi făcând aceleaşi susţineri care au primit deja o dezlegare din partea instanţei de prim control judiciar.

În ce priveşte excepţia prematurităţii, instanţa supremă constată că instanţa de apel a argumentat judicios de ce este neîntemeiată, invocând în esenţă existenţa unui prejudiciu patrimonial iminent al intimatei-reclamante, care se află în faţa unui titlu executoriu eşalonat la plată, în care debitul principal este însoţit de accesoriile legale, aşadar se află în procedură de executare silită.

Înalta Curte reţine, în acord cu tribunalul, incidenţa dispoziţiilor art. 1347 alin. (1) C. civ., subliniind în plus că această normă legală impune ca şi condiţie fundamentală de admitere a acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză ca îmbogăţirea să subziste la data sesizării instanţei, această condiţie fiind îndeplinită în cauză atâta timp cât patrimoniul recurentei-pârâte nu a fost diminuat cu valoarea impozitului datorat, aferent bunurilor repartizate.

Nu în ultimul rând, se constată că argumentele specifice reţinute de instanţele anterioare nu au fost combătute, recurenta-pârâtă invocând aspecte speculative referitoare la cauza reală a acţiunii de faţă, nedovedite şi care rămân la stadiul de afirmaţii fără suport probator.

În concluzie, cea de a doua critică nu are aptitudinea de a atrage incidenţa vreunuia din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că este apreciată ca nefondată.

A treia critică vizează nelegalitatea respingerii de către instanţa de apel a probei cu expertiză şi a probei cu înscrisuri, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.

Deşi recurenta-pârâtă nu a încadrat în drept acest motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că acesta poate fi subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 6 şi 13 C. proc. civ. şi la art. 6 din C.E.D.O.

Critica nu este întemeiată.

Se constată că în motivarea apelului nu s-a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul neadministrării probei cu expertiză.

Se constată, de asemenea, că prin memoriul de apel a fost solicitată proba cu expertiză contabilă, fără a se indica teza probatorie, dar nu s-a solicitat proba cu înscrisurile arătate în memoriul de recurs.

La dosarului de apel există o notă de probatorii a recurentei-pârâte, probă încuviinţată la termenul din 14 noiembrie 2017, deşi nu fusese solicitată prin memoriul de apel.

În fine, se constată că la termenul din 12 decembrie 2017 recurenta-pârâtă a solicitat o nouă amânare pentru a depune soluţia pronunţată de Tribunalul Vâlcea în cererea sa de îndreptare a erorii materiale, că cererea a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei şi că la acelaşi termen partea nu a stăruit în încuviinţarea probei cu expertiză .

Văzând această succesiune a actelor de procedură, Înalta Curte conchide că nu poate forma obiectul controlului în calea de atac a recursului modalitatea în care instanţa de apel a apreciat, raportat la particularităţile speţei, asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probei cu înscrisuri, acesta fiind un element de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii.

În plus, tot legat de încuviinţarea probei cu înscrisuri, constată că instanţa de apel nu a procedat la respingerea apelului pentru lipsa dovezilor concludente, nu şi-a motivat hotărârea pe lipsa acestei probe, pentru a se vorbi despre încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil prin punerea părţii în imposibilitatea de a se apăra.

În legătură cu proba cu expertiză, instanţa supremă subliniază faptul că, deşi solicitată prin apel, ea nu a mai fost susţinută în faţa instanţei, fiind manifestă lipsa de stăruinţă a părţii în administrarea probatoriului.

În consecinţă, această critică urmează a fi înlăturată.

A patra critică vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 99 din 2 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a deciziei nr. 777 din 1 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2012.

Critica este nefondată.

Preliminar, se cuvine subliniat faptul că recurenta-pârâtă invocă în realitate încălcarea puterii de lucru judecat a celor două hotărâri, pronunţate în materia contenciosului fiscal, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neexistând între litigiul de faţă şi cel în materia contenciosului fiscal tripla identitate de părţi, obiect şi cauză prevăzută de alin. (1) al aceluiaşi articol, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Examinând considerentele deciziei pronunţate de instanţa de recurs, Înalta Curte constată că nu există nicio încălcare a efectelor lucrului judecat în cauza respectivă, întrucât instanţa practică dihotomia reţinută în precedent în analiza celei de a doua critici, referitoare la titularul obligaţiei de a plăti impozit şi la titularul obligaţiei de calcul, colectare şi virare a impozitului, semnificative sub acest aspect fiind considerentele în care instanţa de recurs reţine următoarele:

"Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, dispoziţiile art. 67 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu prevederile pct. 144 in. 3 din H.G. nr. 44/2004, reglementează operaţiunile tehnice de calcul, reţinere şi virare a impozitului şi nu se referă la obligaţia de plată a impozitului de către persoana juridică, context în care, obligaţia instituită în sarcina societăţii recurente prin dispoziţiile legale menţionate, nu este afectată de modalitatea de recuperare la foştii asociaţi a sumei care ar fi fost virată".

În alte cuvinte, instanţele de contencios fiscal reţin în sarcina intimatei-recurente doar o obligaţie legală tehnică, de calcul, reţinere şi virare a impozitului, care nu implică şi calitatea societăţii de titular al obligaţiei de a plăti impozitul de vreme ce se face trimitere la posibilitatea pe care aceasta o are de a recupera sumele virate de la foştii asociaţi. Aceasta este dezlegarea dată de instanţa de apel, cu respectarea întocmai a puterii lucrului judecat şi a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Ultima critică face trimitere la toate apărările, probele, aspectele invocate în faţa instanţelor de fond, însă stilul imprecis, ambiguu în care este argumentată critica o lipseşte de substanţă, făcând posibilă doar identificarea criticii întemeiate pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată cu depăşirea termenului de recurs şi care în plus nu poate fi analizată, întrucât este invocată omisso medio, nefiind formulată în faţa instanţei de apel.

Considerentele care premerg au fundamentat convingerea instanţei supreme că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum au fost precizate de parte sau calificate de instanţă, de aceea recursul urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În baza dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată către intimata-reclamantă la plata sumei de 8.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanţei nr. x din 4 iunie 2019, aflată la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1075/2017 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. să achite intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 8.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2019.