Principal intervention in appellate proceedings: necessity of express party consent under Art. 62(3) C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 mai 2018 la Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, reclamantul A. a solicitat autorizarea convocării adunării generale a acţionarilor, S.C. B. S.A., conform art. 119 din Legea nr. 31/1990, indicând punctele aflate pe ordinea de zi.

Prin sentinţa civilă nr. 88 din 10 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondată cererea de autorizare a convocării A.G.O.A. formulată de reclamantul A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

C. şi D. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu în cadrul apelului, cerere care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În considerentele acestei încheieri, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel, cu acordul expres al părţilor.

În cauză, instanţa a constatat că apelantul-reclamant A. şi intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi-au exprimat expres poziţia cu privire la cererea de intervenţie principală, în sensul că nu sunt de acord cu introducerea ei în faza de judecată a apelului. În acest context, s-a reţinut că cererea de intervenţie este inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.

La 19 noiembrie 2019, C. şi D. au declarat recurs împotriva încheierii din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea încheierii recurate şi admiterea cererii de intervenţie principală.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că interesul justificat pentru admisibilitatea cererii de intervenţie principală rezidă în faptul că C. este acţionar al societăţii S.C. B. S.A., conform art. 132 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar D., deşi nu este acţionar, este interesat de ceea ce se întâmplă în cadrul societăţii S.C. B. S.A., întrucât această societate prezintă importanţă majoră pe plan local, obiectul principal de activitate fiind închirierea tuturor spaţiilor comerciale din Târgu-Jiu.

C. şi D. au susţinut că încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 62 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere ca acestea nu se aplică izolat, ci doar coroborat cu dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare şi cu cele ale rt. 8 C. proc. civ., care reglementează principiul egalităţii în faţa legii.

În opinia petenţilor, încheierea din 14 noiembrie 2018 este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului egalităţii, în contextul în care se limitează exercitarea dreptului terţului de a interveni în calea de atac a apelului, prin condiţionarea acestuia de voinţa exclusivă a părţilor din proces, stabilindu-se astfel un tratament juridic diferenţiat între terţii care primesc acordul părţilor de a interveni şi terţii care nu primesc acest acord.

Prin urmare, s-a subliniat că dreptul de a interveni în proces trebuie exercitat în acelaşi mod, indiferent de acordul sau de lipsa acordului părţilor din proces, prin asigurarea egalităţii în ceea ce priveşte formularea cererii de intervenţie principală, drept pe care legiuitorul l-a recunoscut, faţă de imperativul realizării unui act de justiţie temeinic şi legal.

Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare.

Recursul recurenţilor a fost legal timbrat cu suma de 100 RON.

Prin încheierea din 19 martie 2019 s-a dispus suspendarea judecării recursului, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 8 mai 2019, intimatul-reclamant A. a formulat cererea de repunere pe rol a cauzei, legal timbrată, care a fost încuviinţată la termenul din 1 octombrie 2019.

Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, în motivarea recursului s-a susţinut că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului egalităţii în faţa legii, în contextul în care se limitează exercitarea dreptului terţului de a interveni în calea de atac a apelului, de acordul de voinţă al părţilor din proces, stabilind astfel un tratament juridic diferenţiat între terţii care primesc acordul părţilor de a interveni şi terţii care nu primesc acest acord.

Faţă de dispoziţiile legale pretins încălcate şi de argumentarea criticii formulate, instanţa supremă apreciază că în cauză recursul nu poate fi examinat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care fac referire la norme de drept material, ci din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât atât dispoziţiile legale pretins încălcate - art. 62 alin. (3) C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 8 şi cele ale art. 13 C. proc. civ. reprezintă norme de procedură.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că cererea de intervenţie principală a fost formulată de C. şi D. în calea de atac a apelului.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 62 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel, cu acordul expres al părţilor, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Verificând practicaua încheierii recurate, instanţa supremă constată că la termenul din 14 noiembrie 2018 curtea de apel a pus în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de C. şi D..

Prezenţi prin avocat la termenul respectiv, reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A. au menţionat că nu sunt de acord cu această cerere de intervenţie în interes propriu, context în care instanţa de apel a făcut aplicarea întocmai a dispoziţiilor legale evocate.

Înalta Curte constată, astfel, că nu poate fi reţinută încălcarea sau greşita aplicare a art. 62 alin. (3) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, riguroasa aplicare a acestei norme legale.

Apreciază că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 8 sau ale art. 13 C. proc. civ., în primul rând pentru că instanţa de apel a pus în discuţie cererea de intervenţie principală formulată, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi s-a pronunţat asupra acesteia după ce părţile litigante şi-au expus punctul de vedere asupra ei.

Nu a fost încălcat principiul egalităţii părţilor, prevăzut de art. 8 C. proc. civ., pe de o parte pentru că acest principiu operează între părţi, iar recurenţii nu au dobândit această calitate, întrucât cererea lor nu a fost admisă în principiu, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul aceleiaşi critici, instanţa supremă constată de altfel că recurenţii au invocat lipsa tratamentului egal nu faţă de părţi, ci faţă de alţi intervenienţi la a căror introducere în cauză părţile nu se opun, ceea ce excede categoric ipotezei art. 8 C. proc. civ.

Nu au fost nesocotite nici dispoziţiile art. 13 C. proc. civ., pe de o parte pentru că recurenţii nu au dobândit calitatea de părţi şi pe de altă parte pentru că în realitate criticile vizează rigoarea textului legal, ca şi rigoarea aplicării acestuia.

Or, dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, părţile şi terţii având în proces obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, astfel cum impun dispoziţiile art. 10 C. proc. civ.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea instanţei supreme că dispoziţiile de procedură analizate în precedent nu au fost nesocotite, ci dimpotrivă, riguros respectate, astfel că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-intervenienţi în nume propriu C. şi D. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.