Service contract resolution: denial of late penalties and interest for non-monetary obligations lacking contractual penalty clauses

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 6 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniţei, în contradictoriu cu pârâta I. I. A., a solicitat să se constate rezoluţiunea contractului de prestări de servicii încheiat la 5 iunie 2013, înregistrat la sediul Primăriei comunei Gura Ocniţei cu nr. x, între Unitatea Administrativ Teritoriala Gura Ocniţei, în calitate de beneficiar şi I. I. A., în calitate de prestator, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 12.000 RON, încasată de aceasta cu titlu de preţ al contractului, la care se adaugă penalităţi în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, respectiv dobânzi în cuantum de 0,02% pe zi de întârziere începând cu 5 iunie 2013, pentru a se da eficienţă principiului restitutio in integrum.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, reclamanta a invocat prevederile art. 1522 alin. (1) şi pe cele ale art. 1549 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa nr. 925 din 3 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul constatării rezoluţiunii contractului de prestări de servicii nr. x din 5 iunie 2013 încheiat între părţi, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 12.000 RON. S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de prestări de servicii înregistrat sub nr. x din 5 iunie 2013 pentru o durată de un an, începând cu 4 iunie 2013 până la 3 aprilie 2014, reclamanta achiziţionând, pentru preţul de 2.000 RON lunar, conform art. IV din contract, prestarea de către pârâtă a serviciilor de buget şi audit financiar, arătate în cuprinsul art. IV din acelaşi contract.

În ce priveşte primul capăt de cerere, tribunalul a evocat şi luat în considerare concluziile deciziei nr. 120/D din 29 decembrie 2014, emisă de Curtea de conturi, consolidată prin decizia nr. 1705 din 1 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2015, astfel încât a apreciat că se impune constatarea rezoluţiunii contractului de prestări de servicii încheiat între părţile litigante, cu consecinţa restituirii preţului achitat al serviciilor neprestate.

Tribunalul a constatat că reclamanta nu are dreptul şi la restituirea unor sume reprezentând penalităţi pe zi de întârziere sau dobânzi, conform petitului acţiunii introductive şi nici daune-interese, potrivit finalului cererii de chemare în judecată, întrucât acestea nu sunt prevăzute în contractul de prestări de servicii nr. x din 5 iunie 2013, care reprezintă izvorul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniţei şi pârâta I. I. A., căile de atac fiind respinse prin decizia nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că apelul reclamantei, prin care s-a solicitat schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul obligării pârâtei şi la plata penalităţilor de 0,01% pe zi de întârziere şi a dobânzii de 0,02% pe zi de întârziere începând cu 5 iunie 2013 este nefondat, deoarece aceste procente ale penalităţilor şi dobânzilor nu au fost justificate. Această solicitare a fost întemeiată de reclamantă pe dispoziţiile art. 1522 alin. (1) şi ale art. 1549 alin. (1) C. civ.

Instanţa de apel a apreciat că, în materia răspunderii civile contractuale, prejudiciul reprezintă consecinţele păgubitoare suportate de creditor ca efect al neexecutării, respectiv al executării necorespunzătoare sau cu întârziere de către debitor a obligaţiei asumate prin contract, însă în cauză părţile nu au stipulat o clauză penală prin care să se stabilească obligaţia plăţii penalităţilor sau a dobânzilor de întârziere pretinse de reclamantă.

Având în vedere dispoziţiile art. 1537 C. civ., instanţa de prim control judiciar a constatat că dovada existenţei şi a cuantumului prejudiciului îi revenea creditoarei-reclamante, raportat la faptul că pârâta nu avea obligaţia plăţii unor sume de bani. Prin urmare, s-a reţunut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1535 C. civ., care reglementează daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti, pârâta asumându-şi obligaţia de prestare a serviciilor enumerate în contract.

Instanţa de apel a mai reţinut că textele legale invocate de reclamantă reglementează dreptul creditorului la plata daunelor-interese, însă, cât timp părţile nu au evaluat prejudiciul prin clauză penală, acesta nefiind determinat nici legal, reclamanta avea sarcina probei prejudiciului, inclusiv sub aspectul cuantumului acestuia, iar evaluarea era supusă prevederilor art. 1532 - 1537 C. civ.. Însă, în speţă, acesta nu a fost dovedit pentru penalităţile şi dobânzile de întârziere pretinse prin acţiune.

La 7 martie 2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniţei a declarat recurs împotriva deciziei nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile art. 1532-1537 şi pe cele ale art. 1549 alin. (1) C. civ.

Astfel, s-a învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 1272 şi art. 1549 C. civ., în situaţia în care nu s-a stipulat în contract o clauză referitoare la plata penalităţilor sau a dobânzilor de întârziere, acestea din urmă pot fi solicitate atâta timp cât sunt izvorâte din lege.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 1272 C. civ., recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate că solicitarea sa vizând plata dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere rezultă din cuprinsul art. 174 şi al art. 176 Codul de procedură fiscală. Prin respingerea acestui capăt de cerere, în opinia recurentei-reclamante, decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor legale evocate, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin rezoluţia aflată la dosar s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte I. I. A. o taxă judiciară de timbru în cuantum de 705 RON, care însă nu a fost achitată, motiv pentru care, prin încheierea din 16 aprilie 2019, pronunţată în cauză, instanţa a dispus anularea ca netimbrat a recursului declarat de această parte împotriva deciziei civile nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămânând în analiză recursul declarat de recurenta-reclamantă, care a fost admis în principiu la acelaşi termen de judecată.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniţei, s-a constatat că acesta este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

La 29 octombrie 2018, magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniţei şi de recurenta-pârâtă I. I. A. împotriva deciziei nr. 6 din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că acestea pot formula puncte de vedere.

La 3 decembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a anulat ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă, s-a admis în principiu recursul promovat de recurenta-reclamantă, acordându-se termen în şedinţă publică la 1 octombrie 2019.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 174 şi art. 176 Codul de procedură fiscală, precum şi prevederile art. 1532-1537 şi art. 1549 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1272 C. civ., atunci când a constatat că nu se impune obligarea pârâtei la plata penalităţilor sau a dobânzilor de întârziere.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului cu privire la respingerea capătului de cerere vizând plata penalităţilor sau dobânzilor de întârziere, cu motivarea că părţile, în cuprinsul contractului de prestări-servicii, nu au prevăzut plata unor astfel de penalităţi de întârziere şi nici nu au evaluat prejudiciul prin clauză penală, acesta nefiind determinat nici legal. În acest context, s-a reţinut că reclamanta avea sarcina probei prejudiciului, inclusiv sub aspectul cuantumului, evaluarea fiind supusă prevederilor art. 1532 - 1537 C. civ.. Însă, s-a constatat că în cauză reclamanta nu a făcut dovada în acest sens.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la respingerea de către instanţele de fond, în mod greşit, a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese. Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1532-1537 şi pe cele ale art. 1549 alin. (1) C. civ. şi că, în interpretarea corectă a acestor prevederi legale, are dreptul la rezoluţiunea contractului şi la plata daunelor-interese.

Instanţa supremă reţine că dispoziţiile legale invocate o îndrituiesc pe recurenta-reclamantă la plata de despăgubiri în caz de rezoluţiune a contractului în caz de culpă a prestatorului de servicii. Numai că aceste despăgubiri trebuie probate, singurele situaţii în care proba prejudiciului nu este necesară fiind în cazul evaluării anticipate a prejudiciului, prin stipularea clauzei penale şi în cazul existenţei unei prevederi legale care să se aplice automat în cauză.

Înalta Curte constată că în cadrul contractului de prestări-servicii părţile nu au prevăzut daune-interese sub formă de penalităţi şi/sau dobândă şi nici nu au inclus o clauză penală de evaluare anticipată a prejudiciului, în caz de neexecutare sau de executare necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de către prestatorul serviciilor prin contract.

Acest aspect a fost reţinut, de altfel, şi de către instanţa de apel în decizia atacată, însă recurenta nu a combătut în recurs acest considerent, mărginindu-se la a sublinia doar că, potrivit dispoziţiilor art. 1532-1537 şi art. 1549 alin. (1) C. civ., are dreptul la rezoluţiunea contractului şi la plata daunelor-interese, fără însă a proba prejudiciul invocat.

În plus, se mai reţine că recurenta-reclamantă nu a dovedit că dobânda solicitată cu titlu de daune-interese ar fi, în realitate, dobânda legală.

Astfel, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a susţinut că plata penalităţilor sau a dobânzilor de întârziere rezultă din dispoziţiile art. 174 pct. 5 şi art. 176 pct. 2 Codul de procedură fiscală, raportat la caracterul bugetar al sumelor achitate în contul prestatoarei, fiind supuse normelor Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a încheiat contractul nr. x din 5 iunie 2013, între Unitatea Administrativ Teritoriala Gura Ocniţei, în calitate de beneficiar şi I. I. A., în calitate de prestator, având ca obiect "prestări de servicii de buget şi audit în domeniul serviciilor financiare".

Prin urmare, raportat la obiectul contractului, instanţa de recurs apreciază că sumele achitate în contul prestatoarei nu au caracter bugetar din perspectiva prestaţiei pretins neexecutate, care are exclusiv fundament contractual, astfel încât acestea nu pot să implice plata unor dobânzi legale, întemeiate pe dispoziţiile art. 174 pct. 5 şi art. 176 pct. 2 Codul de procedură fiscală, astfel cum a susţinut recurenta, dobânzi care să se aplice în puterea legii şi care să o exonereze pe aceasta de sarcina probei.

Subliniază instanţa supremă că toate aceste considerente expuse în precedent au avut în vedere limitele învestirii instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În acest sens, se cuvine relevat faptul că recurenta-reclamantă a solicitat să se constate că în cauză contractul părţilor este rezolvit pentru neîndeplinirea culpabilă de către intimata-pârâtă a obligaţiilor asumate, obligaţii care nu sunt prin ele însele purtătoare de dobânzi în puterea legii, întrucât nu sunt pecuniare.

Recurenta-reclamantă a mai solicitat, ca o consecinţă a rezoluţiunii, repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu respectarea principiului restitutio in integrum, adică restituirea prestaţiilor deja efectuate, dar şi despăgubiri rezultând din neexecutare, iar sub acest din urmă aspect a solicitat penalităţi de întârziere, respectiv dobânzi moratorii.

Din perspectiva limitelor învestirii instanţelor, trebuie subliniat faptul că tot raţionamentul care stă la baza respingerii cererii de despăgubiri reprezentând dobândă are în vedere faptul că obligaţia de a face, anume de a presta servicii nu este per se purtătoare de dobândă, întrucât nu există în acest sens nicio prevedere legală care să autorizeze o asemenea concluzie. Aşadar, ipoteza dobânzii legale, chiar şi în forma şi întemeierea date de recurenta-reclamantă, este exclusă în speţă.

În consecinţă, critica recurentei-reclamante privind aplicarea în cauză a prevederilor art. 174 pct. 5 şi ale art. 176 pct. 2 Codul de procedură fiscală este nefondată, astfel încât va fi respinsă.

Pe cale de consecinţă, dacă o pretenţie circunstanţiată principiului restitutio in integrum, vizând neîndeplinirea acestei obligaţii de a face în modalitatea prestării de servicii se exprimă sub formă de dobândă, aceasta trebuie să se raporteze la o dobândă prevăzută contractual, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.

O eventuală discuţie referitoare la îndrituirea recurentei-reclamante la dobândă legală s-ar fi putut face în condiţiile în care această parte ar fi pretins dobândă legală pentru suma achitată nejustificat ca preţ al serviciilor (suma de 12.000 RON, deja acordată), dar o astfel de solicitare nu a fost adresată instanţelor, recurenta-reclamantă înţelegând să formuleze împotriva intimate-pârâte pretenţii cuantificate la nivelul penalităţilor/dobânzii pentru beneficiul nerealizat, instanţa supremă reiterând argumentele deja expuse pentru care aceste pretenţii nu pot fi acordate, cu evocarea din nou a principiului disponibilităţii şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată şi că instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv, ceea ce exclude incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Gura Ocniţei împotriva deciziei nr. 6 din 9 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.