Abusive nature of bank processing fees in standard-form credit contracts under the clarity and intelligibility exception to the main subject matter

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 5 mai 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, ca instanţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor cu privire la facilitatea de credit şi la comisionul de procesare, prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) şi art. 3.12 din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008 şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a acestora;

2. să o oblige pe pârâtă să le restituie reclamanţilor sumele încasate abuziv, respectiv 17.088,71 CHF - facilitate acordare credit şi 5511,46 CHF - comision procesare;

3. să constate caracterul abuziv al art. 2.1 din actul adiţional privind posibilitatea modificării dobânzii curente în funcţie de trei indici valutari diferiţi, respectiv EURIBOR, ROBOR şi LIBOR şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a acestuia;

4. să constate caracterul abuziv al art. 4.1 din contractul de credit privind posibilitatea plaţii ratelor doar în moneda în care a fost acordat creditul;

5. să stabilească (să îngheţe) cursul de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv la valoarea de 1 CHF = 2,18 RON;

6. să procedeze la conversia în RON a soldului denominat, rămas de achitat la data pronunţării hotărârii, după scăderea sumei achitate cu titlu de facilitaţe de credit şi a comisionului de procesare în sumă totală de 22.600,17 CHF (17.088,71 CHF + 5.511, 46 CHF);

7. să o oblige pe pârâtă să modifice art. 2.1 din actul adiţional al contractului de credit în sensul calculării ratei dobânzii doar în funcţie de evoluţia indicatorului ROBOR;

8. să o oblige pe pârâtă la încheierea unui act adiţional şi emiterea unui nou grafic de plăţi care să includă toate modificările dispuse de către instanţă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 117, alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 99/2006, art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 1271 C. civ. cu privire la impreviziune.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că la 27 septembrie 2010 au încheiat un act adiţional prin care a fost modificat graficul de plăţi, stabilindu-se că a mai rămas de achitat suma de 258.121,35 CHF în 394 rate lunare, până la 22 iulie 2043.

La 2 octombrie 2015, reclamanţii au depus la dosar note de şedinţă, prin care au precizat că valoarea petitelor 1 şi 2 ale acţiunii este de 93.564,7 RON, echivalentul a 22.600,17 CHF - potrivit cursului LEU/CHF din 5 august 2015; valoarea petitelor 5 şi 6 a fost raportată la întreaga valoare a creditului, respectiv 2.966.611,7 RON, reprezentând echivalentul a 726.572,89 CHF - potrivit cursului LEU/CHF din 5 august 2015; petitele 3, 4, 7 şi 8 au fost considerate neevaluabile în bani.

La 12 ianuarie 2016, reclamanţii au depus la dosar o completarea a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat ca instanţa:

- să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.5 din actul adiţional la contractul de credit nr. x din 22 septembrie 2010, prin care s-a stabilit suma totală de restituit ca fiind 726.572,89 CHF, rezultat al însumării valorii totale reeşalonate la plată prin actul adiţional, cu costul total al creditului;

- să constate nulitatea absolută a acestei clauze;

- să o oblige pe pârâtă la încheierea unui act adiţional şi la emiterea unui nou grafic de plăţi, care să includă toate modificările dispuse de către instanţă, precum şi calculul real al sumei de restituit.

Prin sentinţa civilă nr. 623/C din 8 iunie 2017, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 1 lit. a) şi b) şi art. 3.12, cu privire la comisioanele de achitare a facilităţilor acordate de bancă şi de procesare din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008, încheiat de părţi.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor declarate ca fiind abuzive şi le-a înlăturat din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008.

A obligat-o pe pârâtă să le restituie reclamanţilor sumele achitate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv 17.088,71 CHF pentru achitare facilităţi şi 5.511,46 CHF comision procesare.

Au fost respinse restul pretenţiilor reclamanţilor şi nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, din perspectiva clauzelor declarate ca abuzive şi a căror nulitate s-a constatat, că, în ceea ce priveşte clauza de la art. 1 lit. b), respectiv art. 3.12 din contractul de credit nr. x/02.07.2008, referitoare comisionul de procesare a cererii de credit, examenul caracterului abuziv este posibil, deoarece clauza respectivă nu întruneşte cerinţa impusă de teza finală a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Acest caracter înseamnă, în aprecierea primei instanţe, posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta în ceea ce îi priveşte, fiind evocate în acest sens concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt).

Totodată, tribunalul a constatat că, deşi comisioanele fac parte din costul total al contractului, clauzele ce reglementează modul de calcul al acestora pot fi analizate în condiţiile în care nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, s-a reţinut că elementele care au stat la baza perceperii comisionului de achitare facilităţi şi a comisionului de procesare a cererii de credit şi contraprestaţia băncii nu sunt detaliate în cuprinsul contractului, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenţiei, nu existau informaţii asupra a ceea ce plăteşte, anume asupra contraprestaţiei de care beneficiază.

Chiar dacă comisionul de procesare a fost achitat o singură dată, prima instanţă a constatat că nu se menţionează explicit în contract pentru ce se achită aceste costuri. Prin urmare, prin inserarea acestor clauze, contrar cerinţei bunei-credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile dintre comerciant şi consumator, pârâta nu a făcut decât să perceapă în mod nejustificat o taxă disproporţionat de mare faţă de prestaţia efectiv efectuată în schimb, astfel că respectiva clauză a fost apreciată ca fiind abuzivă, plasându-i pe consumatorii reclamanţi într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare şi obligându-i pe aceştia la prestaţii disproporţionate în raport cu serviciile de care beneficiază.

În ceea ce priveşte pretinsa negociere a clauzelor contestate de reclamanţi, instanţa a reţinut că pârâtă C. S.A. nu a dovedit cu nicio probă existenţa vreunor negocieri la momentul încheierii contractului de credit, contrar dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A., apel care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 2134/Ap din 21 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi în ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 1 lit. a) din contractul de credit nr. x din 2 iulie 2008. Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi au fost obligaţi reclamanţii să achite pârâtei suma de 1.241 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în privinţa dispoziţieie păstrate din sentinţa de primă instanţă, că, în ceea ce priveşte comisionul de procesare inserat la art. 1 lit. b) din contract, valoarea acestuia intră în costul total al creditului, astfel că reprezintă parte din obiectul principal al convenţiei.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că această clauză vizând comisionul de procesare trebuie să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea exactă a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul şi efectele clauzei asupra contractului în ansamblu.

Or, în speţă instanţa a constatat că în cuprinsul contractului de credit, comisionul de procesare nu este definit, contractul de credit nu expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului potrivit căruia este perceput comisionul de procesare sau contraprestaţia băncii în legătură cu perceperea comisionului de acordare a creditului, iar consumatorul nu poate să evalueze consecinţele economice care rezultă din perceperea acestui comision în ceea ce îl priveşte.

De asemenea, faptul că acest comision de procesare ar acoperi cheltuielile legate de acordarea creditului nu influenţează, în opinia instanţei de apel, constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la plata acestuia, întrucât banca are obligaţia ca şi în cuprinsul contractului de credit să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de acordare a acestui comision şi să detalieze contraprestaţia băncii, care a reprezentat echivalentul acestui comision.

În ce priveşte pretinsa negociere a clauzei în discuţie, instanţa de apel a reţinut că banca pârâtă nu a propus nicio probă de natură a dovedi existenţa vreunor negocieri, contrar dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere şi caracterul standard, preformulat, al convenţiei de credit încheiate de părţi, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile pârâtei cu privire la faptul că părţile ar fi negociat cu privire la clauzele contractuale menţionate, ştiut fiind faptul că orice contract de împrumut bancar este un contract de adeziune, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia în mod real cu banca clauzele contractuale.

Totodată, s-a mai constatat că, fiind vorba de o nulitate absolută a unei clauze contractuale, în mod corect s-a dispus restituirea sumei încasate în baza acelei clauze, conform principului restitutio in integrum, iar contravaloarea comisionului a fost achitată dintr-o dată, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă în ce priveşte plata acestui comision.

La 26 februarie 2018, pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2134/Ap din 21 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1 lit. b) şi art. 3.12 privind comisionul de procesare.

În acest sens, s-a învederat că o clauză poate fi considerată abuzivă atunci când nu a fost negociată cu clientul, a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, este contrară bunei-credinţe şi a fost prezentată unui client care nu ar înţelege aceste clauze.

În opinia recurentei, clauza referitoare la comisionul de procesare este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât face parte din preţul contractului şi a fost redactată într-un mod clar şi inteligibil.

În plus, s-a susţinut că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale privitoare la dobânzi şi comisioane.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, având în vedere conţinutul şi modul de exprimare al clauzei de la art. 3.12 din contract, aceasta prevede clar motivul perceperii, cuantumul acestui comision - de 2,2%, formula de calcul - aplicarea procentului la valoarea creditului, sursa de plată (din credit) şi scadenţa acestuia (data tragerii creditului).

Prin urmare, recurenta a conchis că exprimarea din contractul de credit cu privire la determinarea comisionului de procesare este clară, fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului mediu.

În acest context, recurenta-pârâtă a precizat că sunt greşite considerentele instanţei de apel potrivit cărora elementele care au stat la baza perceperii comisionului de procesare a cererii de credit şi contraprestaţia pe care o au în vedere, din partea băncii care l-a perceput, nu sunt detaliate în cuprinsul contractului, astfel că pentru consumator, la momentul încheierii convenţiei nu existau informaţii asupra a ceea ce plăteşte, asupra contraprestaţiei de care beneficiază.

În accepţiunea recurentei C. S.A., împrumutaţii aveau cunoştinţă despre acest comision încă de la data semnării cererii de credit, acesta fiind inserat în contractul de credit, consumatorii exprimându-şi acordul de voinţă prin semnarea acestuia şi, totodată, asumându-şi obligaţiile izvorâte din actul juridic în cauză.

S-a mai arătat că, în speţă, comisionul de procesare a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditului şi a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului, astfel încât nu a fost încălcată nicio prevedere legală în vigoare la data calculării lui.

Mai mult decât atât, a menţionat recurenta, la data încheierii contractului de credit, art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 nu interzice băncii să încaseze un comision de procesare a cererii de credit şi nici nu se menţionează faptul că în contractul de credit trebuie să se determine care sunt serviciile pentru care se achita acest comision.

În opinia recurentei, clauza nu a produs un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, reclamantul cunoscând acest comision încă din perioada precontractuala, fiind de acord cu plata acestuia, cunoscând că are rolul de a acoperi costurile pe care banca le-a efectuat în activitatea de procesare a cererii de credit, respectiv toate verificările pe care a fost nevoită să le efectueze cu privire la client, veniturile, bonitatea acestuia.

În sprijinul acestor motive de recurs, s-a invocat practică judiciară constând în hotărâri pronunţate de alte instanţe judecătoreşti în speţe similare.

S-a mai apreciat că instanţele de fond în mod nelegal au dispus restituirea sumelor percepute în baza clauzelor contractuale considerate de aceasta ca fiind abuzive, întrucât o eventuală anulare a acestor clauze nu ar putea produce efecte decât pentru viitor.

Prin rezoluţia a aflată la dosar s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte o taxă judiciară de timbru în cuantum de 635,34 RON, conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, care a fost achitată potrivit dovezii aflate la dosar.

La 8 iunie 2018 s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 1 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a depus la dosar punct de vedere la raport, susţinând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 26 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 14 mai 2019, când dosarul a fost amânat la 1 octombrie 2019.

Analizând recursul declarat de pârâta C. S.A., din perspectiva criticilor formulate, a temeiurilor de drept invocate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prealabil, analizând motivul de recurs invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în realitate, C. S.A. nu are critici cu privire la argumentele specifice ale instanţei de apel.

În esenţă, recurenta susţine că este exceptată de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 clauza privind comisionul de procesare, singura condiţie fiind aceea de a fi redactată într-un limbaj inteligibil.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că respectivul comisionul de procesare a fost perceput o singură dată la momentul acordării creditului, având o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului, motiv pentru care nu a fost încălcată nicio prevedere legală în vigoare la data acordării lui. În opinia recurentei, acesta reprezintă comisionul de analiză a dosarului menţionat la art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

O altă critică invocată de recurentă se referă la împrejurarea că, în cauză, clauza privind comisionul de procesare nu a produs un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, reclamantul cunoscând acest comision încă din perioada precontractuală şi fiind de acord cu plata acestuia şi, în plus, acest comision acoperă costurile pe care banca le-a efectuat în activitatea de procesare a cererii de credit.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că valoarea comisionului de procesare inserat la art. 1 lit. b) din contract intră în costul total al creditului, fiind astfel parte din obiectul principal al contractului. În cauză, se constată că este posibilă efectuarea unui control cu privire la incidenţa caracterului abuziv atunci când clauza nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/C.E.E. şi care prevăd posibilitatea exercitării controlului cu privire la caracterul abuziv al clauzelor, chiar a celor referitoare la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat, în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Aşadar, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc ori când este redactată prin folosirea unui limbaj neinteligibil, ea poate fi supusă analizei din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

Condiţia exprimării clauzei privind comisionul de procesare în mod clar şi inteligibil nu este îndeplinită în cauză, deoarece contractul de credit nu cuprinde o definiţie a acestui comision, nu rezultă un mecanism de funcţionare transparent în temeiul căruia este perceput comisionul de procesare, iar banca nu precizează care este contraprestaţia pe care o oferă în schimbul comisionului. Toate aceste împrejurări, dacă ar fi fost cunoscute de reclamanţi, ar fi permis crearea unei imagini de ansamblu cu privire la evaluarea consecinţelor economice ale încheierii contractului, fiind neîndestulător din această perspectivă că în contract sunt prevăzute procentul şi modalitatea de percepere a comisionului.

Se constată pe de o parte că în contract nu este prevăzută contraprestaţia băncii pentru perceperea acestui comision, iar sub acest aspect recurenta nu a adus argumente suplimentare care să contrazică cele reţinute de instanţele de fond, limitându-se la a induce ideea că în fapt contraprestaţia băncii reiese din denumirea comisionului, ceea ce este contrar atât dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, cât şi jurisprudenţei constante şi consistente a C.J.U.E., fiind necesar ca înţelegerea semnificaţiei unei clauze să se realizeze la momentul încheierii contractului, nu explicată ulterior de către bancă.

În contextul dat, s-a reţinut cu temei că pârâta a perceput o taxă disproporţionat de mare faţă de serviciile oferite la schimb, dovadă stând suma la a cărei restituire a fost obligată recurenta-pârâtă, fiind astfel îndeplinită şi cerinţa dezechilibrului între prestaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Înalta Curte mai reţine, în acord cu instanţele de fond, că în cuprinsul contractului de credit au fost inserate clauze standard, preformulate, care nu au permis consumatorilor să negocieze clauza în discuţie, orice opinie contrară în acest sens fiind contrazisă de lipsa probelor care să dovedească existenţa vreunor negocieri, sarcina probei revenindu-i recurentei-pârâte potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

În această ordine de idei, instanţa supremă apreciază ca nefondate susţinerile recurentei-pârâte despre imposibilitatea negocierii propriei oferte şi despre faptul negocierii dedus din semnarea contractului, întrucât negocierea presupune pe de o parte înţelegerea de către părţile contractante a înţelesului şi întinderii drepturilor şi obligaţiilor ce se vor asuma, iar pe de altă parte posibilitatea reală pentru ambii parteneri contractuali de a cere explicaţii sau reconfigurarea unora dintre clauzele contractuale, aspecte incompatibile cu tipul de contracte de adeziune cum este cel de faţă.

În plus, instanţa supremă apreciază susţinerea recurentei-reclamante ca venind în contradicţie cu întregul regim de protecţie instituit în favoarea consumatorilor, care pleacă tocmai de la premisa unor contracte nenegociate, de adeziune şi pentru care simplul fapt al semnării lor de către consumatori nu are aptitudinea de a asana nulitatea decurgând din caracterul abuziv al unora dintre clauze, putând fi contrazis ulterior momentului semnării.

Prin urmare, se poate conchide sub acest aspect că, în speţă, comisionul de procesare a fost inserat într-un contract de adeziune, aspect care prezumă lipsa oricărei negocieri, în cauză recurenta-pârâtă, căreia îi revine sarcina probei, nefăcând dovada în sens contrar.

Suplimentar, Înalta Curte constată şi că în cauză există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit, având în vedere pe de o parte că părţile nu se află pe poziţie de egalitate cu privire la puterea de negociere şi la cunoştinţele de specialitate, iar simpla informare a reclamanţilor în legătură cu prevederile contractului, deci cu privire la existenţa acestui comision nu echivalează cu negocierea contractului.

Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut şi în precedent, dezechilibrul semnificativ poate fi dedus şi din cuantumul comisionului perceput, în condiţiile în care prestaţia băncii nu a putut fi decelată, fiind explicitată de recurenta-pârâtă cu ocazia prezentului litigiu şi neputând fi prezumată, aşa cum sugerează această parte.

Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a validat considerentul primei instanţe cu privire la regimul juridic al sancţiunii aplicabil clauzelor considerate abuzive, şi anume nulitatea absolută, consecinţa fiind restituirea sumei încasate în temeiul clauzei vizând comisionul de procesare, ca expresie a principiului restitutio in integrum.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod judicios instanţa de apel a apreciat că se impune respingerea apelului ca nefondat, argumentând soluţia pronunţată sub toate aspectele invocate de reclamant prin cererea sa.

Instanţa de apel a dezvoltat raţionamentul în baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de apel, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care au condus la soluţia pronunţată.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, anume a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2134/Ap din 21 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.