Nullity of real estate sale due to illicit cause: cassation appeal admitted, appellate decision quashed and case remanded
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the cassation appeal declared by the plaintiff associate, quashed the appellate decision of the Bucharest Court of Appeal, and remanded the case for retrial to the same instance, while dismissing as inadmissible the associate's request to adhere to the appeal due to the lack of a legal basis for adherence in the 1865 Code of Civil Procedure. The dispute concerned a claim for the absolute nullity of a notarized real estate sale-purchase contract, which the first-instance court had granted based on an illicit cause and fraud against the selling limited liability company, but the appellate court had reversed by applying specific provisions of the Companies Law (Law No. 31/1990) regarding the governance of limited liability companies and the non-requirement of general assembly resolutions for asset disposal. The Supreme Court found that the appellate court violated the principles of devolutive appeal and the scope of jurisdiction (Article 295(1) and Article 129(6) of the Code of Civil Procedure) by basing its decision on legal grounds not invoked by the appellant or the trial court, thereby violating the parties' right to defense and failing to address the original grounds of illicit cause under Article 966 of the Civil Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 968 C. civ, art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 15322 din Legea nr. 31/1990, art. 304 pct. 9 C. proc. civ, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, art. 295 alin. (1) C. proc. civ; Nullity of real estate sale due to illicit cause: cassation appeal admitted, appellate decision quashed and case remanded: Prin încheierea din 9 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2008, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Prin acţiunea ce formează obiectul acestui dosar s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor nr. 7 din 7 martie 2008, astfel cum aceasta a fost modificată de către administratorul societăţii.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019
Deliberând asupra recursului şi cererii de aderare la recurs, constată şi reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14 octombrie 2008 sub nr. x/2008, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi C., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837 din 8 mai 2008, emisă de Biroul Notarului Public D.. Totodată, a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 şi la art. 968 C. civ.
Prin încheierea din 9 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2008, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Prin acţiunea ce formează obiectul acestui dosar s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor nr. 7 din 7 martie 2008, astfel cum aceasta a fost modificată de către administratorul societăţii.
Prin sentinţa comercială nr. 4281 din 16 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Comercială a admis cererea reclamantului A., în sensul constatării nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. nr. 7 din 7 martie 2008, soluţie care a fost menţinută prin decizia nr. 2116/2015 din 14 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
După reluarea judecăţii în dosarul de faţă, prin încheierea din 6 noiembrie 2017 s-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de asociatul E. în interesul ambelor pârâte - societatea vânzător şi persoana fizică cumpărător, motivat de faptul că nu s-a identificat interesul personal al asociatului care să permită admiterea în principiu a intervenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 464 din 26 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., cu consecinţa anulării contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafaţă de 1.373 de m2, situat în Sibiu, str. x, FN, judeţul Sibiu, având numărul cadastral provizoriu x, întabulat în cartea funciară nr. x (devenită cartea funciară nr. x) a municipiului Sibiu, reintră în patrimoniul pârâtei B. S.R.L..
În motivarea aceste sentinţe, tribunalul a reţinut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 mai 2008 de către Biroul Notarului Public D. s-a realizat cu scopul fraudării intereselor vânzătoarei, respectiv ale pârâtei B. S.R.L., preţul vânzării în sumă de 554.444,8 RON fiind unul fictiv, astfel cum a recunoscut pârâta cumpărătoare C. în faţa organelor de cercetare penală.
Tribunalul a mai reţinut că însuşi administratorul pârâtei B. S.R.L., respectiv E., a declarat în faţa organelor de urmărire penală că acest contract a fost încheiat în mod fictiv şi nu s-a pus în discuţie să se plătească contravaloarea terenului stipulată în contract, aşa cum rezultă din referatul cu propunere de clasare din 5 martie 2015.
Prima instanţă a constatat că în cauză a fost probată cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare ce formează obiectul litigiului.
În acest sens, s-a reţinut că pârâta C. cunoştea că hotărârea adunării generale a asociaţilor pârâtei din 7 martie 2008 nu este reală, dar şi, chiar dacă nu cunoştea această împrejurare, avea posibilitatea de a afla situaţia reală a hotărârii adunării generale a asociaţilor pârâtei B. S.R.L..
În consecinţă, s-a apreciat că pârâta C. nu poate fi considerată dobânditor cu titlu oneros, atât timp cât a declarat că vânzarea era fictivă, participând astfel la o operaţiune speculativă.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 8 mai 2008 de către Biroul Notarului Public D. este nul absolut raportat la aplicarea principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).
Prin decizia civilă nr. 2292/A din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-intervenient E. împotriva încheierii de şedinţă din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008.
Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-pârâtă C. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 noiembrie 2017 şi 22 noiembrie 2017.
Prin aceeaşi decizie s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimata-pârâtă B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L., apel declarat împotriva sentinţei civile nr. 464 din 26 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2008.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L. şi C..
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a constatat că în cauză nu poate fi reţinut caracterul accesoriu al cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare faţă de cererea având ca obiect nulitatea hotărârii A.G.A., raportat la faptul că legea nu impune în cazul societăţilor cu răspundere limitată adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor care să preceadă actul de dispoziţie şi să permită asociaţilor să ridice problema nulităţii pe motiv că nu s-a verificat de către cumpărător existenţa unei astfel de decizii societare.
În continuare, instanţa de apel a procedat la examinarea dispoziţiilor art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) şi art. 15322 din Legea nr. 31/1990.
Astfel, în accepţiunea instanţei de apel existenţa unei hotărâri A.G.A. de aprobare a vânzării unui bun, valabilitatea ori nevalabilitatea acesteia sau chiar inexistenţa unei astfel de hotărâri nu atrag nulitatea actului subsecvent.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat că problema ridicată de reclamant nu este cea a anulării actului subsecvent, ci a lipsei consimţământului, datorată faptului că voinţa juridică a societăţii ce a vizat contractul de vânzare-cumpărare s-a format printr-o hotărâre A.G.A. a cărei nulitate absolută a fost constatată irevocabil, anterior analizării cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
În acest context, s-a reţinut că, în speţă, nu se poate pretinde că asociatul reclamant sau adunarea generală a asociaţilor ar fi avut vreun drept de proprietate asupra bunului imobil transmis prin contractul de vânzare-cumpărare, raportat la faptul că dreptul de proprietate aparţine societăţii, iar dispoziţia aparţine administratorului.
Totodată, instanţa de apel a subliniat că, în cauză, nu prezintă relevanţă împrejurarea că terţul cumpărător al unui bun, aparţinând unei societăţi cu răspundere limitată, ar fi cunoscut sau ar fi putut cunoaşte că hotărârea asociaţilor de aprobare a vânzării este nulă, având în vedere că legea nu impune nicio hotărâre a asociaţilor în cazul înstrăinării bunurilor societare, astfel încât nu există nicio obligaţie a cumpărătorului de a verifica, prealabil încheierii contractului, existenţa acestei hotărâri.
În ceea ce priveşte iliceitatea cauzei, s-a apreciat că aceasta nu poate fi reţinută în condiţiile în care legea nu interzice vânzarea unui bun aparţinând unei societăţi cu răspundere limitată fără a exista o hotărâre a adunării generale a asociaţilor în acest sens, iar împrejurarea că asociaţii ar conveni în sens contrar nu înseamnă că încălcarea convenţiei echivalează cu încălcarea legii.
De asemenea, s-a mai constatat că, şi în ipoteza acceptării efectului contractului de societate ca fiind imperativ, nici administratorul societăţii, care semnează în calitate de reprezentant legal vânzarea şi nici cumpărătorul bunului nu sunt părţi ale contractului de societate.
În opinia curţii de apel, atitudinea subiectivă a cumpărătorului nu are nicio relevanţă, pentru că, introducând cererea de chemare în judecată, reclamantul nu s-a prevalat de o calitate a sa de creditor al societăţii şi nici de reprezentant al acesteia, ci exclusiv de calitatea de asociat căruia i s-ar fi ignorat părerea cu privire la înstrăinarea unui bun societar.
În plus, împrejurarea că decizia administratorului ar fi afectat interesele societăţii nu poate fi invocată de asociat în nume propriu, ci doar de organismul colectiv care opune interesele societăţii intereselor pretins contrare ale administratorului în funcţie, adică de adunarea generală a asociaţilor sau de noul administrator, în calitate de reprezentant legal. Prin urmare, s-a constatat că decizia de a vinde nu se confundă cu vânzarea însăşi, iar patrimoniul asociatului rămâne distinct de patrimoniul societar cât timp se păstrează forma societăţii cu răspundere limitată.
La 4 februarie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2292/A din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut cu titlu preliminar că litigiul părţilor cade sub incidenţa C. proc. civ. de la 1865, potrivit dispoziţiilor art. 24 şi art. 27 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la limitele apelului, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 129 alineat ultim C. proc. civ., care îl obligă pe judecător să hotărască numai asupra obiectului cererii.
În acest sens, a arătat că pârâta C. nu a invocat în apel şi instanţa nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor Legii nr. 31/1990, care au reprezentat temeiul considerentelor instanţei de prim control judiciar.
În opinia recurentului, instanţa era obligată să respecte limitele cererii de apel, prin raportare doar la motivele de fapt şi de drept invocate de autorul căii de atac, iar depăşirea acestor limite, prin luarea în considerare a unor alte argumente de fapt şi de drept, face ca hotărârea recurată să fie nelegală.
S-a mai învederat că, prin cererea de apel, pârâta C. a criticat sentinţa tribunalului sub aspectul actului de vânzare-cumpărare contestat, în sensul că acesta nu este afectat de o cauză ilicită, respectând toate cerinţele esenţiale prevăzute de lege pentru a fi considerat valid.
În schimb, s-a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a motivat decizia recurată prin raportare la dispoziţiile art. 55, art. 75-76, art. 194, art. 15322 din Legea nr. 31/1990, dispoziţii legale care însă nu au fost invocate de către pârâta C. prin cererea sa de apel şi care nici nu puteau fi invocate câtă vreme nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, care a constatat nulitatea absolută a actului juridic reţinând că acesta are o cauză ilicită şi a fost încheiat în frauda intereselor vânzătoarei, fiind încălcate cerinţelel art. 966 C. civ.
Prin urmare, recurentul-reclamant a apreciat că soluţia atacată cu recurs şi considerentele care stau la baza acesteia, întemeiate exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990, sunt greşite, solicitând în consecinţă înlăturarea acestora.
Cea de-a doua critică invocată de recurentul-reclamant se referă la faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe texte legale care nu au incidenţă în cauză, respectiv art. 55, art. 75-76 şi art. 15322 din Legea nr. 31/1990, ceea ce conduce la concluzia că decizia atacată este lipsită şi de temei legal.
Astfel, s-a susţinut că societatea vânzătoare, respectiv pârâta B. S.R.L. este o societate cu răspundere limitată, iar prevederile legale reţinute de către instanţa de apel vizează alte situaţii, care nu au relevanţă în cauză, întrucât art. 55 din Legea nr. 31/1990 este legat de chestiunea constituirii societăţilor comerciale, iar art. 15322 din acelaşi act normativ vizează modul de organizare şi funcţionare a societăţilor pe acţiuni.
Cât priveşte art. 75-76 din Legea nr. 31/1990, recurentul a arătat că acestea sunt aplicabile societăţilor în nume colectiv şi a susţinut că instanţa de apel, dacă s-a preocupat de aplicarea Legii societăţilor, ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din lege şi să constate că prin actul constitutiv administratorului societăţii îi era impusă restricţia de a încheia acte de vânzare-cumpărare, acest drept revenind exclusiv adunării generale a asociaţilor.
În cadrul celui de al treilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a făcut o trecere în revistă a aspectelor pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată şi pe care le-a reţinut instanţa de fond şi a arătat că, în adevăr, a invocat ca temeiuri juridice doar dispoziţiile art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ., care reglementează problematica valabilităţii consimţământului. Însă, a susţinut recurentul, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 84 C. proc. civ. şi trebuia să analizeze nu doar problema existenţei unei cauze ilicite a contractului contestat ori a fraudării intereselor vânzătoarei, ci şi lipsa unui consimţământ valabil exprimat de către vânzătoare cu ocazia încheierii contractului, precum şi inexistenţa cauzei contractului decurgând din neplata preţului stabilit pentru terenul vândut, având în vedere că judecătorul are obligaţia de a stabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.
Recurentul a arătat că inexistenţa consimţământului şi a cauzei contractului constituie motive de nulitate absolută a unui act juridic, fiind încălcate dispoziţiile imperative şi de ordine publică ale art. 948, coroborate cu cele ale art. 966 şi 968 C. civ., astfel încât soluţia instanţei de apel este nelegală şi se impune a fi reformată.
Recurentul a făcut o sinteză a motivelor de apel dezvoltate de către apelanta C.: insuficienţa probatoriului administrat, buna sa credinţă la încheierea contractului, considerentele pentru care s-a propus clasarea cauzei, aspecte legate de aplicarea principiului error communis facit jus şi a subliniat că, diferit de motivele de apel expuse, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990, contravenind astfel dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
A mai subliniat că şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., precizând că motivul pentru care solicită constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare este reprezentat de îndeplinirea condiţiilor referitoare la existenţa unei cauze ilicite care a stat la baza întocmirii acestuia, scopul urmărit fiind acela al înstrăinării bunului imobil fără a se urmări încasarea unui preţ.
În schimb, a subliniat, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că problema ridicată de reclamant nu este cea a anulării actului subsecvent, ci a lipsei consimţământului valabil exprimat de persoana juridică la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a anularii hotărârii A.G.A. Totodată, în mod greşit instanţa de apel a mai reţinut şi că acţiunea reclamantului nu a fost fundamentată pe existenţa unei cauze ilicite.
Prin urmare, recurentul a apreciat că această abordare a instanţei de apel a dus la ignorarea cuprinsului cererii de chemare în judecată, motivarea în drept a acesteia, succesiunea derulării litigiilor între părţi, întreaga argumentare având la bază un raţionament greşit, care nu s-a bazat pe motivele de apel invocate de către apelantă.
În concluzie, recurentul-reclamant a precizat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor civile care reglementează instituţia cauzei contractului, raportat la faptul că, în speţă, este vorba despre un contract de vânzare-cumpărare prin care un bun a fost înstrăinat din patrimonul unei persoane juridice, iar părţile contractului au afirmat faptul că au urmărit un scop ilicit la încheierea acestuia, că nu s-a urmărit niciun moment achitarea vreunui preţ în schimbul transferului dreptului de proprietate. În opinia recurentului, toate aceste elemente demonstrează existenţa unei cauze ilicite în sensul dispoziţiilor art. 966 C. civ., impunându-se aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a convenţiei părţilor.
La 5 februarie 2019, pârâta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L. a formulat cerere de aderare la recursul declarat de reclamantul A., în temeiul prevederilor art. 293, raportat la art. 316 C. proc. civ.
La 11 martie 2019, intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.
În esenţă, s-a susţinut că instanţa de apel nu a depăşit limitele învestirii, raportat la faptul că, deşi nu au fost expuse în cuprinsul cererii de apel toate considerentele legislative care să conducă la admiterea apelului, instanţa a pus în discuţie şi o altă abordare a problemei de drept dedusă judecăţii, permiţând părţilor să îşi expună punctul de vedere cu privire la acesta. Prin urmare, s-a subliniat că instanţa de apel era îndreptăţită, în virtutea principiului rolului activ, să ceară părţilor să prezinte explicaţi cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
Analizând decizia recurată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi ale temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte apreciază ca întemeiate susţinerile recurentului despre incidenţa în cauză a prevederilor C. proc. civ. de la 1865, însă nu în considerarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care vizează ipoteza modificărilor aduse C. proc. civ. după intrarea acestuia în vigoare, ci în considerarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Tot cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că, dată fiind susţinerea comună celor trei motive de recurs despre încălcarea limitelor devoluţiunii, dar şi despre încălcarea limitelor învestirii instanţei, adică despre nesocotirea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa urmează a grupa cele trei critici aduse prin memoriul de apel şi a le răspunde prin următoarele argumente comune:
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează situaţia "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Primul motiv de casare invocat de recurentul-reclamant vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că pârâta C. nu a invocat în apel şi instanţa nu a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor Legii nr. 31/1990, care au reprezentat temeiul soluţiei instanţei de prim control judiciar, critica putând fi subsumată, apreciază instanţa supremă, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât normele pretins nesocotite sunt de procedură, cu privire la limitele apelului şi la limitele învestirii instanţei potrivit principiului disponibilităţii.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat apelul pârâtei C. realizând o motivare prin raportare la dispoziţiile art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) şi art. 15322 din Legea nr. 31/1990, apreciind că nu poate fi reţinut caracterul accesoriu al cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, faţă de cererea având ca obiect nulitatea hotărârii A.G.A., raportat la faptul că legea nu impune, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor care să preceadă actul de dispoziţie şi să permită asociaţilor să ridice problema nulităţii pe motiv că nu s-a verificat, de către cumpărător, existenţa unei astfel de decizii societare.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că problema ridicată de reclamant nu este cea a anulării actului subsecvent, ci a lipsei consimţământului, datorată faptului că voinţa juridică a societăţii ce a vizat contractul de vânzare-cumpărare s-a format printr-o hotărâre A.G.A. a cărei nulitate absolută a fost constatată irevocabil, anterior analizării cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte apreciază ca întemeiate criticile recurentului-reclamant, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 837 din 8 mai 2008 emisă de Biroul Notarului Public D. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, cerere care a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948 pct. 4, raportat la art. 966 şi la art. 968 C. civ.
Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintrării în patrimoniul pârâtei B. S.R.L. a dreptului de proprietate asupra imobilului teren intravilan.
Împotriva soluţiei tribunalului, pârâta C. a declarat apel, în cuprinsul căruia a susţinut, în esenţă, că sentinţa apelată este nelegală, deoarece s-a bazat pe un probatoriu incomplet şi pe simple prezumţii, că a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, că nu se poate reţine nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a anulării hotărârii A.G.A., întrucât acest motiv nu a fost invocat şi, mai mult decât atât, litigiul în anularea hotărârii A.G.A. a fost declanşat ulterior litigiului pendinte.
Pârâta a mai criticat sentinţa primei instanţe şi din perspectiva faptului că în mod greşit s-a reţinut o cauză ilicită, fără a se preciza dispoziţiile legale încălcate în acest sens. S-a învederat că buna-credinţă a existat încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, pârâta neputând anticipa anularea hotărârii A.G.A. prin care s-a hotărât vânzarea imobilului.
Înalta Curte constată că prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
Regula consacrată de acest text este că instanţa de apel realizează un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente care nu au format obiectul primei judecăţi.
Cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanţa de apel a motivat decizia recurată prin raportare la dispoziţiile art. 55, art. 75, art. 76 alin. (1) şi art. 15322 din Legea nr. 31/1990, cu toate că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ., fără ca reclamantul să fi făcută vreo trimitere la prevederile Legii nr. 31/1990. De asemenea, se constată că nici cererea de apel nu a avut critici care să vizeze aplicarea prevederilor Legii nr. 31/1990, după cum se constată că temeiurile juridice avute în vedere la admiterea apelului declarat de către pârâtă nu au fost puse în discuţia părţilor.
Fiind evidentă încălcarea oricăror garanţii procesuale prin admiterea apelului pârâtei C. raportat la nişte dispoziţii legale care nu au constituit temeiul cererii de chemare în judecată şi nici nu au fost invocate prin cererea de apel sau din oficiu, pentru a fi puse în discuţia părţilor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, în analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate, instanţa de apel, gravitând în jurul aceloraşi dispoziţii din Legea nr. 31/1990, a nesocotit împrejurarea că cererea de chemare în judecată a vizat constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită şi fraudarea intereselor societăţii vânzătoare, fiind in terminis întemeiată pe dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ., referitoare la cauza licită ca o condiţie esenţială la încheierea contractului, dar şi pe dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. referitoare la cauza ilicită şi la consecinţele acesteia asupra obligaţiei fondate pe ea.
Aceasta întrucât instanţa de apel a cenzurat hotărârea de primă instanţă, bazată pe existenţa cauzei ilicite şi, adevărat, şi pe principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, din perspectiva lipsei consimţământului, deşi reclamantul nu s-a întemeiat pe acest motiv de nulitate a contractului.
Procedând astfel, instanţa de apel a înfrânt dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a admis apelul întemeiat pe alte motive decât cele reţinute, precum şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. atunci când a schimbat hotărârea primei instanţe, soluţionând cererea de chemare în judecată pe temeiuri juridice neinvocate de parte.
Totodată, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel i-a încălcat recurentului şi dreptul la apărare, consacrat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., întrucât şi-a fundamentat soluţia pe dispoziţii legale nepuse în discuţie, asupra cărora părţile nu au avut posibilitatea de a-şi formula apărări.
Conchizând, în cauză se vădeşte fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 129 alin. (4) şi (6) şi la art. 295 alin. (10 C. proc. civ.
În egală măsură, este incident în cauză şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza I şi a III-a C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată se fundamentează pe motive străine de natura pricinii, instanţa de apel neoferind o dezlegare criticilor efectiv formulate de apelantă şi care să permită exercitarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.
Or, instanţa de apel avea obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată. Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.
În raport de toate aceste argumente, în temeiul art. 321 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat şi va casa hotărârea atacată, iar în temeiul alin. (5) al aceluiaşi text legal va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, apreciind că, în lipsa unei motivări care să răspundă criticilor efectiv formulate şi în prezenţa unei motivări străine de natura cauzei, instanţa nu a intrat în cercetarea fondului apelului, hotărârea nepermiţând efectuarea controlului judiciar în calea de atac a recursului.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va examina şi celelalte critici din cererea de recurs, care nu au primit o dezlegare în cadrul prezentei decizii de recurs, soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare făcând de prisos examinarea lor.
În ceea ce priveşte cererea formulată de pârâta B. S.R.L. - prin lichidator judiciar F. S.P.R.L. de aderare la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, având în vedere că nu are temei legal, instituţia aderării la recurs nefiind reglementată în regimul C. proc. civ. de la 1865.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2292/A din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Respinge ca inadmisibilă cererea de aderare la recurs, formulată de pârâta B. S.R.L. prin lichidator judiciar F. SPRL, îndreptată împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 octombrie 2019.