Whether press releases regarding credit modifications constitute valid offers under civil law, not invalidated by pending merger timelines.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 3 octombrie 2016 pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu S.C. C. S.A., au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat în principal: constatarea acceptării de către reclamanţi la data de 31.07.201 a ofertei publice a C. din 07.04.2015 în condiţiile art. 1197 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1186 alin. (1) C. civ. obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 care să conţină clauzele cu privire la care s-a ofertat conform ofertei publice din 07.04.2015; obligarea pârâtei la suportarea costurilor aferente autentificării actului adiţional la contractul de credit; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, au solicitat constatarea acceptării la data de 31.07.2016 a ofertei publice a pârâtei din 04.05.2015 în condiţiile art. 1197 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1186 alin. (1) C. civ. obligarea pârâtei la semnarea actului adiţional de modificare a convenţiei de credit nr. x/18.06.2007 care să conţină clauzele cu privire la care s-a ofertat conform ofertei publice din 07.04.2015; obligarea pârâtei la suportarea costurilor aferente autentificării actului adiţional la contractul de credit; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 9635 din 5 septembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, secţia Civilă, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, reţinându-se, în esenţă, că valoarea obiectului litigiului este de peste 200000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 223 din 16 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia Civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. A fost obligată pârâta să încheie cu reclamanţii referitor la contractul nr. x/18.06.2007 o convenţie conform ofertei din 07.04.2015.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2380 RON - onorariu avocat.

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 756 din 3 noiembrie 2017, a admis apelul formulat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 223 din 16.02.2017 a Tribunalului Iaşi, pe care a schimbat-o în tot.

A respins acţiunea formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A obligat intimaţii la plata către apelant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 756/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurenţii-reclamanţi apreciază, în primul rând, că instanţa de apel în mod nelegal a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 249 lit. b) din Legea nr. 31/1990 sub aspectul momentului de la care îşi produce efectele fuziunea intervenită între cele două societăţi bancare S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.A.. Aceste dispoziţii de drept material nu-şi găsesc aplicarea în cauză sub aspectul îndeplinirii condiţiei privind intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar, în contextul dobândirii prin vânzare-cumpărare a 100% din acţiunile societăţii D. S.A. de către C. şi a dobândirii unui control direct asupra societăţii D.. În aceste condiţii, la data de 7 aprilie 2015, când a fost lansată prima ofertă de către intimata-pârâtă, aceasta avea calitatea de unic acţionar al S.C. D. S.A..

Apreciază recurenţii că incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 1071 din Legea nr. 31/1990, ale art. 12 şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 21/1996, dispoziţii legale în baza cărora, raportat la considerentele din Decizia nr. 5 din 27 ianuarie 2015 a Consiliului Concurenţei, la momentul lansării ofertei din 7 aprilie 2015, voinţa S.C. D. S.A. era voinţa S.C. C. S.A., societate care deţinea controlul direct asupra societăţii achiziţionate.

Cu prvire la încălcarea normelor de drept material referitoare la condiţiile de existenţă ale ofertei de a contracta inserate la art. 1188 alin. (1) din C. civ. şi art. 1182 alin. (2) din C. civ., recurenţii arată că la data lansării ofertelor, 07.04.2015 şi 04.05.2015, intimata-pârâtă avea atât capacitatea, cât şi mecanismele juridice adecvate pentru încheierea contractului de credit cu reclamanţii în calitate de clienţi în condiţiile ofertate, calitate consolidată la momentul finalizării procesului de fuziune din 31.12.2015.

Se susţine că prin acceptarea ofertei de către recurenţii-reclamanţi, prin adresa nr. x/31.07.2015, a avut loc acordul de voinţă al părţilor cu privire la elementele esenţiale, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1182 alin. (2) din C. civ.. Condiţiile juridice concrete de încheiere a contractului în condiţiile ofertate, şi care constituiau, în opinia recurenţilor, elemente secundare, urmau a fi determinate la un moment ulterior: fie prin încheierea contractului de novaţie prin schimbare de creditor în lipsa unei fuziuni între cele două societăţi; fie prin încheierea unui act adiţional ca urmare a dobândirii calităţii de creditor de către C. prin succesiunea în drepturile creditorului iniţial D., ca urmare a fuziunii intervenite între cele două societăţi bancare în condiţiile art. 235 din C. civ.

Mai susţin recurenţii şi că, reţinând faptul că "C. în niciuna dintre aceste date nu putea avea intenţia încheierii sau novării unui contract de credit, întrucât nu operase efectiv fuziunea" instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 1309 alin. (2) din C. civ. şi ale Legii nr. 363/2007, în condiţiile în care la data de 07.04.2015 C. devenise unic acţionar al D., şi în consecinţă, deţinea şi un mandat aparent de a face oferte valabile în numele societăţii controlate.

Recurenţii invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 de către instanţa de apel, prin acceptarea apărării intimatei-pârâte în sensul că oferta C. nu provenea, la data lansării acesteia, "de la o persoană abilitată să oblige în mod valabil profesionistul în cauză", apreciind că aceasta reprezintă în fapt o atestare a unor practici înşelătoare săvârşite de intimată.

O ultimă critică se referă la faptul că motivele de apel invocate de bancă şi pe baza cărora a fost admis apelul, reprezintă nu numai încălcarea prevederilor art. 14 şi 15 din C. civ., dar şi invocarea propriei culpe a băncii şi o evidentă încălcare a prevederilor art. 1183 alin. (2) şi (3) C. civ.

Se solicită în consecinţă admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi, în vederea soluţionării apelului formulat, în sensul respingerii acestuia.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de împrejurarea că niciunul dintre motivele invocate nu poate fi încadrat în motivele de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A. prin întâmpinare şi, constatându-se că recursul reclamanţilor este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. la data de 20 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că la data de 07.04.2015 a fost lansat un comunicat de presă în care C., care în calitate de acţionar majoritar a făcut o ofertă publică clienţilor băncii D., cu credite în franci elveţieni, cu valabilitate începând cu data de 4.05.2015, cu detaliile menţionate în conţinutul ei.

S-a mai reţinut că, la data de 04.05.2015 a fost lansat un nou comunicat de presă, prin care se anunţă Startul ofertei pentru clienţii D., cu credite în franci elveţieni, între cele două comunicate existând diferenţe de formulare în privinţa modului de aplicare a reducerii de 22,5%.

În ce priveşte fuziunea intimatei S.C. C. cu S.C. D. S.A. s-a reţinut că societăţile participante la fuziune au stabilit convenţional ca dată efectivă a fuziunii data de 31 decembrie 2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 lit. b) din Legea nr. 31/1990, fuziunea produce efecte de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă dată.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că niciunul dintre comunicatele de presă efectuate de C. (cele din 7.04.2015 şi 4.05.2015) nu puteau constitui oferte publice, în condiţiile în care C. în niciuna dintre aceste date nu putea avea intenţia încheierii sau novării unui contract de credit întrucât nu operase efectiv fuziunea. S-a concluzionat astfel că, la momentul la care intimata pârâtă a lansat ofertele publice, iar recurenţii au acceptat-o pe cea pe care o consideră favorabilă interesului lor, cele două bănci se aflau în procedura pentru realizarea fuziunii, perioadă în care îşi păstrau identitatea juridică şi nu se puteau obliga una în locul celeilalte pe baza unui acord de principiu vizând condiţiile fuziunii.

Rezultă deci că instanţa de apel a analizat pretinsele oferte emise de intimata pârâtă C. exclusiv din perspectiva existenţei intenţiei acesteia de a se angaja contractual, apreciind că această intenţie lipseşte, prin raportare la dispoziţiile art. 249 lit. b) din Legea nr. 31/1990 precum şi împrejurarea stabilirii datei de 31 decembrie 2015 ca dată efectivă a fuziunii.

Faţă de aceste considerente, se apreciază ca find fondată critica recurenţilor în sensul neincidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 249 lit. b) din Legea nr. 31/1990 sub aspectul îndeplinirii condiţiei privind intenţia ofertantului de a se obliga.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel s-a limitat la a analiza exclusiv data de la care fuziunea dintre cele două bănci a devenit efectivă, în condiţiile în care această împrejurare era nerelevantă din perspectiva existenţei intenţiei intimatei pârâte de a se obliga, câtă vreme în speţă nu se pune problema obligării uneia dintre bănci în locul celeilalte, nefiind contestat faptul că autoarea comunicatelor de presă urma a încheia şi eventualele convenţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1188 alin. (1) din C. civ., o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

În raport cu aceste dispoziţii legale precum şi cu criticile din apel formulate de intimata pârâtă, instanţa de apel trebuia să analizeze în primul rând dacă (şi în ce măsură) fiecare dintre cele două comunicate de presă invocate de recurenţii reclamanţi conţin suficiente elemente pentru formarea contractului, astfel încât să constituie veritabile oferte de a contracta, în sensul art. 1188 din C. civ., şi respectiv dacă din perspectiva elementelor conţinute exprimă intenţia ofertantului, respectiv a intimatei C., de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

Constatând întemeiat acest motiv de casare, instanţa de recurs apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte susţineri ale recurenţilor formulate în cadul aceluiaşi motiv de recurs, întemeiat pe punctul 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte, admiţând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 756/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 756/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2019.