Inadmissibility of constitutional exception at the annulment complaint stage for lack of relevance to the extraordinary remedy

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Deliberând, asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 5547 din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Fundaţia "A." împotriva deciziei civile nr. 1447/27.03.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimatul B..

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa învestită cu cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a reţinut, în esenţă, că în cauză nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate constând în legătura dintre dispoziţiile legii a căror neconstituţionalitate se invocă şi litigiul pendinte, întrucât norma legală cu privire la care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu calea de atac a contestaţiei în anulare, ci numai cu privire la eventuala soluţionare a cauzei în apel în urma primirii ca întemeiat a motivului de contestaţie în anulare şi anularea hotărârii atacate prin calea extraordinară de atac.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că excepţia, astfel cum a fost invocată, este fără relevanţă pentru soluţionarea contestaţiei în anulare, căci nu pune în discuţie vreun temei al acesteia ori text aplicabil în calea extraordinară de atac, astfel că, neexistând un interes actual al contestatoarei de a o formula, în aplicarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

La 8 decembrie 2018, recurenta-pârâtă Fundaţia "A." a formulat recurs împotriva deciziei menţionate, sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, învederând următoarele:

Hotărârea recurată este nelegală, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, instanţa apreciind eronat asupra neîntrunirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Cu privire la condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992, susţine că dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, raportat la art. 1 alin. (5) şi art. 45 din Constituţia României, precizând şi care au fost normele constituţionale pentru care s-a invocat anterior excepţia de neconstituţionalitate a acestui articol. Totodată, prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, raportat la art. 135 alin. (1) şi art. 136 din Constituţia României, iar raportat la art. 44 şi 45 din Constituţia României, au fost supuse controlului de contituţionalitate, dar nu pe temeiul invocat prin excepţia invocată, precizând, de asemenea, care au fost normele constituţionale pentru care s-a invocat anterior excepţia de neconstituţionalitate a acestui articol.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută la alin. (2) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, îndeplinirea acesteia nu poate fi tăgăduită, excepţia fiind invocată de recurenta-pârâtă în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Referitor la condiţia prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, recurenta susţine că excepţia de neconstituţionalitate invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât pune în discuţia instanţei de contencios constituţional, pe de o parte, cauza serioasă a desfiinţării locului de muncă, cauză a cărei lipsă a condus la emiterea deciziei civile nr. 1447/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi contestată prin contestaţia în anulare, iar pe de altă parte, obligarea recurentei de a reintegra salariatul concediat, conform dispozitivului deciziei civile menţionate.

Recurenta consideră că instanţa a interpretat eronat teza finală a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, respingând cererea de sesizare pentru că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Cauza dedusă judecăţii o reprezintă contestaţia împotriva deciziei de concediere, iar calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare este doar o etapă procesuală în care se află litigiul dedus judecăţii. Acest fapt rezultă chiar şi din sistemul Ecris, unde la obiectul dosarului nr. x/2018, care s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, este menţionat "contestaţie decizie de concediere contestaţie în anulare", iar la stadiul procesual "Contestaţie în anulare - Apel".

Susţine că limitarea verificării incidenţei excepţiei de neconstituţionalitate la cele deduse judecăţii prin calea extraordinară de atac şi nu raportat la cauză, respectiv contestaţia împotriva deciziei de concediere, produce o îngrădire a dreptului de acces liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României, în condiţiile în care i s-ar refuza, ca justiţiabil, dreptul de a supune controlului de constituţionalitate o prevedere legală ce se dovedeşte hotărâtoare pentru soluţia ce o va pronunţa instanţa sesizată cu încălcarea drepturilor sale legitime, în orice fază a litigiului, astfel cum prevede teza finală a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Arată şi faptul că legiuitorul a prevăzut în C. proc. civ. cazul de revizuire a hotărârilor de la art. 509 alin. (1) pct. 11.

Totodată, în ceea ce priveşte interesul pentru invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în etapa procesuală a contestaţiei în anulare, demersul său procesual se conformează în mod real naturii şi finalităţii excepţiei de neconstituţionalitate, chestiune prejudicială a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionării litigiului cu care este conexă.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

Intimatul B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului şi excepţia nulităţii şi inadmisibilităţii recursului pentru neindicarea hotărârii atacate şi lipsa codului numeric personal.

Înalta Curte a calificat excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul B., ca fiind excepţia nulităţii recursului, aşa cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

Examinând cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile invocate prin întâmpinare de intimatul B., Înalta Curte constată următoarele:

Prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, având în vedere că hotărârea recurată s-a pronunţat la 6 decembrie 2018, termenul legal de 48 de ore pentru exercitarea căii de atac, calculat potrivit regulii prescrise de dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a început să curgă la ora zero a zilei de 7 decembrie 2018 şi s-a împlinit la 10 decembrie 2018 ora zero, în considerarea dispoziţiilor art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât cererea de recurs a fost formulată în termenul prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respectiv la data de 8 decembrie 2018 (plic fila x verso), Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii formulării recursului.

În ce priveşte excepţia nulităţii recursului, se constată că intimatul invocă dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivat de faptul că recurenta nu indică hotărârea pe care o atacă, susţinând că recursul este declarat împotriva încheierii de şedinţă din 6 decembrie 2018, în timp ce criticile din cuprinsul recursului vizează problematica respingerii excepţiei de neconstituţionalitate care este cuprinsă în decizia nr. 5547 din 06 decembrie 2018.

Contrar acestor susţineri, cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă îndeplineşte condiţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, deşi a indicat încheierea din 6 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, faţă de motivele de nelegalitate formulate, este posibilă identificarea hotărârii care se atacă, respectiv decizia nr. 5547 din 6 decembrie 2018, a aceleiaşi curţi de apel, recursul fiind formulat numai cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Deşi dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevăd că asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate instanţa se pronunţă prin încheiere, prevederile art. 233 alin. (3) C. proc. civ. arată că "în cazul în care hotărârea se pronunţă în ziua în care au avut loc dezbaterile, nu se întocmeşte încheierea de şedinţă, menţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) făcându-se în partea introductivă a hotărârii".

Lipsa codului numeric personal nu este un motiv care să atragă sancţiunea nulităţii recursului, faţă de prevederile art. 486 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Examinând hotărârea atacată, în raport de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, legiuitorul a rezervat instanţelor de judecată în faţa cărora se invocă excepţii de neconstituţionalitate, rolul de prim filtru în privinţa acestora, a căror trimitere la Curtea Constituţională nu se poate dispune decât sub rezerva constatării întrunirii condiţiilor cumulative de admisibilitate instituite prin alin. (1)-(3) din norma menţionată. Or, în analiza sa, instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată nu a făcut decât să-şi exercite acest rol de prim filtru al sesizării vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 65 alin. (2) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Astfel, curtea de apel în faţa căreia s-a formulat sesizarea vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale menţionate anterior a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei legături între soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea contestaţiei în anulare, excepţia formulată vizând chestiuni ce ţin de judecata în fond a litigiului.

Ca atare, s-a constatat că nu este vorba de o normă efectiv aplicabilă în calea extraordinară de atac şi prefigurarea unei soluţii vizând neconstituţionalitatea textelor menţionate nu creează premisele aplicării directe a acestor norme în acest stadiu procesual al dosarului, ceea ce avea de rezolvat curtea de apel fiind, prioritar, incidenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest context şi pe temeiul acestor considerente, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat în sensul lipsei legăturii între normele contestate şi incidenţa lor în soluţionarea cauzei.

Or, recurenta nu demonstrează de ce ar fi eronat considerentul instanţei potrivit căruia trebuie stabilită cu prioritate incidenţa motivului de contestaţie în anulare invocat de către contestatoare, fără a se recurge la aplicarea directă a dispoziţiilor criticate pentru neconstituţionalitate.

Recurenta susţine că instanţa a greşit atunci când a apreciat asupra relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, care impunea ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, în orice fază a litigiului.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia". Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (a se vedea, în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 303 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 8 iulie 2014, paragraful 24).

Textele legale care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu sunt pertinente în soluţionarea contestaţiei în anulare, întrucât ele ţin de fondul raportului juridic care nu poate fi antamat în cadrul acestei căi extraordinare de atac ce poate fi exercitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Or, neconstituţionalitatea unui text legal nu poate fi evaluată în abstract, ci în contextul impus de dezlegarea pricinii, pentru a se putea verifica cerinţa referitoare la necesitatea existenţei legăturii normei contestate cu rezolvarea cauzei.

Faţă de argumentele anterior reţinute, Înalta Curte urmează să constate că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fundaţia "A.", în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 C. proc. civ. "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Totodată, conform art. 394 alin. (3) C. proc. civ., "după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă".

Prin urmare, înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fundamenta hotărârea instanţei sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

O soluţie contrară ar însemna încălcarea principiului contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al egalităţii părţilor.

Având în vedere că dovada cheltuielilor de judecată a fost depusă după momentul la care instanţa a declarat închise dezbaterile, în aplicarea dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fundaţia "A." împotriva deciziei nr. 5547 din 6 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) şi art. 80 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.