Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1436/2019 AI generated

Bank loses appeal over unilateral interest-rate clause; restitution ordered despite loan-origination fee claims rejected

Case Number Decizia nr. 1436/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The court rejected the bank's appeal as unfounded, upholding the appellate decision that had partially reversed the trial court by denying claims regarding the loan origination fee but affirming the finding that the clauses allowing the bank to unilaterally modify the interest rate were abusive, ordering restitution of the amounts collected under those clauses plus legal interest. The dispute arose from consumer credit contracts where borrowers challenged clauses on origination fees and unilateral interest rate modification under Law No. 193/2000. The decisive legal basis was that the clauses at issue failed the transparency requirement (Article 4(1), Law No. 193/2000), because they lacked clear, intelligible criteria for rate changes, reserving discretion to the bank in a manner creating a significant imbalance contrary to good faith; the court also rejected arguments based on O.U.G. No. 50/2010, holding that the amendment did not cure the abusive nature of the rate modification clause.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 C. proc. civ, art. 33 din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 din C. civ; Bank loses appeal over unilateral interest-rate clause; restitution ordered despite loan-origination fee claims rejected: The dispute arose from consumer credit contracts where borrowers challenged clauses on origination fees and unilateral interest rate modification under Law No. 193/2000. The decisive legal basis was that the clauses at issue failed the transparency requirement (Article 4(1), Law No. 193/2000), because they lacked clear, intelligible criteria for rate changes, reserving discretion to the bank in a manner creating a significant imbalance contrary to good faith; the court also rejected arguments based on O.U.G. No. 50/2010, holding that the amendment did not cure the abusive nature of the rate modification clause.

Keywords

AI generated
banking law interest rate unilateral contract consumer contract amendment of the claim legal fees

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 C. proc. civ.

Legal basis for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. au chemat în judecată pe pârâta FF. S.A., solicitând constatarea ca fiind abuzive şi declararea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în contractele de credit încheiate de fiecare dintre aceştia cu pârâta în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de acordare, precum şi la posibilitatea băncii de a modifica dobânda unilateral.

Prin hotărârea din 12.09.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013, a fost disjunsă cererea reclamantelor L. şi Q., prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/30.01.2007 şi în contractul nr. x/01.08.2007 încheiate între părţi, referitor la comisionul de acordare, la posibilitatea băncii de a modifica dobânda unilateral, restituirea sumelor încasate în baza clauzelor menţionate şi a dobânzii legale aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 7343 din 21 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantele L. şi Q., în contradictoriu cu pârâta S.C. FF. S.A., a constatat caracterul abuziv şi a declarat nulitatea absolută a clauzei 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare, precum şi a clauzei din art. 5.1. teza potrivit căreia "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" şi a dispus restituirea sumei percepute cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală aferentă de la data perceperii până la data restituirii.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta S.C. FF. S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la 22 iunie 2017.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 139A din 25 ianuarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta FF. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7343 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele L. şi Q.. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3.b) din contractul nr. x/30.01.2007 şi art. 1.3.a) din contractul nr. x/01.08.2007 şi cererea de restituire a sumelor achitate în baza acestor clauze. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. A fost obligată intimata L. la plata către apelantă a sumei de 1392,99 RON şi intimata Q. la plata către apelantă a sumei de 1929,82 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta S.C. FF. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că în mod nelegal instanţa de apel nu a respins cererea reclamantei Q., cu privire la clauzele de la art. 5.1 din contractul de credit, ca lipsită de un interes actual, fiind încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut faptul că prevederile art. 5.1. din contractul de credit nr. x/30.01.2007 încheiat de reclamanta L. ar avea un caracter abuziv. În esenţă, arată că sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 37 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Arată că nu a majorat discreţionar marja băncii, ci forţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar şi în acord cu prevederile art. 5.1 din contractul de credit mai sus menţionat.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1. din contractul de credit nr. x/30.01.2007 nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul menţionat şi, prin urmare, nu au un caracter abuziv. Invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, redând considerente reţinute în decizii de speţă.

De asemenea, arată că în mod nelegal instanţa de apel a neglijat efectele Actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în contextul în care prin acest act banca s-a conformat dispoziţiilor legale prevăzute în cuprinsul ordonanţei şi a eliminat posibilitatea băncii de a putea modifica în mod unilateral dobânda bancară.

Cu privire la contractul de credit nr. x/01.08.2007 încheiat de reclamanta Q., recurenta a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 969 din C. civ. de la 1864, susţinând că, în cazul acestui contract de credit, marja băncii a fost modificată (de la 4,2 puncte procentuale pe an la 6,2 puncte procentuale pe an) prin acordul bilateral al părţilor şi nu unilateral de către bancă în baza clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul menţionat.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, doar cu privire la motivele de nelegalitate invocate.

Intimatele-reclamante nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă GG. S.A. (fostă FF. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 24 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a reţinut faptul că cererea reclamantei Q. cu privire la clauza prevăzută la art. 5.1 din contractul de credit era şi este lipsită de un interes actual şi că, sub acest aspect hotărârea atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că prevederile contractuale pretins abuzive nu mai sunt în vigoare, întrucât urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi-a aliniat contractele la dispoziţiile acestui act normativ şi a eliminat sintagma cuprinsă la art. 5.1 din contractul de credit referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda în funcţie de politica băncii.

Contrar acestor susţineri, se reţine corecta motivare a instanţei de apel prin care se argumentează că, urmare a semnării actului adiţional, cererea formulată cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 din contract nu a rămas fără obiect, având în vedere că această clauză, în forma atacată, a fost în vigoare şi a produs efecte o perioadă de timp, banca operând modificări ale dobânzii în temeiul acestei clauze.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar susţinerea acesteia nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, referitor la contractul de credit nr. x/30.01.2007 încheiat de reclamanta L., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că prevederile art. 5.1. din contract conform cărora "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În sprijinul acestei critici se invocă faptul că soluţia este eronată, deoarece modificarea ratei dobânzii bancare a fost generată de creşterea costurilor de finanţare ale băncii, determinată de un element obiectiv, respectiv fluctuaţiile CDS-ului şi nicidecum de un element subiectiv al băncii, că modificarea s-a făcut în raport cu clauza de la art. 5.1 din contract, precum şi faptul că reclamanta, deşi avea posibilitatea legală de a denunţa majorarea ratei dobânzii, nu a făcut-o, derulând în continuare relaţiile contractuale.

Criticile nu pot fi reţinute.

În cauză, contrar susţinerilor recurentei-pârâte GG. S.A., în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, reţinând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/30.01.2007 încheiat de reclamanta L., deoarece această clauză nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, întrucât nu conferă nicio previzibilitate reclamantei asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că "Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune:

"Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

Prin urmare, art. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede două obligaţii ce incumbă comercianţilor, şi implicit pârâtei, în contractarea cu consumatorii, respectiv obligaţia pozitivă de transparenţă şi cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor."

Aşadar, normele enunţate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale: clauzele contractuale nu sunt transparente; clauzele contractuale nu au fost negociate; clauzele contractuale creează un dezechilibru semnificativ.

Obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar şi inteligibil, accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.

Susţinerile recurentei-pârâte GG. S.A. care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditelor acordate, ce au avut ca scop acoperirea costurilor de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară generate de creşterea indicatorului CDS, cu referire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contract, nu pot fi primite.

Echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este unul juridic, iar nu economic.

Instanţa de judecată nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unor nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Împrejurarea că de esenţa activităţii bancare este obţinerea de profit, iar acesta este obţinut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că banca poate stipula clauze care să-i permită majorarea dobânzii în funcţie de voinţa sa exclusivă.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecinţă, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparenţă în modificarea ratei dobânzii.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca şi-a rezervat-o implicit şi în mod intenţionat de a se raporta discreţionar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului şi fără acordul acestuia, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la informarea intimatei-reclamante cu privire la modificarea marjei dobânzii şi posibilitatea acesteia de a rezilia contractul de credit nu este de natură a exclude incidenţa prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectarea obligaţiei de transparenţă cu privire la dreptul băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesar a rezulta din cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puţin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecinţele economice în ceea ce priveşte patrimoniul reclamantei.

Recurenta mai susţine şi faptul că hotărârea prin care a fost admisă cererea intimatei-reclamante L. de constatare a caracterului abuziv al clauzei menţionate este nelegală, întrucât dispoziţiile art. 5.1 din Contractele de credit prevedeau atât majorarea cât şi diminuarea marjei băncii.

Aceste susţineri ale recurentei sunt nefondate având în vedere că, în clauza de la art. 5.1 din contractele de credit, nu este explicat mecanismul concret de determinare a marjei băncii, în contextul în care, deşi la momentul încheierii contractelor, marja băncii era de 4 p.p.a., aceasta devenea ulterior variabilă.

În acest context, din modalitatea de formulare a clauzei menţionate se poate constata că la momentul încheierii contractului, intimata-reclamantă consumatoare nu a avut posibilitatea de a prefigura condiţiile în care cuantumul marjei băncii ca, element esenţial al contractului, va fi modificat, variaţia marjei fiind lăsată la aprecierea exclusivă a pârâtei, "conform deciziei băncii".

Din această perspectivă, intimata-reclamantă nu a fost informată cu privire la criteriile care vor determina modificarea marjei băncii pe parcursul derulării contractului de credit, banca rezervându-şi dreptul de a revizui marja băncii şi deci, cuantumul dobânzii, în baza unor elemente necunoscute consumatorilor, netransparente şi neverificabile.

Faţă de această situaţie, se reţine că, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a marjei băncii şi implicit a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamantei, în partea referitoare la marja variabilă conform deciziei băncii.

Chiar dacă se raportează şi la un indice de referinţă extern şi obiectiv verificabil, banca şi-a rezervat în mod nelegal şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, dreptul de a-şi modifica marja de dobândă, conform deciziei sale discreţionare şi netransparente.

Astfel, se constată că este îndeplinită şi cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzelor analizate, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală, şi-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenţia în defavoarea împrumututatului, fără a lua în considerare şi interesele acestuia din urmă.

Recurenta-pârâtă critică decizia din apel şi sub aspectul aplicării greşite a art. 37, art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, susţinând că legiuitorul nu a prevăzut în O.U.G. nr. 50/2010 dreptul reclamantului de a refuza semnarea actelor adiţionale de conformare a contractelor cu prevederile ordonanţei, astfel încât, conform art. 95 alin. (5), nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale este considerată acceptare tacită.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că, prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a stabilit printre altele, obligaţia băncilor de a transpune în contractele de credit, prevederi mai favorabile consumatorilor, decât cele contractuale existente.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1), "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

La alin. (2) se prevede că "modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".

De asemenea, conform alin. (5) "nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

În opinia recurentei-pârâte, nesemnarea actelor adiţionale este interpretată drept acceptare tacită a clauzelor modificatoare, care îşi produc în continuare efectele în termenii în care au fost formulate, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Interpretarea şi aplicarea corectă a legii este cea reţinută de instanţa de apel.

Astfel, nu se poate aprecia că actele adiţionale propuse de pârâtă şi-au produs efectele, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată prin Legea nr. 288/2010 cu modificări.

Astfel, art. 95 s-a modificat prin legea de adoptare, în sensul în care prevederile ordonanţei nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

În privinţa actelor adiţionale încheiate şi semnate, precum şi a celor nesemnate, dar considerate ca fiind acceptate tacit, art. II din Legea nr. 288/2010 a prevăzut că îşi vor produce efectele conform termenilor contractuali agreaţi între părţi, cu o singură excepţie, în cazul actelor acceptate tacit, când consumatorul ori creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Articolul II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică în speţă deoarece în cauza dedusă judecăţii nu există un act adiţional încheiat şi semnat nici expres, nici tacit, potrivit celor anterior expuse, aşa încât interesul reclamantei L. de a se anula clauza abuzivă din contractul de credit subzistă.

Cu privire la contractul de credit nr. x/01.08.2007, încheiat cu intimata-reclamantă Q., recurenta-pârâtă invocă aplicarea şi interpretarea greşită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 969 din C. civ. de la 1864.

Critica priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 din contract conform căreia "dobânda se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii(...)Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale."

În cazul acestui contract de credit, recurenta susţine că marja băncii a fost modificată (de la 4,2 puncte procentuale pe an la 6,2 puncte procentuale pe an) prin acordul bilateral al părţilor ca urmare a încheierii actului adiţional nr. x/07.12.2009 şi nu unilateral de către bancă, în baza clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul menţionat.

Înalta Curte reţine că, la data semnării contractului de credit (1 august 2007), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că este abuzivă clauza care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnare.

Cu alte cuvinte, este corectă observaţia recurentei-pârâte, în sensul că referirea instanţei a avut în vedere o formă ulterioară a dispoziţiei legale anterior menţionate, care a intrat în vigoare doar la data de 31 decembrie 2007, urmare publicării în Monitorul Oficial nr. 899 din data de 28 decembrie 2007, a Legii nr. 363 din 21 decembrie 2007 şi care făcea trimitere, în mod diferit, la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

Cu toate acestea, diferenţierea dintre termenii conţinuţi de cele două forme succesive ale normei juridice indicate de recurenta-pârâtă ("motiv" - în forma aplicabilă la data semnării contractului de credit, faţă de "motiv întemeiat" - în forma aplicabilă ulterior) nu este de natură a determina invalidarea raţionamentului şi interpretării acestui text, care a fost realizată de instanţa de apel în raport cu textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a cărui formă şi înţeles nu au suferit modificări şi care a fost în mod corect aplicat în speţă.

Criteriul avut în vedere de instanţa de apel a fost cel oferit de textul menţionat:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În raport cu cerinţele impuse de textul art. 4 alin. (1) din lege, Înalta Curte consideră că în mod corect a stabilit instanţa de apel că în cauză era necesară "o detaliere suficientă în contract", pentru ca intimata-reclamantă să cunoască criteriul concret şi verificabil al variaţiei dobânzii şi care să nu determine un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel cum a determinat formularea generală contestată de consumatori privind "decizia băncii".

În acelaşi timp, este important de menţionat că, potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, lista cuprinsă în Anexa ce face parte integrantă din legea menţionată redă doar exemplificativ clauze considerate ca fiind abuzive.

Pe de altă parte, forma ulterioară a textului lit. a) din alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, la care a făcut referire instanţa de apel (şi care prevedea că sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract), era în vigoare la datele la care părţile au semnat Actul adiţional nr. x din 7 decembrie 2009, însă vulnerabilitatea caracterului evaziv şi discreţionar al criteriului politicii de credit a băncii, ca reper al variaţiei dobânzii, nu a fost remediată, clauza 5.1 fiind menţinută în contract.

În aceste condiţii, nu poate fi primit argumentul recurentei-pârâte referitor la respectarea, cu ocazia semnării actului adiţional la contractul de credit, a dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992.

Se constată că în mod corect a considerat instanţa de apel că elementul abstract al politicii de credite a băncii nu constituie un criteriu verificabil al variabilităţii dobânzii, acest etalon neputând fi evaluat nici de către intimata-reclamantă, nici de către instanţă, deoarece nu conţine elemente concrete de calcul, care să cuantifice modul de revizuire a ratei dobânzii.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor materiale analizate vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, şi critica referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor materiale în privinţa obligării recurentei-pârâte la restituirea sumelor reprezentând dobândă achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului privind variaţia dobânzii în funcţie de politica de credite a băncii.

Cu privire la critica prin care recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea si interpretarea greşită a prevederilor art. 37 si art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi că, în mod nelegal, instanţa de apel nu a validat efectele actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte reţine aceleaşi considerente prin care a răspuns susţinerilor invocate referitor la contractul încheiat cu reclamanta L..

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentă-pârâtă GG. S.A. (fostă FF. S.A) împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta GG. S.A. (fostă FF. S.A) împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.