Contractual liability for unjustified refusal of delivery and cumulative interpretation of penalty clause under res judicata and Civil Code Arts. 1538–1541

Şedinţa publică din data de 3 iulie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1044 din 20 iunie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta A. I.I. având ca obiect obligând-o pe aceasta să plătească pârâtei S.C. B. S.R.L. suma de 11.358,96 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 119 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în întregime sentinţa atacată în sensul că a admis cererea formulată de reclamantul A. I.I. şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 521.171,2 RON, reprezentând daune interese, şi 21.442 RON, cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că, la data de 28 martie 2013, între reclamantul A. I.I. şi pârâta S.C. B. S.R.L. a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2013, având ca obiect vânzarea de către reclamantă a unei cantităţi de 1.000 de tone de grâu, +/- 10% la opţiunea cumpărătorului, de origine România, din producţia anului 2013, în cantitatea şi condiţiile stabilite la art. 3 din contract, la preţul de 880 RON/tonă.

Deşi marfa trebuia livrată până la data de 15.04.2013, iar perioada de livrare a fost convenită ca fiind de esenţa contractului, conform art. 3.6 din contract, în derularea raporturilor contractuale, reclamantul a predat iar pârâta a ridicat doar cantitatea de 407,76 tone de grâu, fiind achitat şi preţul corespunzător de 359.334,42 de RON. Restul cantităţii contractate, de 592,24 tone nu a mai fost ridicată de către pârâtă, pe motiv că marfa nu era corespunzătoare din punct de vedere calitativ, respectiv că ar fi conţinut dăunători (insecte).

Prin urmare, întreruperea raporturilor contractuale a avut o premisă volitivă, nu una fortuită, fiind consecinţa refuzului explicit şi ferm al pârâtei de a mai ridica cantitatea de grâu rămasă de preluat conform convenţiei.

Părţile din prezentul dosar, au purtat aşadar un proces anterior în care S.C. B. S.R.L. a figurat în calitate de reclamant, iar A. I.I. în calitate de pârât. S.C. B. S.R.L. a invocat în acel dosar că a refuzat să preia restul cantităţii de grâu deoarece pârâta nu i-a pus la dispoziţie o cantitate de grâu în parametrii de calitate conveniţi (respectiv grâul oferit conţinea insecte). S-a invocat aşadar o nerespectare culpabilă a de către pârâtă a unei obligaţii contractuale principale, precum şi incidenţa clauzei penale de la art. 5.2 din contract ca temei al pretenţiilor deduse judecăţii în acel dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 975/17 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2013, acţiunea în pretenţii a reclamantei din acel dosar a fost respinsă ca neîntemeiată. Motivele pentru care tribunalul a respins acţiunea se regăsesc în considerentele sentinţei şi întregesc dispozitivul acesteia, în ceea ce priveşte limitele autorităţii de lucru judecat ce s-a conturat între părţi urmare a acestui proces.

Cu precizarea că în discuţie este vorba despre efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a subliniat că, pentru determinarea întinderii autorităţii de lucru judecat, este esenţială valorificarea considerentelor hotărârii anterioare câtă vreme soluţia a fost aceea de respingere a cererii de chemare în judecată. Limitele efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat generat de litigiul anterior sunt fixate de părţile din proces, de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată precum şi de motivele pentru care instanţa a respins acţiunea anterioară.

În acest cadru, Curtea de Apel a observat că în litigiul anterior B. S.R.L. a solicitat obligarea lui A. I.I. la plata de despăgubiri, conform clauzei penale inserate în contract, pe motivul executării în mod necorespunzător şi culpabil a obligaţiei contractuale principale asumate, respectiv pentru nepredarea unei cantităţi de grâu în parametrii de calitate conveniţi (oferirea unei cantităţi de grâu infestată cu dăunători care a fost refuzată la preluare).

Tribunalul Timiş a respins cererea concluzionând că nu a existat un refuz de predare a mărfii din partea lui A. I.I., ci un refuz de preluare a cantităţii de grâu de către S.C. B. S.R.L.. În plus, Tribunalul Timiş a mai statuat că, din întreg probatoriul administrat în cauză, nu se poate concluziona că afirmaţia reclamantei conform căreia grâul ar fi fost infestat cu dăunători insecte, a fost probată şi nici că pârâtul A. I.I. s-ar face vinovat de neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei contractuale, respectiv prin livrarea unei cantităţi de marfă cu vicii de calitate.

Sentinţa mai sus amintită a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de B. S.R.L. prin decizia civilă nr. 411/30 aprilie 2015 a Curţii de Apel Timişoara. Instanţa de apel a reţinut şi ea în considerentele deciziei pronunţate că probele administrate în cauză nu susţin poziţia procesuală a reclamantei B. S.R.L., în lipsa efectuării unor analize a grâului conform exigenţelor procedurale, neputându-se concluziona asupra existenţei insectelor în cantitatea de grâul pusă la dispoziţie.

Din cuprinsul hotărârilor anterioare, Curtea de Apel a reţinut autoritatea de lucru judecat cu privire la următoarele aspecte: A. I.I. nu este culpabil de îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de predare a cantităţii de grâu contractate în parametrii de calitate conveniţi; nu a existat un refuz de predare a grâului, ci un refuz de preluare din partea B.; motivul invocat ca refuz al preluării - prezenţa insectelor în cantitatea de grâul pusă la dispoziţie de A. - nu a fost dovedit şi prin urmare nu este real.

În litigiul de faţă se invocă o răspundere contractuală a pârâtei, respectiv încălcarea obligaţiei de preluare a cantităţii de marfă contractată. Conform principiilor generale ale răspunderii contractuale, inserate în art. 1350 C. civ.: orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat; atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. În plus, conform art. 1548 C. civ., culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Aşadar, în materie contractuală, simpla neîndeplinire a obligaţiei contractate, ori îndeplinirea ei defectuoasă, prezumă culpa părţii şi generează responsabilitatea ei contractuală faţă de cealaltă parte. Revine părţii care s-a abătut de la rigoarea contractuală, să dovedească că neexecutarea din partea-i ori executarea necorespunzătoare are o justificare întemeiată, care să conducă la înlăturarea responsabilităţii sale juridice.

Prin raportare la cauza de faţă, în mod corect a reţinut prima instanţă că, singura justificare invocată de către pârâtă - presupusa prezenţă a insectelor în grâul livrat - nu poate fi primită deoarece ar tinde la înfrângerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de hotărârea anterioară, prin care s-a stabilit deja că nu s-a probat o astfel de afirmaţie.

Prin valorificarea corectă a autorităţii de lucru judecat generată de sentinţa civilă nr. 975/17 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2013, prima instanţă a concluzionat în mod corect că refuzul pârâtei B. S.R.L. de a ridica marfa este unul nejustificat, iar pârâta se află în culpă contractuală.

Cât priveşte corecta interpretare a clauzei penale inserată de părţi la art. 5.2 din contract, Curtea a apreciat că prima instanţă a conferit o interpretare eronată, străină de conţinutul clauzei, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale şi netemeinice. Părţile au inserat câte o clauză penală similară, în sarcina, respectiv în beneficiul fiecăreia deoarece art. 5.2 din contract se referă atât la neexecutarea obligaţiei din partea vânzătorului, cât şi la neexecutarea obligaţiei din partea cumpărătorului.

În concret, conform art. 5.2 din contract, referindu-se la abaterea vânzătorului de la rigorile contractuale, părţile au stabilit că:

"dacă vânzătorul nu-şi respectă obligaţia de livrare a mărfii la termenele şi în condiţiile de cantitate şi calitate convenite, cumpărătorul este îndreptăţit să solicite vânzătorului daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mărfii nelivrate, să achiziţioneze acelaşi tip de marfă de pe piaţă, vânzătorul urmând să suporte orice diferenţă între preţul plătit de cumpărător şi cel convenit prin prezentul contract, precum şi orice alte prejudicii suferite de către cumpărător, ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către vânzător a obligaţiilor asumate".

În mod similar, în teza a doua a aceluiaşi art. 5.2 din contract, cu referire la situaţia în care cumpărătorul se abate de la rigoarea contractuală, părţile au prevăzut că:

"dacă cumpărătorul nu-şi respectă obligaţia de achiziţionare a mărfii la termenele şi în condiţiile de cantitate şi calitate convenite, vânzătorul este îndreptăţit să solicite cumpărătorului daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mării neachiziţionate, să vândă acelaşi tip de marfă pe piaţă, cumpărătorul urmând să suporte orice diferenţă dintre preţul primit de vânzător şi cel convenit prin prezentul contract, precum şi orice alte prejudicii suferite de către vânzător ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către cumpărător a obligaţiilor asumate".

Cele două clauze penale au fost reglementate în oglindă şi acestea confereau părţii ce nu se afla în culpă contractuală: dreptul la daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mărfii nelivrate/nepredate, după caz; dreptul de a achiziţiona/vinde acelaşi tip de marfă, cealaltă parte urmând a suporta orice diferenţă între preţul plătit/încasat şi cel convenit prin prezentul contract; dreptul la repararea oricăror alte prejudicii suferite de către cumpărător/vânzător, ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate.

Prima instanţă a observat în mod corect că maniera în care părţile au înţeles să convină această clauză penală conducea la obţinerea unui profit semnificativ al părţii ce nu se afla în culpă contractuală, dar şi la împovărare excesivă a părţii aflate în culpă.

Cu toate acestea, Curtea de Apel a apreciat că, din nicio exprimare a părţilor şi din nicio altă clauză contractuală nu rezultă însă că obligaţiile stabilite prin clauza penală în sarcina părţii aflată în culpă ar fi alternative, aşa cum a reţinut prima instanţă. Potrivit art. 1461-1462 C. civ. 2009, obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, astfel încât executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie iar alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului. Prin urmare, pentru a putea fi calificată drept o clauză conţinând o obligaţie alternativă, este necesar a exista elementul care să permită alegerea precum şi să fie identificată partea contractuală care şi-a prezervat acest drept de a alege obligaţia ce urmează să fie executată.

Totodată, Curtea de Apel a considerat că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 1269 C. civ.. În cuprinsul art. 1266-1269 C. civ., legiuitorul a instituit o serie de reguli de interpretare a contractelor care sunt ierarhizate şi trebuie a fi utilizate într-o anumită ordine stabilită tot de legiuitor. Prin urmare, instanţa de judecată nu are libertatea de a alege, dintre regulile de interpretare a contractelor, pe acelea care i se par mai adecvate în a susţine soluţia din dispozitiv, cu ignorarea totală a celorlalte. Dimpotrivă, interpretarea voinţei concordante a părţilor trebuie să premeargă demersului de stabilire a soluţiei ce trebuie pronunţată în cauză. În acelaşi timp, cele subsidiare consacrate de art. 1269 C. civ. pot fi utilizate numai în măsura în care voinţa concordantă a părţilor nu poate fi determinată prin recurgerea la regulile principale de interpretare regăsite în art. 1266-1268 C. civ. 2009.

Prin dispoziţiile art. 1266 alin. (2) C. civ., după consacrarea principiului prevalenţei voinţei concordante a părţilor asupra sensului care ar rezulta din termenii utilizaţi în contract, legiuitorul a instituit prima regulă de interpretare, conform căreia "la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

Comportamentul ulterior al pârâtei-intimate B. S.R.L. de a acţiona în judecată partenerul contractual A. "A." I.I. în dosar nr. x/2013 al Tribunalului Timiş, este elocvent în determinarea voinţei părţilor contractante cu privire la conţinutul şi efectele clauzei penale convenite. În cadrul acelui litigiu, pârâta din acest dosar a solicitat atât daune interese în cuantum valoric de 100% din cantitatea de grâu care nu a mai fost predată şi preluată, cât şi daune reprezentând diferenţa de preţ între cantitatea de 476 tone grâu achiziţionată de la un terţ şi cea negociată prin contractul cu reclamanta-apelantă. Această conduită post contractuală a pârâtei, alături de poziţia procesuală a reclamantei din prezentul dosar, reprezintă cel mai elocvent criteriu de interpretare a voinţei părţilor, în sensul că obligaţiile stabilite prin clauza penală au fost avute în vedere a fi executate cumulativ, iar nu alternativ aşa cum a reţinut în mod greşit prima instanţă.

Curtea de Apel a observat că maniera de redactare a clauzei penale de către părţi este una atipică deoarece, prin obligaţiile cumulative pe care le instituie, această clauză tinde a conferi părţii care nu este în culpă contractuală un profit mai mare decât cel pe care l-ar fi avut în cazul în care contractul s-ar fi executat în condiţiile negociate. Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că părţile au reglementat un regim juridic similar al aceleaşi clauzei penale în privinţa ambelor părţi, o clauză penală cu un astfel de conţinut nu contravine exigenţelor art. 1538 alin. (1) şi (4) C. civ., conform cărora: clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale; creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

Totodată, instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtei-intimate referitoare la obligaţia reclamantei de a minimiza prejudiciul exced obiectului judecăţii cu motivarea că prevederile art. 1534 C. civ. sunt incidente în cazurile în care instanţa este chemată să evalueze prejudiciul, nu şi în ipoteza în care părţile au predeterminat întinderea prejudiciului şi a reparaţiei printr-o clauză penală. Susţinerea pârâtei privind caracterul alternativ al obligaţiilor cuprinse în clauza penală a fost apreciată neavenită şi în contradicţie totală cu poziţia procesuală adoptată în litigiul anterior în care pârâta din această cauză a solicitat executarea cumulativă a două dintre cele trei obligaţii stabilite prin clauza penală.

De asemenea, au fost respinse ca nefondate susţinerile pârâtei-intimate privind obligaţiile ce reveneau reclamantei pentru a putea obţine reparaţia solicitată prin acţiune - de a proba suferirea vreunui prejudiciu, precum şi de a dovedi că a încercat să vândă marfa ce nu a mai fost ridicată - sunt de asemenea nefondate. S-a considerat că reclamanta este liberată de obligaţia de a dovedi vreun prejudiciu de prevederile art. 1538 alin. (4) C. civ., conform cărora creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. Pe de altă parte, din lectura contractului nu rezultă vreo obligaţie a vânzătorului de a vinde marfa unui terţ, ci doar un drept de a încasa, în afară de valoarea mărfii nepreluate de cumpărător, şi diferenţa de preţ, dintre cel încasat de la terţ şi cel convenit cu partenerul contractual aflat în culpă, în eventualitatea în care va vinde marfa.

În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară a intimatei-pârâtă, de reducere a cuantumului penalităţii în condiţiile art. 1541 alin. (2) C. civ., pe motiv că este excesivă, s-a constatat că textul indicat interzice de principiu instanţei să procedeze la o reducere a penalităţii convenită de părţi. În mod excepţional, legiuitorul modern permite totuşi instanţei să reducă penalitatea dacă este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului. Penalitatea solicitată de reclamantă şi prevăzută în contract, contravaloarea mărfii neridicate de către cumpărător la termenul stabilit, era un prejudiciu previzibil la momentul încheierii contractului, în măsura în care refuzul de ridicare a mărfii era urmat de deteriorarea acesteia ca urmare a imposibilităţii de valorificare într-un alt mod şi a lipsei condiţiilor speciale de păstrare şi conservare.

În raport de soluţia pronunţată, în baza art. 452-453 C. proc. civ., Curtea de Apel a obligat pârâta să plătească reclamantului şi suma de 21.442 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru în primă instanţă şi în apel (13.442 RON), precum şi onorariu de avocat, în primă instanţă şi în apel (8.000 RON).

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut greşita calificare a clauzei inserate în art. 5.2 din contract drept o clauză penală conform art. 1538 C. civ., în condiţiile în care partea nu avea posibilitatea de a solicita automat plata despăgubirilor, ci era necesară îndeplinirea unor obligaţii prealabile, aceea de a încerca să vândă marfa nepreluată de cealaltă parte, valoarea despăgubirilor fiind determinată de rezultatul acestui demers. Recurenta a afirmat că reclamanta ar fi fost îndreptăţită la plata despăgubirilor reprezentând 100% din valoarea mărfurilor neachiziţionate de pârâtă doar dacă dovedea că a încercat să vândă marfa şi nu a reuşit, suferind astfel pagubă totală, în caz contrar urmând a beneficia doar de diferenţa dintre preţul contractual şi preţul obţinut de la un terţ. În cauză, însă, reclamanta nu a dovedit că a încercat să valorifice marfa, cum i-ar fi impus şi obligaţia de minimizare a prejudiciului prevăzută de art. 1534 C. civ.

În acest cadru, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicarea a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, acordând prioritate dispoziţiilor art. 1266 alin. (2) C. civ., pe care le-a dezvoltat însă în mod eronat prin raportare doar la conduita sa litigioasă, ulterioară încheierii contractului, şi nu la comportamente bilaterale, concordante ale părţilor în cursul executării obligaţiilor contractuale.

Totodată, recurenta a considerat a instanţa de apel a înlăturat în mod eronat aplicarea dispoziţiilor art. 1534 C. civ. având în vedere faptul că acestea nu se referă la evaluarea prejudiciului, cum s-a reţinut în decizia atacată, ci la stabilirea cauzalităţii prejudiciului, creditorul nefiind îndreptăţit la reparaţie pentru prejudiciul rezultat din propriul său comportament, ci doar din conduita co-contractantului. Rolul clauzei penale fiind acela de a anticipa valoarea prejudiciului, şi nu de a înlocui cercetarea cauzalităţii prejudiciului, norma este aplicabilă şi în cazul în care există clauză penală.

În ceea ce priveşte soluţia asupra solicitării sale subsidiare de reducere a clauzei penale, recurenta a criticat hotărârea atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând contradictorie motivarea instanţei de apel, cât şi a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în considerarea faptului că prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi conform art. 1541 C. civ. la încheierea contractului nu putea fi întreaga valoare a contractului, ci doar eventuala diferenţă dintre aceasta şi preţul efectiv încasat ca urmare a vânzării către un terţ.

De asemenea, recurenta a invocat refuzul instanţei de apel de aplicare a dispoziţiilor art. 1269 C. civ., care ar fi condus la interpretarea clauzei neclare în favoarea celui care se obligă, precum şi a principiului forţei obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 C. civ., fără a-i permite să valorifice prevederile art. 2 din contract, care îi ofereau posibilitatea să achiziţioneze o cantitate mai mică de grâu fără a suporta vreo penalitate.

Prin întâmpinarea depusă la data de 13.07.2018, intimata A.-II a invocat excepţia inadmisibilităţii şi a nulităţii, respinse prin încheierea de admitere în principiu pronunţată la 09.04.2019, iar, pe fond, a solicitat respingerea.

Analizând decizia prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În cauză, ambele instanţe de fond au reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale din partea reclamantei, care, în mod nejustificat, a refuzat să preia şi să plătească parte din cantitatea de grâu prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/28.03.2013.

Motivul invocat de pârâtă pentru justificarea acestui refuz, constând în pretinsa infestare a grâului cu dăunători insecte, a fost înlăturat de instanţe prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 975/17.11.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2013, rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului prin decizia civilă nr. 411/30.04.2015 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de pârâta din prezenta cauză împotriva co-contractantei pentru plata de despăgubiri, conform clauzei penale inserate în contract, pe motivul executării în mod necorespunzător şi culpabil a obligaţiei contractuale principale asumate, respectiv pentru nepredarea unei cantităţi de grâu în parametrii de calitate conveniţi (oferirea unei cantităţi de grâu infestată cu dăunători care a fost refuzată la preluare).

În considerarea antrenării răspunderii contractuale a pârâtei, instanţele de fond au reţinut deopotrivă temeinicia dreptului reclamantei la despăgubiri, dar soluţiile finale divergente au fost influenţate de modalitatea diferită de interpretare şi aplicare a clauzei prevăzute de art. 5.2 din contract cu prilejul stabilirii întinderii prejudiciului.

Pe calea prezentului recurs, pârâta B. S.R.L. nu a formulat nicio critică referitor la îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii contractuale, argumentele sale reluând, în esenţă, apărările formulate anterior cu privire la natura şi efectele clauzei 5.2 din contract, precum şi solicitarea de reducere a clauzei penale, în eventualitatea reţinerii acestei naturi a clauzei. În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază, cu prioritate, că îşi va limita analiza la criticile subsumate motivelor de recurs invocate prin memoriul de recurs, neluând în considerare argumentele suplimentare formulate cu prilejul concluziilor orale şi notelor scrise, care depăşesc limitele căii de atac promovate de parte.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va avea în vedere critica suplimentară invocată cu prilejul concluziilor, întemeiată de parte pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Argumentele subsumate acestui motiv conduc, în realitate, la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, respectiv greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior între aceleaşi părţi, dar nu pot fi analizate, chiar dacă ar fi apreciate de ordine publică, deoarece, pe această cale, partea extinde limitele căii de atac declarate. Conform celor deja menţionate aspectele referitoare la existenţa faptei ilicite, care să justifice antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei nu au fost criticate în cuprinsul recursului şi au intrat în autoritatea de lucru judecat, recurenta formulând recurs doar cu privire la modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului.

În ceea ce priveşte natura clauzei inserate în art. 5.2 din contract, a cărei valorificare este urmărită de reclamantă în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că ambele instanţe de fond au reţinut în mod corect valoarea acesteia de clauză penală, acoperind, în mod simetric, situaţia în care fiecare parte contractantă nu livra/nu achiziţiona cantitatea de grâu stabilită.

Astfel, pentru situaţia în care cumpărătorul nu îşi îndeplinea obligaţia asumată, premisa cauzei de faţă, prevederile contractuale invocate stabilesc:

"dacă cumpărătorul nu-şi respectă obligaţia de achiziţionare a mărfii la termenele şi în condiţiile de cantitate şi calitate convenite, vânzătorul este îndreptăţit să solicite cumpărătorului daune-interese în cuantum de 100% din valoarea mării neachiziţionate, să vândă acelaşi tip de marfă pe piaţă, cumpărătorul urmând să suporte orice diferenţă dintre preţul primit de vânzător şi cel convenit prin prezentul contract, precum şi orice alte prejudicii suferite de către vânzător ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii defectuoase de către cumpărător a obligaţiilor asumate".

Este vorba, prin urmare, de o clauză prin care debitorul se obligă la anumite prestaţii în cazul neexecutării obligaţiei principale, ceea ce corespunde definiţiei legale a clauzei penale prevăzute de art. 1538 alin. (1) C. civ.

În temeiul acestei clauze, reclamanta a solicitat doar contravaloarea mărfii neachiziţionate, iar, spre deosebire de prima instanţă, instanţa de apel a considerat că obligaţiile ce revin părţii culpabile în caz de neexecutare sunt cumulative, nu alternative, în absenţa indicării persoanei căreia îi revine alegerea şi a unui element în funcţie de care să realizeze această operaţiune, potrivit art. 1461-1462 C. civ.

A doua formă de despăgubire aleasă de părţi are o formulare apropiată executării directe prevăzute de art. 1726 alin. (1)-(2) C. civ., ca facultate oferită prin lege vânzătorului atunci când cumpărătorul unui bun imobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare şi plată, o posibilitate similară fiind oferită şi cumpărătorului, potrivit art. 1726 alin. (3)-(4) C. civ., în ambele cazuri fiind instituită şi obligaţia încunoştinţării de îndată a celeilalte părţi.

Recurenta - pârâtă susţine o interpretare a întregii clauze contractuale care, în esenţă, să o reducă la prevederile art. 1726 alin. (1)-(2) C. civ. şi să impună respectarea obligaţiei de informare a cocontractantului. Or, o asemenea interpretare impune condiţionări ce nu se regăsesc în cuprinsul clauzei agreate de părţi şi contravine dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) C. civ., întrucât o lipseşte practic de efecte.

Totodată, recurenta - pârâtă critică modalitatea de aplicare de către instanţa de apel a regulii de interpretare stabilite de art. 1266 alin. (2) C. civ.. În cadrul considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a înlăturat aplicarea regulii subsidiare de interpretare prevăzute de art. 1269 C. civ., căreia prima instanţă îi acordase, în mod eronat, prioritate, şi a valorificat, din perspectiva art. 1266 alin. (2) C. civ., comportamentul pârâtei, manifestat ulterior încheierii contractului. A avut în vedere faptul că în litigiul anterior dintre părţi (dosar x/2013), în care pârâtul din cauza de faţă a avut calitatea de reclamant, acesta a urmărit valorificarea clauzei penale prevăzute în favoarea sa, cu acelaşi conţinut, înţelegând, cu acel prilej, să solicite daune interese în cuantum valoric de 100% din cantitatea de grâu care nu a mai fost predată şi preluată, cât şi daune reprezentând diferenţa de preţ între cantitatea de 476 tone grâu achiziţionată de la un terţ şi cea negociată prin contractul cu reclamanta-apelantă.

Conduita pârâtei în procesul anterior coroborată cu solicitarea reclamantei din această cauză a condus instanţa de apel la aplicarea regulii de interpretare stabilite de art. 1266 alin. (2) C. civ., ajungând la concluzia că ambele părţi au înţeles semnificaţia de clauză penală a prevederilor contractuale şi au avut în vedere cumularea obligaţiilor stabilite în sarcina debitorului culpabil, în ciuda poziţiei divergente ce au manifestat-o în cele două litigii.

Totodată, se impune a se preciza că, în cauză, nu ar fi fost de plano incidentă norma generală subsidiară de interpretare prevăzută de art. 1269 C. civ., ci regula specială instituită de art. 1671 C. civ. în materia contractului de vânzare, fără ca aplicarea acestei norme să poate conduce, aşa cum am menţionat anterior, la înlăturarea efectelor clauzelor expres agreate de părţi la semnarea contractului.

Sub aspectul întinderii prejudiciului, în considerarea dispoziţiilor art. 1538 alin. (1) şi (4) C. civ., instanţa de apel a reţinut că părţile au evaluat anterior întinderea prestaţiilor datorate de debitorul culpabil, înţelegând, pe această cale, să exonereze creditorul de sarcina dovedirii prejudiciului suferit. În consecinţă, a constatat întemeiate pretenţiile reclamantei privind plata daunelor interese calculate la valoarea cantităţii de 592,24 tone grâu, conform preţului negociat de părţi.

În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că instanţa de apel a înlăturat în mod justificat apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile art. 1534 C. civ., considerându-le irelevante în cauză, cât timp părţile au ales să evalueze anticipat întinderea prejudiciului. Deşi se poate considera că dispoziţiile art. 1534 alin. (2) C. civ. au drept premisă contribuţia indirectă a creditorului la producerea prejudiciului (prin lipsa acţiunii ce ar fi fost de natură a diminua prejudiciul suferit), nu trebuie omis faptul că acestea sunt incluse în categoria de articole grupate sub denumirea comună de "Evaluarea prejudiciului", iar această etapă lipseşte din analiza condiţiilor antrenării răspunderii civile contractuale în cazurile în care părţile au înţeles să utilizeze o clauză penală. Pe de altă parte, în această modalitate, recurenta - pârâtă urmăreşte, în esenţă, tot înlăturarea de la aplicare a clauzei agreate de părţi în favoarea normelor privitoare la executarea directă a obligaţiilor.

În ceea ce priveşte solicitarea de reducere a clauzei penale formulată de pârâtă în temeiul art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., instanţa de apel a reţinut că valoarea mărfii neridicate de către cumpărător la termenul stabilit nu putea constitui o penalitate vădit excesivă, ci reprezenta un prejudiciu previzibil la momentul încheierii contractului, în măsura în care refuzul de ridicare a mărfii era urmat de deteriorarea acesteia şi imposibilitatea valorificării într-un alt mod, ţinând cont şi de lipsa condiţiilor speciale de păstrare şi conservare. Această interpretare corespunde şi premiselor economice ale contractului având în vedere marfa ce urma a fi livrată şi termenele fixate pentru executarea obligaţiilor.

Argumentarea instanţei cu privire la acest aspect este clară, precisă, coerentă, singura contradicţie fiind cu menţiunile primei instanţe, care au fost implicit înlăturate pe această cale, motiv pentru care vom înlătura criticile recurentei fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu trebuie omis, însă, faptul că, dincolo de evaluarea anticipată a prejudiciului şi scutirea creditorului de proba întinderii prejudiciului suferit, clauza penală îşi păstrează şi un rol sancţionator, acesta fiind motivul pentru care trebuie să rămână superioară obligaţiei principale, iar debitorul nu se poate libera de executarea obligaţiei principale oferind despăgubirea convenită. Pe de altă parte, trebuie subliniat şi faptul că părţile au stabilit în mod cumulativ mai multe obligaţii în sarcina debitorului culpabil, iar reclamanta a înţeles să investească instanţa cu o acţiune ce urmăreşte doar o componentă a clauzei penale, reducând astfel efectele clauzei agreate de părţi.

În ceea ce priveşte critica finală a recurentei referitoare la posibilitatea oferită de contract în sensul reducerii cu 10% a cantităţii de marfă achiziţionate, fără suportarea unor penalităţi, ce ar trebui să producă efecte, în temeiul art. 1270 C. civ., şi în cazul calculării daunelor interese, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta reprezintă o apărare formulată pentru prima dată în recurs, contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., şi, pentru acest motiv, nu o va analiza.

Faţă de cele reţinute, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază nefondat recursul şi îl va respinge ca atare.

În raport de soluţia pronunţată şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în prezenta cale de atac.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 119 din 27 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-II.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 1.740 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamantă A.-II.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2019.