Port service contract dispute: Regularization minutes misinterpreted as contractual waiver of missing goods claim

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2019

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 29 ianuarie 2013 sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând: obligarea pârâtei la plata sumei de 545.109,52 RON, reprezentând pierderea pe care societatea reclamantă a înregistrat-o ca urmare a nerespectării de către pârâtă a dispoziţiilor contractuale, respectiv contravaloarea mărfii lipsă; obligarea pârâtei la plata sumei de 414.520 RON reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilităţii de valorificare a mărfurilor lipsă; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor datorate ca urmare a denunţării unilaterale a contractului înainte de termenul convenit de părţi, la plata dobânzii legale pentru sumele deja solicitate arătate, ca şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că între părţi s-a încheiat contractul de prestări portuare nr. 92 din 15 iunie 2010, contract prelungit prin actele adiţionale nr. x şi nr. 2 şi că în baza acestor acte juridice pârâta s-a angajat să asigure depozitarea de buşteni fag în vrac în perioada 15 iunie 2010-31 decembrie 2012.

S-a arătat că există o diferenţă mare între marfa intrată în port şi cea încărcată pe nave, ceea ce-i indică reclamantei că o parte din marfa depozitată la pârâtă a fost sustrasă, că acest aspect a fost notificat pârâtei şi justifică solicitările de la capetele de cerere 1, 2 şi 4.

Reclamanta a arătat că pârâta a susţinut că diferenţa de marfă se datorează contragerilor şi a pierderii în greutate a masei lemnoase, dar reclamanta a susţinut că aceste pierderi în greutate sunt mult prea mari faţă de 7% pierdere normală pentru o perioadă de 90 zile, potrivit Anexei nr. 1 la H.G. nr. 1569/2002.

Totodată, reclamanta a arătat că nu este de acord cu rezilierea contractului, propusă de pârâtă, deoarece este înainte de termenul convenit de părţi pentru a contracta, de aceea a solicit despăgubirile de la punctul 3 şi, cum negocierile dintre păţi nu au avut nici un rezultat până la 17 decembrie 2012, reclamanta a introdus prezenta acţiune.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 şi art. 1000 C. civ., pe O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda.

Pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată. În apărare, a arătat că a primit o cantitate totală de 37.110,738 mc buşteni fag în vrac în perioada indicată în acţiune, dar că a livrat tot cantitatea primită, mai puţin cantitatea care a fost pierdută prin procesul de contragere şi prin manevrele de manipulare a buştenilor, consideră că nu se poate aplica pentru buştenii vrac aceeaşi contragere şi pierdere de substanţă ca pentru lemnul de foc şi precizează că pe toată derularea contractului pierderea totală a fost de 3475 tone de buştean de fag. Faţă de aceste argumente, a solicitat respingerea capetelor de cerere 1, 2 şi 4.

Cu privire la denunţarea unilaterală, pârâta a arătat că a primit un e-mail de la reprezentatul reclamantei la 15 octombrie 2012, prin care s-a solicitat o continuare a contractului şi aplicarea unui discont, că pârâta a trimis draft-ul cu noul contract cu preţ mai mic decât cel din contractul derulat până la acel moment pentru continuarea relaţiei comerciale în perioada 01 noiembrie 2012-31 mai 2013, dar nu a primit nici un răspuns de la reclamantă, aspect care nu poate fi considerat drept denunţare unilaterală a contractului iniţial, de aceea solicită respingerea capătului 3 de cerere ca nefondat.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 115 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865, pe dispoziţiile art. 969 şi următoarele din C. civ. de la 1864 şi pe prevederile contractuale.

La 04 aprilie 2016 pârâta S.C. B. S.R.L. a depus la dosar înscrisuri privind divizarea societăţii şi formarea unei societăţi comerciale noi - S.C. C. S.R.L. - o parte din patrimoniul societăţii şi raporturile litigioase fiind transmise noii societăţi.

La 05 mai 2016 reclamanta a arătat că pârâtei îi revine obligaţia de a indica care sunt prevederile contractuale rezultate din procesul de divizare, corespunzătoare cu care S.C. C. S.R.L. ar fi preluat calitatea procesuală pasivă în prezentul litigiu, deoarece reclamanta nu a identificat astfel de documente la dosar, sens în care la termenul de judecată din 06 mai 2016 pârâta a depus anexa 1 la proiectul de divizare.

La termenul de jucată din 03 iunie 2016 instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. faţă de procedura de divizare a societăţii, reclamanta solicitând respingerea excepţiei ca nefondată, iar pârâta solicitând admiterea excepţiei, arătând că titulară a drepturilor procesuale în cauză este S.C. C. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 184 din 22 iunie 2016, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. şi a respins acţiunea în pretenţii formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. ca fiind continuată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia civilă nr. 243/A din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 184 din 22 iunie 2016 şi încheierii din 4 iulie 2016, ambele pronunţate de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, pe care le-a anulat, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Iniţial, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unor sume de bani ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de prestări portuare nr. 92 din 15 iunie 2010 (pierderi suferite de reclamantă ca urmare a mărfii lipsă, beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a imposibilităţii de valorificare a mărfii lipsă, plata dobânzii legale).

La 4 aprilie 2016, pârâta depune la dosar înscrisuri privind divizarea sa şi apariţia astfel a celei de a doua pârâte -S.C. C. S.R.L., astfel încât, la termenul din 3 iunie 2016 (ulterior depunerii anexei 1 la proiectul de divizare) instanţa de fond a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a primei pârâte şi, însuşindu-şi apărarea acesteia, în sensul că, potrivit proiectului de divizare şi a anexei la proiect, clienţii incerţi sau în litigiu au fost preluaţi de S.C. C. S.R.L., că, potrivit înţelegerii părţilor din 20 ianuarie 2016, anterioară validării divizării, s-a încheiat o situaţie a dosarelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, iar din aceasta rezultă că prezentul litigiu a fost preluat de către cea de-a doua pârâtă, respinge acţiunea faţă de prima pârâtă ca fiind continuată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, agreând susţinerea pârâtei în sensul că titulara de drepturi procesuale în cauză ar fi S.C. C. S.R.L., cu privire la care însă reclamanta nu a solicitat a fi introdusă în cauză, instanţa de fond citând-o totuşi doar pentru a nu fi tergiversată soluţionarea cauzei.

După dezînvestirea instanţei prin sentinţa civilă nr. 184 din 22 iunie 2016, reţine instanţa de apel, cererea de comunicare a hotărârii la sediul procesual ales, formulată de către apărătorul ales al reclamantei, primeşte termen de soluţionare la 27 iunie 2016, dar în încheierea de amânare a pronunţării pentru 4 iulie 2016, existentă la filele x, apare în dispozitivul acesteia şi faptul că se "amână pronunţarea cu privire la continuarea judecăţii în contradictoriu cu pârâta C. S.A. în situaţia în care aceasta nu este parte în prezenta cauză".

În fine, sesizând ineditul situaţiei, prin încheierea de şedinţă de la 4 iulie 2016, instanţa de fond constată că din eroare s-a acordat termenul de judecată la 27 iunie 2016 pentru soluţionarea pe fond a litigiului, dar prin aceeaşi încheiere (dată în urma unei erori) să tranşeze şi un alt aspect ce ţinea de fondul cauzei, respectiv să constate că pârâta C. S.A. nu era parte legal introdusă în cauză, cu care reclamanta să poată continua soluţionarea litigiului pe fond.

Aşadar, pe de o parte instanţa de fond respinge acţiunea reclamantei pentru că nu a fost continuată împotriva persoanei ce avea calitate procesual pasivă (în viziunea sa doar C. S.A. avea această calitate) iar, pe de altă parte, printr-o încheiere nulă absolut (cea din 4 iulie 2016) constată că aceasta nu era parte legal introdusă în cauză, deşi reclamanta a solicitat expres introducerea acesteia, în urma invocării divizării primei pârâte, lăsând în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor incidente în speţă ce reglementează efectele divizării unei societăţi comerciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990, nesoluţionat fondul cauzei.

Prin decizia nr. 723 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat ca insuficient timbrat recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 243 din 12 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 162/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi C. S.A.

Le-a obligat pe pârâte în solidar la plata către reclamantă a sumei de 59.839,83 RON, cu titlu de pierdere efectivă şi a sumei de 61.699,94 RON, cu titlu de câştig nerealizat.

A respins ca nefondat capătul de cerere privind prejudiciul cauzat de denunţarea unilaterală a contractului.

Le-a obligat pe pârâte în solidar la plata către reclamantă a sumei de 54.787,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea pârâtelor de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:

Prin contractul de prestări servicii portuare nr. 92 din 15 iunie 2010, prelungit prin 3 acte adiţionale până la 31 decembrie 2012, S.C. B. S.A. Galaţi şi-a asumat obligaţia ca, în calitate de prestator, să efectueze servicii portuare de descărcare din auto, respectiv încărcare pe nave a unei cantităţi de circa 2.500 tone buşteni în vrac, cu diametrul de 8-50 mm şi lungimi de 2-6 m, buştenii urmând a fi depozitaţi temporar pe platforma prestatorului S.C. B. S.A. Galaţi până la expedierea mărfii conform solicitării beneficiarului S.C. A. S.R.L. Constanţa.

Pe perioada derulării contractului, diferenţa dintre marfa descărcată şi marfa încărcată a fost de 3.475 tone de buştean de fag, pentru care societatea reclamantă solicită, prin primul capăt de cerere al prezentei acţiuni, suma de 545.109,52 RON, cu titlu de pierdere.

Instanţa a constatat că pentru cea mai mare parte din această cantitate lipsă, adică pentru 3.089,366 tone (635,976+926,992+823,435+702,963) între părţi s-au încheiat 4 procese-verbale de regularizare stoc, semnate şi ştampilate de ambele părţi contractante, prin care acestea au convenit procente diferite de contragere a mărfii, de 38% la primul proces-verbal încheiat la 02 aprilie 2012, de 35% la al doilea proces-verbal încheiat la 06 aprilie 2012, de 32% la al treilea proces-verbal încheiat la 26 aprilie 2012, de 30% la al patrulea proces-verbal încheiat la 13 iunie 2012. Astfel, cantităţile de marfă lipsă, aferente fiecărui proces-verbal semnat de părţile contractante (635,976 tone pentru primul proces-verbal, 926,992 tone pentru cel de-al doilea proces-verbal, 823,435 tone pentru cel de-al treilea proces-verbal, 702,963 tone pentru cel de-al patrulea proces-verbal) reprezintă pierdere tehnologică agreată de ambele părţi contractante.

Deci, pentru contravaloarea a 3.089,366 tone, reprezentând pierderea tehnologică conform înţelegerii părţilor, concretizată în cele 4 procese-verbale de regularizare stoc, instanţa a respins acţiunea, întrucât nu s-a dovedit în primul rând condiţia răspunderii civile contractuale referitoare la existenţa unui prejudiciu.

Referitor la cantitatea lipsă de 385,634 tone (3.475 tone minus 3.089,366 tone), instanţa a constatat că pentru 385.623 tone s-a redactat de către pârâta C. S.A. un al cincilea proces-verbal de regularizare stoc şi inventariere, datat 05 august 2012, care prevedea o contragere de 20%, procent inferior celor reţinute prin proces-verbal, care, însă, nu a mai fost semnat de societatea reclamantă, astfel că pentru această cantitate se pune problema răspunderii civile contractuale, în condiţiile art. 1073 şi următoarele din C. civ. de la 1864 referitoare la efectele obligaţiilor.

Tribunalul a reţinut că, din raportul de expertiză întocmit de expertul în industria lemnului D. a rezultat că scăderea în greutate ca urmare a depozitării cantităţii de 40.865,73 tone şi a evaporării apei din această masă lemnoasă a fost de 942,14 tone şi că, întrucât expertiza nu indică expres ce masă lemnoasă s-a pierdut ca urmare a evaporării apei din cantitatea de 385,634 tone, instanţa a aplicat metoda de calcul "regula de 3 simplă", astfel încât a constatat că masa lemnoasă ce s-a pierdut ca urmare a evaporării apei din cantitatea de 385,634 tone este de 385,634x942/40.865,73=8,88 tone. Astfel, diferenţa dintre cantitatea găsită lipsă de 385,634 tone şi cantitatea ce s-a pierdut ca urmare a unui proces natural de evaporare a apei, de 385,634 tone-8,88 tone=376,754 tone, reprezintă masa lemnoasă a cărei lipsă nu poate fi justificată de pârâte, adică prejudiciul creat de pârâte reclamantei, cuantumul acestui prejudiciu fiind, potrivit expertizei contabile întocmite de expert E., 158,83 RON/tonă fără TVA, de 376,754 tone x 158,83 RON/tonă = 59.839,83 RON fără TVA, sumă la plata căreia instanţa le-a obligat pe pârâte cu titlu de pierdere efectiv suferită (damnum emergens).

A apreciat tribunalul că condiţiile răspunderii contractuale sunt îndeplinite: prejudiciul patrimonial efectiv este, potrivit celor arătate anterior, de 59.839,83 RON calculat fără TVA, vinovăţia pârâtelor pentru neîncărcarea pe nave a cantităţii de 376,754 tone buşteni este prezumată, potrivit dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1083 C. civ. de la 1864, fapta ilicită constă în neexecutarea de către pârâte a obligaţiei contractuale de a încărca pe nave cantitatea de buşteni descărcată, mai puţin cea pierdută ca urmare a fenomenului natural de evaporare a apei, iar raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este dovedit prin probatoriile administrate în cauză.

Acelaşi raţionament a fost apreciat ca valabil şi pentru admiterea capătului de cerere ce prevede câştigul pe care creditoarea reclamantă nu l-a putut realiza (lucrum cessans) prin valorificarea cantităţii pierdute de 376,754 tone, conform art. 1084-1086 C. civ. de la 1864. Pentru calculul acestui câştig, instanţa a luat în considerare opinia separată a expertului consilier F., care arată că profitul nerealizat se socoteşte prin diferenţa pe tonă dintre preţul mediu de vânzare de 106,88 USD (348,69 RON) şi preţul mediu de achiziţie 158,83 RON, diferenţă din care se scade contravaloarea serviciilor de depozitare buşteni, de 8 USD (26,10 RON)/tonă, expertul consilier ajungând la concluzia că, pentru o cantitate lipsă de masă lemnoasă de 2.435,831 tone, profitul nerealizat de reclamantă este de 398.909,14 RON. Aşadar, ca şi în cazul pierderii efective, nici în cazul câştigului nerealizat nu există o expertiză care să indice expres cuantumul exact al acestui prejudiciu, însă acesta a fost calculat prin regula de 3 simplă, câştigul nerealizat fiind de 376,754 tone x 398.909,14 RON/2.435,831= 61.699,94 RON fără TVA, sumă la plata căreia instanţa le-a obligat pe pârâte cu titlu de câştig nerealizat (lucrum cessans).

Cât priveşte capătul de cerere privind despăgubirile datorate ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de către pârâta S.C. B. S.A. Galaţi înainte de termenul convenit de părţi, evaluate provizoriu de reclamantă la suma de 10.000 RON, prin precizările depuse la dosar în şedinţa din 14 martie 2013 şi definitiv la suma de 159.962 RON prin precizările depuse la dosar la 05 mai 2016, instanţa, după examinarea probelor administrate sub acest aspect a respins ca nefondat acest capăt de cerere, deoarece reclamanta nu a făcut dovada unei denunţări a contractului de către pârâtă, probele analizate dovedind faptul că între părţi se negocia un nou contract, nu că s-ar fi denunţat contractul existent.

Referitor la obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale, s-a reţinut că prin încheierea de şedinţă din 14 martie 2013 instanţa a luat deja act că reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere nr. x referitor la obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale.

Referitor la cheltuielile de judecată, potrivit art. 274 şi 276 C. proc. civ. vechi, instanţa a constatat că reclamanta solicită toate cheltuielile efectuate, iar pârâtele solicită doar cheltuielile efectuate cu onorariile de expertize tehnică şi contabilă, arătând că vor solicita pe cale separată cheltuielile cu onorariul avocaţial. Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de pârâte cu titlu de onorarii de expertize tehnică şi contabilă, instanţa a constatat că pârâtele nu au efectuat astfel de cheltuieli, astfel încât a respins aceste pretenţii ca nedovedite.

Referitor la sumele solicitate de reclamantă cu titlu de taxe judiciare de timbru, instanţa a admis solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata taxelor judiciare de timbru aferente capetelor de cerere 1 şi 2, proporţional cu pretenţiile admise şi a respins solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata taxei judiciare de timbru aferentă celui de-al treilea capăt de cerere, întrucât acesta a fost respins. De asemenea, le-a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 52.527,40 RON, cu titlu de onorariu avocaţial şi expertize.

În drept, au fost apreciate ca incidente în cauză prevederile art. 1073 şi următoarele şi art. 1084-1086 din C. civ. de la 1864.

Prin decizia civilă nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă au fost respinse ca nefondate apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de fond şi apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei de fond şi împotriva încheierii de la 21 martie 2018, pronunţată în aceeaşi cauză.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut în esenţă următoarele:

Cu privire la apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., s-a apreciat că este adevărat că dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. instituie obligaţia prevederii în conţinutul hotărârii judecătoreşti a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, dar această obligaţie nu trebuie însă absolutizată, motivarea unei hotărâri judecătoreşti fiind considerată realizată şi atunci când instanţa, deşi a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce au fost supuse judecăţii, permiţând astfel exercitarea controlului judiciar.

Aceasta cu atât mai mult cu cât o atare situaţie este prevăzută ca o cauză de schimbare a hotărârii apelate, cu ocazia exercitării controlului judiciar în mod devolutiv instanţa de apel putând analiza si complini eventualele lipsuri vizând temeinicia şi legalitatea acesteia, în raport de probele administrate şi de motivele invocate.

Aşa cum s-a arătat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să se răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor din proces.

Cu referire la speţă, s-a apreciat că instanţa de fond a analizat probele administrate în cauză, a răspuns argumentat susţinerilor formulate de reclamantă şi a arătat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în pronunţarea unei atare soluţii.

Curtea de apel a reţinut că semnarea proceselor-verbale de regularizare avute în vedere de tribunal reprezintă o recunoaştere a reclamantei a susţinerilor pârâtei C. S.A., în sensul că o parte din cantitatea de marfă predată acesteia din urmă a suferit o diminuare cantitativă, ca masă, ceea ce conduce la diminuarea cantităţii şi, aşa fiind, autoarea recunoaşterii pretenţiilor pârâtei C. S.A. Galaţi, reclamanta-apelantă, a contribuit printr-o nouă negociere la modificarea termenilor contractuali iniţiali, în sensul că a stabilit convenţional cu pârâta alţi termeni de executare a obligaţiilor asumate de aceasta din urmă în sensul că reclamanta a recunoscut că trebuie să primească o sumă de bani mai mică decât cea stabilită iniţial, mai mică exact cu c/val. cantităţii de masă lemnoasă pe care a recunoscut-o ca fiind "pierderi" prin contragere. În aceste condiţii, s-a apreciat, pârâta C. S.A. trebuie să-şi respecte obligaţiile contractuale stabilite prin contractul nr. x din 15 iunie 2010, dar aşa cum a fost el modificat succesiv prin cele patru procese-verbale de regularizare a mărfii ce trebuia manipulată de pârâtă.

Faptul că există un procent mai mare sau mai mic de contrageri se poate analiza, reţine curtea de apel, doar cu privire la marfa care nu a făcut obiectul celor patru procese-verbale în discuţie, aşa cum şi prima instanţă a arătat în soluţia adoptată, cu observaţia că tribunalul nu a avut în vedere că semnarea proceselor-verbale în discuţie ar echivala cu o renunţare la acţiune (renunţarea la acţiune sau mărturisirea/recunoaşterea făcute procesual sunt chiar mai mult decât stabilirea contractuală a termenilor, în sensul că sunt acte unilaterale de voinţă, cu caracter irevocabil) sau că ar avea valoarea unui fine de neprimire, ci a arătat că părţile au stabilit convenţional anumite limite în derularea relaţiilor lor contractuale, respectiv stabilirea de bună voie a obligaţiilor C. S.A. cu privire la ce trebuie să plătească reclamantei.

Instanţa de apel a considerat că temeiul de drept pentru angajarea răspunderii contractuale a părţilor nu trebuie căutat la stabilirea valorii probatorie a proceselor-verbale, acesta fiind dat de normele juridice ce guvernează executarea contractului.

S-a mai subliniat faptul că reclamanta a susţinut că cele patru procese-verbale de recunoaştere a procentului de contragere nu ar fi fost semnate de administratorul ei, astfel că semnatarul actelor nu poate angaja răspunderea societăţii şi s-a apreciat că, în principiu, această susţinere este corectă, dar doar în situaţia în care cel care semnează actele nu a fost împuternicit expres sau tacit (în acest ultim caz chiar şi public) de administrator să semneze actele respective.

Făcând referire la probele relevante sub acest aspect, instanţa de prim control judiciar a conchis în sensul că, în condiţiile în care chiar reclamanta a creat pârâtei-cocontractante ideea că interesele ei sunt reprezentate de d-nul G., aceasta nu poate susţine la acest moment că obligaţiile la care a angajat-o reprezentantul său nu îi sunt opozabile, pentru că un mandat special pentru relaţia cu pârâta a fost dovedit chiar şi curţii de apel.

În plus, a apreciat că pentru situaţia în care mandatarul/angajatul reclamantei ar fi depăşit limitele cu care a fost învestit (contract de mandat sau în derularea raporturilor de muncă), acest fapt nu este imputabil pârâtei C. S.A., iar eventualele prejudicii aduse mandantei-reclamante pot fi recuperate de la mandatarul G..

Curtea de apel a notat că este adevărat că, în raporturile contractuale dintre profesionişti (la momentul încheierii contractului fiind în vigoare C. civ. de la 1864), executarea contractului poate fi demonstrată cu orice mijloc de probă, dar în situaţia de faţă nu se pune în discuţie dovedirea culpei contractuale, ci faptul că prin cele patru procese-verbale reclamanta a recunoscut că are dreptul de a primi o plată pentru o cantitate de marfă mai mică decât cea predată pârâtei, diferenţa fiind reprezentată de anumite pierderi tehnologice.

Afirmaţia apelantei-reclamante, în sensul că a solicitat prin acţiune, dar şi prin concluziile orale formulate la momentul dezbaterilor, obligarea pârâtelor să-i plătească o sumă de bani cu titlu de despăgubiri datorate ca urmare a denunţării unilaterale a contractului nr. x/2010 a fost apreciată ca fiind corectă şi în mod similar a fost apreciată şi susţinerea că, în situaţia în care se precizează ulterior formulării acţiunii şi cu depăşirea primei zile de înfăţişare suma respectivă sau se măreşte cuantumul acesteia, nu se poate vorbi despre o cerere modificatoare, ci despre situaţia măririi/micşorării câtimii obiectului (art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.).

Totuşi, s-a subliniat faptul că tribunalul nu a respins pretenţiile reclamantei privind despăgubirile datorate pentru denunţarea unilaterală a contractului ca fiind tardiv formulate, ci ca fiind nefondate.

Astfel, s-a arătat, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unei denunţări abuzive a contractului de către pârâtă şi, faţă de probele administrate, a considerat că probele menţionate anterior dovedeau că între părţi se negocia un nou contract, nu că s-ar fi denunţat abuziv contractul nr. x din 15 iunie 2010.

Nici ultimul motiv de apel al reclamantei nu a putut fi reţinut, având în vedere că pentru cantităţile de marfă, altele decât cele menţionate în procesele-verbale de regularizare semnate de ambele părţi, tribunalul a făcut o analiză a probelor administrate în cauză şi a recunoscut pretenţiile reclamantei, prezentând un raţionament corect cu privire la ce cantitate a fost predată, ce cantitate a mai rămas după contragere şi ce sumă de bani ar fi trebuit să plătească C. S.A. reclamantei pentru marfa manipulată.

S-a arătat că nemulţumirea reclamantei-apelante cu privire la valorile patrimoniale ce ar fi trebuit recunoscute nu priveşte cantitatea de lemn menţionată în ultimul proces-verbal, ci valorile patrimoniale pe care ar fi trebuit să le primească dacă instanţele nu ar da nicio eficienţă juridică celor patru procese-verbale prin care părţile au agreat existenţa unor contrageri mult mai mari.

Cu privire la temeinicia raţionamentului tribunalului în ceea ce priveşte sumele pe care pârâtele mai trebuie să le plătească reclamantei, curtea a precizat că va face o analiză mai amănunţită atunci când va analiza apelul pârâtelor cu referire la acest aspect.

Faţă de toate aceste argumente, curtea de apel a considerat că nici un motiv de apel al reclamantei-apelante nu poate fi primit, consecinţa fiind aceea a aplicării dispoziţiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., în sensul respingerii apelului reclamantei ca fiind nefondat.

Cu privire la apelul pârâtelor C. S.A. Galaţi şi C. S.A. Galaţi

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 21 martie 2018, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Divizarea pârâtei C. S.A. Galaţi s-a finalizat în timpul prezentului litigiu, conform proiectului de divizare parţială adoptat de C. S.A. prin Hotărârea AGA nr. 2 din 13 octombrie 2015 şi de C. S.A. prin Hotărârea AGA nr. 1 din 13 octombrie 2015, proiect cere a parcurs toate procedurile prevăzute de Legea nr. 31/1990, inclusiv cele de publicitate, fază în care părţile interesate (inclusiv reclamanta) puteau formula căile de atac legale în situaţia în care ar fi considerat necesar.

Reţine curtea de apel că la momentul pronunţării prezentei decizii divizarea este finalizată, că drepturile patrimoniale (activ şi pasiv) ale fiecăreia dintre cele două pârâte sunt cele agreate şi confirmate prin proiectul de divizare în discuţie, respectiv prin încheierea din 1 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015 şi că din analiza proiectului de divizare curtea de apel, ca şi tribunalul, nu a identificat faptul că prezenta datorie să fi fost transferată integral sau parţial noii entităţi juridice rezultate în urma divizării, respectiv C. S.A. Galaţi.

Făcând trimitere la o serie de înscrisuri depuse în probaţiune pe aspectul divizării, instanţa de apel a conchis în sensul că debit aflat în litigiu în cauza de faţă nu a fost avut în vedere de pârâte la momentul divizării, astfel că nu se poate considera că doar C. are calitate procesuală pasivă, ca urmare a preluării egale şi integrale a datoriei.

În contextul dat, instanţa de apel a făcut referire la dispoziţiile art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, potrivit cărora, dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză, a subliniat faptul că acest pasiv dedus judecăţii nu este repartizat în proiectul de divizare şi nici interpretarea proiectul nu a făcut dovada că ar trebui preluat fie de C. S.A., fie de C. S.A. şi că, în aceste condiţii, singura posibilitate de a stabili cine datorează suma de bani respectivă este aceea de a apela la norma juridică menţionată mai sus, în sensul de a stabili solidaritatea ambelor pârâte în obligaţia de a plăti datoria reclamantei, conchizând în sensul că, întrucât prin prezenta hotărâre nu se stabileşte cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea executării a creanţei, ci cu privire la existenţa ei în patrimoniul pârâtelor, nu se impune a se discuta aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Faţă de aceste motive, curtea de apel a considerat că apelul declarat de pârâte împotriva încheierii din 21 martie 2018 nu este fondat şi se impune a fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva sentinţei de fond, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Pârâtele au susţinut că raportul de expertiză tehnică este lovit de nulitate, deoarece nu ar fi răspuns obiectivelor stabilite expres de către instanţă, iar experţii desemnaţi au convenit să "reformuleze" obiectivele dispuse, în sensul că au răspuns altor obiective.

Redând obiectivele stabilite de instanţa de judecată, instanţa de apel a notat că, având în vedere formularea vagă a obiectivelor expertizei de către instanţa de judecată, probabil lipsa lor de acurateţe ştiinţifică, cei trei experţi au considerat că s-ar impune reformularea acestor obiective, iar tribunalul a apreciat că expertiza a adus concluzii lămuritoare pentru soluţionarea cauzei şi la niciun termen de judecată ulterior nu a constatat că obiectivele reformulate de către experţi nu ar ajuta cauzei sau că ar contraveni problemelor de fapt pe care instanţa şi le-a pus pentru soluţionarea litigiului.

Mai mult decât atât, reţine curtea de apel, chiar şi pârâta C. S.A. Galaţi a achiesat indirect la cele două obiective reformulate de către experţii judiciari, atât timp cât prin obiecţiunile la raportul de expertiză nu a criticat acest aspel, după cum subliniază că şi instanţa de apel din prezentul ciclu judiciar a apreciat că răspunsurile date de experţi la obiectivele pe care ei înşişi le-au reformulat au acurateţea necesară dezlegării situaţiei de fapt, motiv pentru care acest motiv de apel nu este apt să conducă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

A notat instanţa de prim control judiciar că instanţa a dispus ca, la întocmirea raportului de expertiză, să fie avute în vedere toate înscrisurile depuse de părţi la dosar, inclusiv înscrisul intitulat "situaţia încărcărilor buşteni-A. 2010-2012", act întocmit de către pârâta C. S.A., dar a subliniat că evaluările actelor, precum şi datele ştiinţifice ale unei astfel de lucrări tehnice pot conduce la o altă concluzie decât cea susţinută de una dintre părţile în litigiu, astfel că o eventuală concluzie diferită a experţilor tehnici nu poate fi ignorată de o instanţă de judecată.

Reţinând că din raportul de expertiză tehnică rezultă că volumetric nu au existat contrageri atât de mari, datorită faptului că masa lemnoasă avea coajă şi era de tipul trunchi, dar cu siguranţă au existat contrageri de masă, datorită cantităţii de apă pe care masa lemnoasă a pierdut-o în mod natural prin depozitare într-un spaţiu deschis şi în anumite condiţii, în funcţie de anotimp şi de umiditatea aerului, reţinând, de asemenea, că comercializarea lemnului s-a făcut prin convenţia părţilor ca masă, nu volumetric, aşa cum rezultă din art. I şi II din contract, curtea de apel a conchis în sensul că contragerile trebuie să fie raportate la masă, iar nu la volum, ceea ce şi experţii au făcut, iar instanţa de judecată a validat.

Referitor la nivelul contragerilor, instanţa de apel a remarcat faptul că pârâtele au susţinut că valorile contragerilor pe care le-a stabilit unilateral sunt foarte apropiate de limitele prevăzute de Anexa 1 la H.G. nr. 1569/2002, dar că această susţinere este infirmată chiar de apelanta C. S.A., care, în cele 4 procese-verbale de regularizare stoc pe care le-am amintit, menţionează că părţile au agreat o contragere de 30%-38% din marfă.

Faptul că pierderile pe care reclamanta susţine că le-a înregistrat în derularea contractului nu au fost evidenţiate în contabilitatea acesteia a fost apreciat de instanţa de apel ca neavând nicio importanţă în prezentul litigiu, care stabileşte doar dacă pârâtele şi-au respectat obligaţii asumate contractual, notându-se că, dacă există nereguli cu privire la contabilitatea reclamantei, aceste nereguli pot forma obiectul altui gen de litigii, inclusiv penale, dar nu au influenţă în prezenta cauză, unde se stabileşte doar eventuala răspundere patrimonială contractuală a pârâtelor.

Făcând trimitere la facturile fiscale depuse de părţi, la înscrisurile constatatoare ale cantităţii de marfă preluată de la reclamantă (livrarea se făcea cu autovehicule/trenuri cântărite la momentul preluării mărfii) şi la raportul de expertiză tehnică şi anexele la raport, din care rezultă că masa lemnoasă care a intrat în posesia pârâtei C. S.A. a fost de 40.681,9 tone (expertul desemnat de pârâtă arătând chiar o cantitate mai mare, de 40.865,73 tone), iar nu de 37.110,728 tone, aşa cum susţine pârâta, subliniind menţiunea din raportul de expertiză tehnică, potrivit cu care expertul a avut în vedere perioadele de depozitare a mărfii conform înscrisurilor prezentate de pârâtă, numărul de zile de depozitare şi valorile ieşirilor de buşteni către terţi, instanţa de apel a tras concluzia că valorile de contragere au avut în vedere aceste aspecte.

A notat instanţa de control judiciar şi faptul că este foarte posibil ca pierderile de greutate a materialului lemnos să fie de 30-35% în primele luni de la recoltare şi să fie influenţate inclusiv de anotimpul tăierilor, dar valorile exprimate de către expert au avut în vedere o medie şi doar în funcţie de anotimpul şi de numărul de zile de depozitare, în lipsa unor elemente suplimentare privind momentul tăierii. Totodată, raportul de expertiză face trimitere la Normative, STAS-uri şi cărţi de specialitate străine instanţelor de judecată, acesta fiind şi motivul pentru care se apelează în astfel de cazuri la experţi tehnici.

Susţinerea pârâtelor-apelante că reclamanta nu a avut pierderi de masă lemnoasă, cu excepţia contragerilor normale, apreciază curtea de apel, este infirmată de faptul că diferenţa dintre cantitatea de marfă descărcată şi cea de marfă vândută este de 3.475 tone. Din această cantitate de masă lemnoasă în mod corect a fost înlăturată cantitatea de 3.089,366 tone, pentru care părţile au stabilit convenţional că reprezintă contrageri, rămânând în litigiu doar cantitatea de 385,634 tone, pentru care nu există o justificare (sub aspectul contragerii) decât pentru 8,88 tone.

În aceste condiţii, curtea de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a stabilit că pârâtele trebuie să acopere prejudiciul încercat de reclamantă prin aceea că nu i-a fost plătită de pârâte c/val. a 376,574 tone, respectiv suma de 59.839,83 RON + TVA şi că, având în vedere că s-a stabilit existenţa unui prejudiciu - damnum emergens şi că prin încercarea acestui prejudiciu reclamanta nu a putut obţine un profit - lucrum cessans, în mod corect tribunalul le-a obligat pe pârâte şi la plata beneficiului nerealizat, constatând că, valoarea acestui beneficiu neconstituind motiv de apel, suma de 61.699,94 RON + TVA, stabilită în primă instanţă, ea urmează a fi menţinută şi în apel.

Cu privire la cheltuielile de judecată la care pârâtele au fost obligate, curtea de apel a constatat că ele sunt compuse din valoarea taxelor judiciare de timbru, onorariul experţilor şi onorariul apărătorului ales şi a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate redimensiona cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului, dacă este nepotrivit de mic sau de mare, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În contextul dat, instanţa de apel a notat că onorariul apărătorului ales al reclamantei este în sumă de 47.449 RON, că valoarea pretenţiilor deduse judecăţii este de peste 970.000 RON, că procesul a parcurs două cicluri de judecată, inclusiv în faţa instanţei supreme, a presupus un volum mare de activitate şi administrarea de probe complexe, că activitatea avocatului a fost laborioasă şi prezenţa lui în faţa instanţelor de judecată a fost constantă.

În aceste condiţii, a considerat că este temeinică reţinerea primei instanţe că se justifică recunoaşterea în favoarea reclamantei a sumei de bani respective cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul apărătorului ales.

Împotriva acestei decizii, termen legal au declarat recursuri motivate reclamanta şi pârâtele, ambele recursuri fiind înregistrate sub acelaşi număr unic de dosar pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat următoarele:

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că instanţa de apel a încălcat normele de procedură şi principiile dreptului procesual civil atunci când a apreciat că hotărârea instanţei de fond este motivată corespunzător şi în acord cu dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., precum şi atunci când, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat în drept să complinească motivarea hotărârii primei instanţe fără a admite apelul declarat, cu consecinţa anulării hotărârii atacate şi a evocării fondului pe baza propriilor argumente, ci dimpotrivă, respingându-l.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În cadrul acestei critici, autoarea căii de atac a susţinut că instanţele au fost învestite cu un diferend legat de un contract de prestare de servicii portuare privind primirea, transbordarea, manipularea, depozitarea şi expedierea unei anumite cantităţi de marfă conform indicaţiilor date de beneficiar, clauzele care guvernau respectivul contract fiind clar formulate.

A arătat recurenta-reclamantă că verificarea modului de derulare a raporturilor contractuale a pus în evidenţă faptul că între marfa cântărită la intrarea în port, a cărei cantitate este dovedită cu avize şi fişă de cântar şi cea încărcată efectiv pe navă există o diferenţă de 3475 tone, că legat de această cantitate au fost întocmite patru procese-verbale de regularizare de stoc, semnate nu de administratorul societăţii reclamante, ci de un angajat al acesteia, în care s-a reţinut că diferenţele s-au datorat contragerii lemnului, în procente niciodată întâlnite în uzanţele portuare, motiv pentru care al cincilea proces-verbal nici nu a mai fost semnat de către reclamantă.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a criticat raţionamentul instanţei de apel, potrivit cu care între părţi a existat o recunoaştere a pretenţiilor pârâtei S.C. C. S.A. Galaţi şi o contribuţie a reclamantei la o nouă negociere şi la o modificare a termenilor contractuali iniţiali, în sensul acceptării la plată a unei sume de bani mai mică decât cea convenită iniţial, diminuată cu contravaloarea masei lemnoase reprezentând pierdere prin contragere.

Faţă de raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a apreciat că spre analiza instanţei nu a fost prezentat un contract de vânzare, care să autorizeze aceste concluzii, că instanţa era învestită cu o acţiune în răspundere contractuală întemeiată pe executarea deficitară a convenţiei constând în diminuarea nejustificată a cantităţii de marfă depozitate, că instanţa de apel, raportându-se la cele patru procese-verbale de regularizare a stocului de marfă şi reţinând că a avut loc o transformare a convenţiei iniţiale, a realizat o interpretare forţată şi contrară tuturor principiilor de drept civil şi în acest fel a schimbat natura actului sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, prin nesocotirea şi aplicarea greşită a regulilor de interpretare a convenţiilor, prevăzute de art. 969-985 C. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează contradicţia dintre considerente, recurenta-reclamantă susţinând că o parte dintre considerente relevă temeinicia acţiunii, iar o altă parte netemeinicia acesteia, această contra dicţie fiind dublată de împrejurarea că în unele paragrafe instanţa de apel copiază motivarea primei instanţe fără a răspunde prin argumente proprii criticilor formulate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a notat că temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă normele juridice care guvernează executarea contractului, că acest lucru corespunde cu solicitarea reclamantei din cererea de chemare în judecată şi din apel, dar că în cauză nu a fost analizat nici un temei de drept al răspunderii cu privire la cantitatea de 3.89,366 de tone de buşteni, cu privire la care instanţele de fond s-au oprit la cele patru procese-verbale de regularizare, pe care le-au ridicat la rang de convenţii, deşi probatoriul administrat în cauză a dovedit că situaţia de fapt reţinută în aceste procese-verbale nu este conformă realităţii.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel are o motivare contradictorie deoarece într-un considerent face trimitere la normele juridice care guvernează executarea contractului şi care sunt la baza cererii de chemare în judecată, pentru ca ulterior să respingă apelul fără a face o analiză a condiţiilor răspunderii civile contractuale, însuşindu-şi probabil raţionamentul primei instanţe referitor la lipsa prejudiciului.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze susţinerile sale despre faptul că aspectele referitoare la culpa contractuală ţin de situaţia de fapt şi pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

Al patrulea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza I C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând că instanţa de apel a nesocotit faptul că în materia raporturilor dintre profesionişti nu există o limitare în materie probatorie, aşa cum se poate deduce din analiza dispoziţiilor art. 46 Codul comercial, că, în raport de menţiunile din procesele-verbale de regularizare de stoc, nu se poate reţine o recunoaştere a reclamantei cu privire la acordul de a primi o plată pentru o cantitate de marfă mai mică, că plata nu o realiza pârâta, ci terţe persoane şi că părţile nu putea conveni asupra unei situaţii de fapt imposibile fizic şi nici cu privire la un obiect imposibil, aşa cum rezultă din expertiza tehnică întocmită în cauză.

În această ordine de idei, recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a acordat, cu încălcarea dispoziţiilor art. 46 Codul comercial, valoare probatorie infailibilă celor patru procese-verbale de regularizare şi a refuzat în mod eronat să constate că există prejudiciu pentru o cantitate considerabilă de buşteni.

Al cincilea motiv de recurs se întemeiază tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocând încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanţa de apel a dat o greşită dezlegare criticii din apel referitoare la validarea proceselor-verbale de regularizare a stocurilor de marfă, în condiţiile în care acestea au fost semnate de o persoană care nu avea abilitatea de a semna documente prin care să restrângă sau să renunţe la drepturile societăţii.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că persoana care a semnat documentele în discuţie avea la acel moment în atribuţii să se ocupe de activitatea din port privind încărcarea şi descărcarea mărfii, dar nu avea competenţa de a semna acte care să angajeze juridic societatea.

Urmând această logică, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora administratorii societăţii sunt persoanele care au competenţa de a îndeplini toate operaţiunile necesare pentru aducerea la îndeplinirea a obiectului de activitate al societăţii, cu restricţiile din actul constitutiv şi a subliniat faptul că instanţa de apel a statuat în acelaşi sens, numai că a reţinut fără nici un temei că atribuţiile administratorului au fost transferate în mod tacit persoanei semnatare a proceselor-verbale de regularizare.

Or, în acest context, recurenta-reclamantă susţine că, fiind vorba despre înscrisuri care atestă renunţarea sa la o parte a pretenţiilor izvorâte din contract, mandatul trebuia dat în mod expres şi nu tacit, aşa cum se invocă în decizia atacată, fără indicarea vreunui temei de drept.

În motivarea recursului declarat, recurentele-pârâte au făcut o amplă prezentare a situaţiei de fapt pe care s-a grefat litigiul părţilor şi a parcursului procesului de faţă, solicitând în esenţă modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva încheierii şi sentinţei apelate, a schimbării în tot a hotărârii primei instanţe, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată. Au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-pârâte susţinând că apelul împotriva încheierii de şedinţă de la 21 martie 2018 a fost respins cu încălcarea dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., prin aprecierea calităţii procesuale pasive şi a răspunderii solidare a celor două pârâte.

În argumentarea acestei critici, recurentele-pârâte au evocat procedura de divizare în care acestea au fost implicate, au invocat dispoziţiile art. 236 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, au arătat că transmisiunea legală în condiţiile Legii nr. 31/1990 dă posibilitatea trecerii drepturilor procesuale asupra unei persoane care nu a fost parte în proces, raţionament juridic avut în vedere de legiuitor şi în dispoziţiile art. 38 din noul C. proc. civ. şi au conchis că, în raport de probele dosarului, calitatea procesuală a fost transmisă legal către societatea beneficiară a divizării parţiale - C. S.A. Galaţi.

Recurentele-pârâte au evocat dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990 î cele trei ipoteze ale articolului şi, faţă de conţinutul acestora a conchis în sensul că recurenta-reclamantă este îndreptăţită să obţină obligarea solidară a celor două pârâte doar în situaţia în care nu obţine realizarea dreptului de la beneficiara divizării - C. S.A. Galaţi.

Al doilea motiv de recurs, subsumat tot dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează soluţia de admitere a acţiunii pentru despăgubirile în sumă de 59.839,83 RON cu titlu de pierdere efectivă şi în sumă de 61.699,94 RON cu titlu de câştig nerealizat.

Sintetic, recurentele-pârâte au susţinut că nu există nicio marfă lipsă din gestiunea reclamantei, sens în care au fost invocate cele patru procese-verbale semnate de ambele părţi şi cel de-al cincilea proces-verbal semnat doar de reprezentantul pârâtei privind regularizarea stocurilor, precum şi dispoziţiile Anexei nr. 1 la H.G, nr. 1569/2001 cuprinzând Normele privind limitele legale de perisabilitate la mărfuri în procesul de comercializare pe perioada de depozitare.

În argumentarea acestei critici s-a mai susţinut că lipsa de marfă reclamată nu se regăseşte în evidenţele contabile ale reclamantei, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 82/1991, deşi aceasta avea şi obligaţia de a organiza şi inventaria stocul de buşteni, conform dispoziţiilor O.M.F.P. nr. 2861/2009 şi Legii nr. 82/2001, consecinţa fiind, în opinia recurentelor-pârâte, inexistenţa lipsei reclamate.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs au arătat recurentele-pârâte că raportul de expertiză tehnică judiciară este lovit de nulitate absolută, C. pen. este întocmit contrar legii şi cu nerespectarea dispoziţiilor date de instanţa de judecată în ceea ce priveşte obiectivele, experţii procedând în mod unilateral şi fără încuviinţarea instanţei la schimbarea obiectivelor stabilite iniţial, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 201 C. proc. civ.

Au invocat recurentele-pârâte o serie de aspecte de fapt nesocotite de către experţi, referitoare la cantitatea de marfă intrată în port, precum şi atestarea unor împrejurări necorespunzând realităţii referitoare la aceeaşi cantitate de marfă, aspecte de natură a atrage în privinţa expertizei sancţiunea nulităţii, întrucât denaturează concluziile expertizei, inclusiv din perspectiva unităţii de măsură a mărfii livrate, a perioadei medii de depozitare şi a coeficienţilor de pierdere în greutate, din acest din urmă punct de vedere experţii omiţând a nota faptul că pierderile în greutate se fac neliniar şi că majoritatea greutăţii se pierde în primele luni de depozitare.

Al patrulea motiv de recurs este dezvoltat de către recurentele-pârâte în subsecvenţa celui de-al doilea motiv, autoarele căii de atac susţinând că, de vreme ce nu datorează nicio sumă de bani pentru pierderea suferită, nu datorează, pentru identitate de raţiune, nicio sumă de bani pentru câştigul nerealizat.

Al cincilea motiv de recurs face referire la soluţia greşită pronunţată de instanţa de apel cu privire la cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat, în opinia recurentelor-pârâte impunându-se reducerea acestora la cuantumul de 24.000 RON, sumă echitabilă raportat la proporţia admiterii cererii de chemare în judecată.

Invocând dispoziţiile art. 271 alin. (3), ale art. 276 şi pe cele ale art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentele-pârâte au invocat împrejurarea că acţiunea a fost admisă în proporţie de 10 %, situaţie în care, ţinând cont şi de munca depusă de avocat, de jurisprudenţa naţională, precum şi de jurisprudenţa C.E.D.O., fundamentată pe principiul certitudinii jurisprudenţiale şi al siguranţei publice, au apreciat că instanţa de apel putea proceda la o reducere corespunzătoare a onorariului avocaţial.

Toate părţile litigante au depus întâmpinare la recursul advers, prin care s-au apărat în fapt şi în drept faţă de criticile formulate, solicitând respingerea căilor de atac declarate şi obligarea părţii potrivnice la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat în temeiul art. 306 C. proc. civ. nulitatea recursului declarat de către recurentele-pârâte, cu motivarea de esenţă că dezvoltarea motivelor expuse nu face posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din acelaşi cod.

La termenul din 11 iunie 2019 instanţa supremă a respins excepţia nulităţii recursului, aşa cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la acel termen, reţinând că excepţia vizează doar anumite motive de recurs invocate de pârâte şi, faţă de împrejurarea că recursul are caracter unitar, iar o eventuală nulitate a unora dintre motivele de recurs nu este aptă să conducă la nulitatea întregului recurs, a apreciat, în esenţă, că dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în textele de lege invocate.

Analizând recursurile declarate în limita criticilor dezvoltate şi din perspectiva dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul declarat de către recurenta-reclamantă este apreciat ca întemeiat şi va fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Instanţa supremă constată că instanţa de apel a reţinut, într-adevăr, în considerentele deciziei pronunţate, că există posibilitatea complinirii motivării primei instanţe cu argumente suplimentare şi apreciază că această statuare a instanţei de apel este corectă ori de câte ori argumentele instanţei de control judiciar nu înlocuiesc, ci le întăresc pe cele deja prezentate de instanţa de fond şi consolidează soluţia pronunţată.

Această interpretare, deşi nu este consacrată legislativ, se deduce pe cale interpretării a contrario a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., invocat chiar de către recurenta-reclamantă, care face trimitere la soluţia de anulare în apel a hotărârii de primă instanţă atunci când nu s-a intrat în cercetarea fondului (s.n.), ceea ce presupune, inter alia, că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că a pronunţat o hotărâre care să nu prezinte motivele pe care se sprijină şi care să nu permită exercitarea controlului judiciar.

Or nu aceasta este situaţia în speţă, căci instanţa de fond şi-a argumentat soluţia, iar instanţa de apel, apreciind ca judicioase argumentele aduse de prima instanţă, a considerat de cuviinţă să confirme raţionamentul şi soluţia prin adăugarea unor argumente noi, dar în sprijinul aceleiaşi soluţii.

Pe cale de consecinţă, instanţa supremă apreciază că nu se poate vorbi despre o încălcare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ca atare nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că, pentru logica şi unitatea expunerii, se impune tratarea grupată a motivelor nr. 2, nr. 4 şi nr. 5 de recurs, sens în care se va aborda prioritar cercetarea celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Preliminar, se constată că recurenta-reclamantă invocă în primul rând motivarea contradictorie a hotărârii instanţei de apel, însă analiza argumentelor aduse de autoarea căii de atac nu relevă nicio contradicţie în motivare, acestea plecând de la afirmaţia că o parte dintre considerente conduc la ideea că acţiunea este întemeiată, iar o altă parte la ideea că acţiunea este neîntemeiată.

Această afirmaţie nu îşi găseşte suport în realitate, considerentele instanţei de apel fiind logice, expuse distinct şi unitar cu privire la cele două categorii de marfă pentru care s-au acordat, respectiv nu s-au acordat despăgubiri, fără să existe vreo fractură logică de natură a afecta soluţia pronunţată.

În realitate, recurenta-reclamantă impută instanţei de apel că, deşi a plecat de la normele juridice care guvernează executarea contractului, aceasta nu face o analiză proprie a condiţiilor răspunderii contractuale, ci se limitează a împrumuta raţionamentul primei instanţe referitor la inexistenţa prejudiciului, aspecte care s-ar circumscrie ipotezei nemotivării, nu celei a considerentelor contradictorii.

Critica este, însă, nefondată, pentru că în realitate recurenta-reclamantă face trimitere la probatorii şi la modul în care acestea au fost evaluate, ceea ce nu poate cădea sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după cum nu poate fi circumscris niciunui alt motiv de recurs din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este întemeiat în limitele care se vor arăta:

Este neîntemeiată şi a fost înlăturată critica referitoare la schimbarea naturii juridice a contractului încheiat între părţi, din contract de prestări de servicii în contract de vânzare, având în vedere că o astfel de calificare nu se întâlneşte nicăieri în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate.

Este, în schimb, întemeiată critica referitoare la interpretarea greşită, cu denaturarea sensului dat de părţi raporturilor juridice dintre ele, a valorii celor patru procese-verbale de regularizare de stoc, apreciate de instanţele de fond drept recunoaştere a pretenţiilor pârâtelor şi modificare a condiţiilor şi termenilor contractului iniţial, în principal în considerarea faptului că această interpretare nu se sprijină nici pe elemente intrinseci ale acestor înscrisuri, privite drept negotium, din care să transpară intenţia de modificare a cadrului contractual iniţial şi nici pe elemente extrinseci ale acestora, care să vizeze o eventuală conduită aptă a conchide că părţile s-au abătut de la cadrul convenit ab initio.

Dimpotrivă, din interpretarea faptului că un al cincilea proces-verbal de regularizare nu a mai fost semnat din partea recurentei-reclamante se poate deduce, contrar celor reţinute de instanţele de fond, că nu a existat o intenţie comună a părţilor contractante de modificare a contractului iniţial, în sensul restrângerii obiectului contractului şi al diminuării întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar interpretarea în sensul modificării convenţiei iniţiale este apreciată de instanţa supremă drept contrară intenţiei părţilor şi de natură a schimba sensul iniţial vădit şi lămurit, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs menţionat nu este calificarea dată, pe cale de interpretare, de instanţele de fond contractului iniţial, ci acelor înscrisuri care, în opinia acestor instanţe, au pretinsa valenţă de modificare a contractului iniţial sub aspectul continuării raporturilor juridice şi al întinderii drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Astfel, pentru argumente prin care instanţa supremă răspunde şi ultimelor două critici din recurs, se apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile referitoare la recunoaştere şi la modificarea cadrului contractual, având în vedere următoarele aspecte:

Prioritar, trebuie subliniat faptul că în litigiu în apelul declarat de recurenta-reclamantă sunt doar pretenţiile neacordate, aferente cantităţii de 3.089,366 tone de marfă (pierdere înregistrată şi câştig nerealizat), cu privire la care instanţa de apel, validând raţionamentul instanţei de fond, a apreciat pe de o parte că a operat o recunoaştere a pretenţiilor pârâtei şi pe de altă parte că această recunoaştere are şi valenţele unei negocieri privind modificarea termenilor iniţiali ai contractului.

Grupând criticile formulate în cadrul motivelor de apel nr. 2, nr. 4 şi nr. 5 din recurs, Înalta Curte le va răspunde prin următoarele considerente comune:

Potrivit dispoziţiilor art. 1204 din C. civ. de la 1864, aplicabil litigiului de faţă (întemeiat pe un contract încheiat la 15 iunie 2010 - deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. -) potrivit principiului de drept tempus regit actum, se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau înainte de începerea judecăţii, sau în cursul judecăţii.

Primul aspect care trebuie să fie lămurit în analiza de faţă se referă la împrejurarea dacă în cauză există sau nu o mărturisire în accepţiunea art. 1204 C. civ., instanţa supremă constatând că pretinsa recunoaştere se concretizează în patru procese-verbale, numite şi având în realitate valoare de regularizare, din care nu transpare decât achiesarea semnatarilor la o situaţie de fapt, fără nicio intenţie manifestă de a extinde efectul acestei achiesări asupra efectelor convenţiei dintre părţi.

În esenţă, aceste patru procese de regularizare nu fac decât să ateste, în mod judicios sau nu, ştiinţific sau nu, autorizat sau nu o situaţie de fapt, dar nu pot fi asimilate, din perspectivă voliţională, nici direct, nici implicit unei recunoaşteri (în lipsa unei exprimări exprese în acest sens) a pretenţiilor părţii pârâte, cu atât mai puţin cu cât o asemenea "pretenţie" nu este exhibată.

Distinct de aceste argumente, fiind vorba despre atestarea unei situaţii de fapt, "recunoaşterea" este cu atât mai puţin probabilă cu cât situaţia de fapt excede competenţele semnatarilor actului, de vreme ce chiar în procesul pendinte a fost necesară realizarea unei expertize tehnice de specialitate, care să se pronunţe autorizat, ştiinţific pe aspecte de specialitate referitoare la contragerea masei lemnoase.

Cu referire la cauza dedusă judecăţii de faţă, condiţiile în care mărturisirea poate să fie atribuită părţii (s.n.) trebuie cenzurate în funcţie de calitatea acestei părţi, care este o societate constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990.

Potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.

În considerentele deciziei atacate s-a reţinut, sub acest aspect, că semnatarul celor patru procese-verbale, considerate drept acte de recunoaştere şi de modificare a contractului iniţial, a acţionat în fapt în baza unui mandat tacit şi că, pentru depăşirea limitelor mandatului, acesta este cel care are a răspunde în faţa reclamantei mandante, nu pârâtele.

Aceste statuări nu pot fi primite.

Pe de o parte, renunţarea la drept şi autorizarea încheierii/negocierii unui nou contract nu rezultă din nicio probă administrată în cauză, sens în care susţinerea recurentei-reclamante referitoare la împuternicirea persoanei de către reclamantă doar pentru efectuarea operaţiunilor de încărcare/descărcare a mărfurilor în port, aşadar pentru manevre operaţionale, nu decizionale apare ca întemeiată.

Pe de altă parte, tot din perspectiva caracterului operaţional, nu decizional al derulării contractului de prestări de servicii, afirmaţia recurentei-reclamante despre lipsa unui mandat în sensul modificării termenilor contractului apare ca întemeiată şi din perspectiva elementelor extrinseci, care nu conturează o conduită a reclamantei în sensul achiesării la noile condiţii pretins convenite, ci dimpotrivă, o conduită contrară, de contestare, soldată cu promovarea acţiunii de faţă.

Ca atare, este exclusă şi ipoteza unui mandat tacit, care să fie concretizat în conformarea la noile condiţii, acordat semnatarului proceselor-verbale de regularizare de stoc din partea reclamantei.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că în cauză instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, din perspectiva recunoaşterii datoriei şi a negocierii unui nou contract, în termeni diferiţi faţă de contractul iniţial, schimbând astfel înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al unor acte juridice care nu au decât valoarea unor procese-verbale de regularizare de stoc, nu valenţa unor recunoaşteri sau a unor acorduri de modificare a unui contract de prestări de servicii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 1204 C. civ., la art. 70 din Legea nr. 31/1990 şi chiar la art. 46 Codul comercial, nesocotind faptul că, în materia actelor de dispoziţie ale societăţii - cum sunt în speţă recunoaşterea şi negocierea unui contract derogatoriu de la contractul iniţial -, operează mandatul dat prin lege administratorului, potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990, iar excepţia, respectiv mandatul tacit, trebuie dovedită ca fiind expresă ori neîndoielnic tacită, prima ipoteză nefiind nici măcar alegată, cu atât mai puţin dovedită, iar cea de a doua nefiind probată nici măcar în condiţiile derogatorii prevăzute de art. 46 Codul comercial, invocate de parte, respectiv prin acte ale societăţii confirmatoare ale modificării, ci dimpotrivă, infirmată de promovarea prezentei cereri de chemare în judecată.

Sintetizând, Înalta Curte apreciază ca întemeiate criticile formulate de către recurenta-reclamantă şi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., sens în care recursul declarat urmează a fi admis, în limitele ce se vor arăta.

Recursul declarat de recurentele-pârâte este apreciat ca nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat.

Înalta Curte constată, cu titlu prioritar, că în cauză sunt incidente nu dispoziţiile din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., care reprezintă dreptul comun în privinţa persoanelor juridice, ci dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile, întrucât implicate în procedura divizării sunt două societăţi comerciale, fiind astfel aplicabil pe deplin principiul de drept specialia generalibus derogant.

Constată, de asemenea, că, raportat la tipul de divizare care a avut loc în speţă, prin desprindere, cu referire şi la art. 2501 din Legea nr. 31/1990, calitate de societăţi beneficiare o au ambele societăţi implicate în divizare, câtă vreme societatea divizată nu şi-a pierdut personalitatea juridică.

Totodată, constată că instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care prevăd că, dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză, iar ipotezele acestui text de lege nu au fost contestate de către recurentele-pârâte, ca urmare soluţia de menţinere în cadrul procesual a celor două societăţi participante la procesul de divizare prin desprindere este legală şi temeinică, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs este nefondat. Instanţa supremă apreciază că recurentele-pârâte au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. strict formal, întrucât toată argumentaţia expusă în cadrul acestei critici gravitează în jurul modului în care instanţa de apel şi cea de fond au apreciat probele administrate în cauză, aspect care nu mai poate forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, în care se examinează aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârilor pronunţate de curtea de apel.

Ca urmare, instanţa supremă apreciază că aceste critici nu cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vor fi înlăturate, aceeaşi soluţie impunându-se ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet şi în privinţa motivului de recurs nr. 4 .

Al treilea motiv de recurs este nefondat. Înalta Curte constată că recurentele-pârâte reiterează în recurs toate criticile dezvoltate în cadrul apelului cu privire la neregularităţile care afectează raportul de expertiză întocmit în cauză. Numai că acestor critici instanţa de apel le-a răspuns punctual şi în detaliu, iar recurentele-pârâte nu critică şi nu combat raţionamentul instanţei de apel, astfel că instanţa supremă apreciază că nu mai pot fi deduse controlului judiciar în calea de atac a recursului aspecte care şi-au găsit deja dezlegarea în apel, urmând ca acestea să fie înlăturate.

Al cincilea motiv de recurs este nefondat. Se constată că recurentele-pârâte invocă încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., însă invocarea acestor dispoziţii legale este făcută pur formal, câtă vreme problema reală supusă cenzurii instanţei de recurs este una de temeinicie, anume modul în care instanţa de apel a apreciat asupra posibilităţii de diminuare a onorariului avocaţial, ceea ce iese în mod categoric din sfera legalităţii şi nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sintetizând considerentele expuse în precedent, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi, constatând că asupra pretenţiilor aferente cantităţii de 3.089,366 tone de marfă nu există o reală cercetare a fondului, acestea fiind considerate "recunoscute" de parte, aşa încât nu se poate realiza controlul judiciar în prezenta cale de atac a recursului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. va casa în parte hotărârea atacată şi, menţinând soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtă, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe apelul declarat de reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 162/2018 din 12 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 17/A din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 iulie 2019.