Cassation admissibility: requirement to articulate specific grounds of illegality versus factual re-argumentation in challenge to real estate sale with redemption option.

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 27.06.2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii/anularea contractului de vânzare cu opţiune de răscumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. sub nr. x/09.10.2012 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15.12.2014, tribunalul a pus în discuţie excepţia conexităţii cu dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La data de 23.03.2015, numita E. a depus în dosarul nr. x/2014 o cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor, solicitând admiterea cererii de chemare în judecată formulată de aceştia.

Prin încheierea din 16.02.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepţia conexităţii şi s-a dispus conexarea acestei cauze, privind pe reclamanta S.C. F. S.R.L. şi pârâţii A., B. şi S.C. C. S.A., la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 02.07.2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. F. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi S.C. C. S.A., solicitând instanţei să dispună constatarea nulităţii contractului de vânzare cu opţiune de răscumpărare autentificat sub nr. x/09.10.2012 de B.N.P. D., să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunţată la 18.05.2015 în dosarul nr. x/2014, tribunalul admis în principiu cererea de intervenţie formulată de intervenienta E..

Prin sentinţa civilă nr. 247 din 29 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenienta E., precum şi cererea formulată de către pârâta S.C. C. S.A., de obligare a reclamanţilor şi a intervenientei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanţii-reclamanţi A. şi B., apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. şi apelanta-intervenientă E. au declarat apel împotriva acestei sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 1047A din 04 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, a fost admisă excepţia netimbrării apelului declarat de apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de această parte împotriva sentinţei civile nr. 247/29.02.2016; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-intervenientă accesorie E. împotriva sentinţei civile nr. 247/29.02.2016 şi a încheierilor de şedinţă în dosarul nr. x/2014; a fost obligată apelanta-reclamantă S.C. F. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 5.310 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, parţial; au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi A. şi B., în solidar, la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 10.620 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, parţial; a fost obligată apelanta-intervenientă accesorie E., la plata către intimata pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 5.310 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, parţial.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurenta-intervenientă accesorie E. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1047A/04.12.2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. susţin că dispoziţii legale încălcate de instanţa de apel şi de fond au fost art. 1650 alin. (1), art. 1660 alin. (1) şi (2), art. 1665 alin. (2), art. 1238 alin. (1) şi (2), art. 1236 alin. (2) şi (3) C. civ.

De asemenea, recurenţii invocă nulitatea actului de vânzare cu opţiune de răscumpărare, menţionând faptul că nu au avut voinţa de a-şi înstrăina locuinţa fără să obţină în schimb valoarea acesteia, actul prin care societatea intimată a reuşit să obţină proprietatea bunului având o cauză ilicită, contrară legii şi bunelor moravuri.

Recurenţii susţin că nu au avut reprezentarea actelor pe care le semnau, iar înţelegerea şi voinţa părţilor a fost alta, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză şi din prezumţii simple.

Astfel, susţin recurenţii, există o vădită disproporţie între sumele menţionate ca preţ al imobilului şi valoarea acestuia, ceea ce constituie, în sine, o cauză ilicită a actului. Această disproporţie dovedeşte, totodată, şi eroarea în care recurenţii s-au aflat în privinţa actelor pe care le-au semnat în ziua de 09.10.2012; proba cu expertiza relevă faptul că valoarea imobilului este de 750.000 euro, în timp ce sumele menţionate ca preţ al imobilului totalizează 435.000 euro; din proba testimonială administrată în cauză rezultă că nu au avut în vedere posibilitatea vânzării imobilului la un preţ mai mic de 700.000 euro.

Recurenţii arată că imobilul era ipotecat către G. S.A. şi exista riscul unei executări, această bancă evaluând imobilul la 635.000 euro (cu marja corespunzătoare de reducere pe care o practică băncile), iar dacă s-ar fi ajuns la executare şi s-ar fi vândut imobilul, recurenţilor le-ar fi rămas suma de 400.000 euro; din această sumă puteau achita şi datoria societăţii H. S.R.L. şi tot le-ar mai fi rămas aproximativ 200.000 euro.

Prin urmare, recurenţii consideră că nu există nicio raţiune pentru ca să evite o executare posibilă, printr-un act mult mai oneros decât executarea, din care nu au mai rămas cu nimic.

Recurenţii apreciază că nu poate fi primită nici susţinerea intimatei în sensul că, deşi preţul imobilului a fost disproporţionat cu valoarea imobilului, la aceasta se adaugă lipsa de folosinţă sau valoarea mărfii livrate în baza contractului comercial, având în vedere că lipsa de folosinţă pentru 18 luni poate valora cel mult 18.000 euro, nu mai mult şi nu se justifică diferenţa de 300.000 euro.

În ceea ce priveşte datoria societăţii I. S.R.L. faţă de G. S.A., pe care S.C. C. S.A. s-a obligat prin actul de vânzare-cumpărare să o achite pentru radierea ipotecilor de pe imobil, această plată făcută cu "titlu de preţ" pentru ridicarea ipotecilor, nu are raţiune decât în contextul în care, în reprezentarea recurenţilor, imobilul este şi rămâne în proprietatea lor, altfel neavând niciun interes să încaseze o sumă de bani pentru a libera de ipotecă imobilul intimatei. Din aceste împrejurări rezultă eroarea asupra naturii şi efectelor actului şi cauza ilicită a acestuia (prezumţii simple).

Recurenţii mai susţin şi faptul că instanţa de apel a considerat că persoane mature şi cu experienţă puteau cunoaşte consecinţele actelor, dar din proba cu acte rezultă că recurenta B. este diagnosticată cu demenţă senilă, aspect pe care instanţa nu 1-a analizat.

Deşi contractul este de vânzare, recurenţii menţionează că, în realitate, nu s-a convenit şi nu s-a achitat un preţ, deşi preţul este de esenţa unui astfel de contract.

Consideră recurenţii că actul nu este valabil nici ca dare în plată, nici ca act de compensare pentru stingerea unor obligaţii reciproce, deoarece actul nu face vorbire de o datorie certă a "vânzătorilor", respectiv suma împrumutată/preţ marfa livrată, din ce titlu rezultă, cu ce se dovedeşte, iar în ceea ce priveşte preţul mărfii care urma să fie livrată către J. S.R.L., conform contractului nr. x/09.10.2012, acesta s-a executat şi se execută conform sentinţei civile nr. 1678/2015 a Tribunalului Bucureşti şi dosarului de executare nr. 31270/299/2015, prin poprire şi alte mijloace de executare silită; în acelaşi timp, suma "s-a compensat" cu imobilul în cauză.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă accesorie E. susţine că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, deoarece instanţa a eludat aplicarea dispoziţiilor art. 65 şi art. 67 C. proc. civ., înlăturând atât solicitarea de probatorii a intervenientului accesoriu, cât şi apărările acestuia.

Totodată, recurenta apreciază că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Deşi unul dintre motivele de anulare a contractului 1-a constituit lipsa obiectului specific contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de răscumpărare, recurenta arată că instanţa a reţinut şi a analizat existenţa obiectului contractului din perspectiva menţiunilor scriptice - existenţa unui preţ. Instanţa de apel nu a analizat legalitatea clauzei de răscumpărare, specifică în cazul contractului încheiat şi nici dacă a existat o plată aferentă contractului de vânzare-cumpărare.

Printr-o altă critică, recurenta susţine că decizia dată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Conform dispoziţiilor art. 1.707 C. civ., proprietarii vânzători garantează cumpărătorul doar pentru viciile ascunse care micşorează folosinţa imobilului, dar în prezenta speţă, verificarea utilizării în temeiul unui contract de comodat a unui apartament de către intervenienta E. este o situaţie de fapt, uşor sesizabilă de către un cumpărător de bună-credinţă.

Faţă de raportul dintre părinţi şi fiică în calitate de comodant şi comodatar, recurenta consideră că situaţia de fapt a fost interpretată eronat de către instanţa de judecată.

Mai arată recurenta faptul că acordul părţilor nu se poate stabili exclusiv în raport de conţinutul contractului de vânzare-cumpărare contestat, pentru că validitatea contractului de comodat rezultă din orice dovadă, nefiind impusă prin lege obligaţia încheierii unui contract în formă autentică.

Astfel, recurenta susţine că situaţia utilizării spaţiului cu acordul proprietarilor potrivit contractului de comodat, reprezintă o situaţie de fapt şi nu o situaţie de drept şi din acest motiv, dovada validităţii şi a obligaţiilor ce izvorăsc din acest contract de comodat se poate realiza prin orice mijloace de probă.

Recurenta invocă dispoziţiile art. 581 C. civ., conform cărora dacă lucrările sunt realizate de un terţ, cu materialele şi fondurile sale, proprietarul imobilului nu devine proprietarul acelor lucrări din momentul realizării lor, ci doar condiţionat de achitarea lor, conform art. 581 lit. a), dacă nu alege să vândă imobilul către cel ce a realizat lucrările, la preţul stabilit conform art. 581 lit. b) din acelaşi Cod.

Prin urmare, arată recurenta, până la îndeplinirea acestor condiţii, investiţia este proprietatea intervenientei.

De asemenea, recurenta susţine că dispoziţiile art. 581 lit. b) C. civ. îl obligă pe proprietarul imobilului în care s-au încorporat lucrările să formuleze către constructorul de bună-credinţă oferta prevăzută de acest text de lege şi în niciun caz nu poate înstrăina imobilul mai înainte de a îndeplini obligaţia prevăzută de acest articol.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii celor două recursuri, iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Recurenta-intervenientă E. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte S.C. C. S.A., prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursurilor, existând expuneri vaste, indicarea textelor de drept şi de interpretare a dispoziţiilor legale, în raport de motivele invocate.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursului, iar prin încheierea din 5 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că acestea pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Raportul a fost comunicat părţilor, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurenta-intervenientă accesorie E. au formulat un punct de vedere cu privire la raport, solicitând înlăturarea motivelor de nulitate a recursului.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, întrucât nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, în vederea soluţionării recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apeciind că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor la data de 27 mai 2020, termen la care procedura de citare a fost viciată, cauza fiind amânată la data de 8 iulie 2020.

Examinând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., în raport de excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A. şi reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să fie în concordanţă cu argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezei reglementate de acesta.

Raportat la susţinerile din memoriul de recurs, în sensul că, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1650 alin. (1), art. 1660 alin. (1) şi (2), art. 1665 alin. (2), art. 1238 alin. (1) şi (2), art. 1236 alin. (2) şi (3) din C. civ., Înalta Curte reţine că aceste texte legale sunt invocate pur enunţiativ, deoarece recurenţii nu au adus argumente care să susţină motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ignorând specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici de nelegalitate care să vizeze decizia instanţei de apel.

Astfel, invocând în mod formal pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate dispoziţiile privind contractul de vânzare, preţul şi cauza acestui contract, recurenţii au dedus judecăţii aspecte de netemeinicie, criticile acestora vizând modalitatea în care a fost evaluat probatoriul de către instanţa de apel şi instanţa de fond, în ceea ce priveşte natura şi efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părţi, cauza ilicită a acestuia şi lipsa preţului.

Înalta Curte menţionează că simpla indicare sau redare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale evocate.

Aşadar, excedează analizei ce poate fi realizată în etapa procesuală a recursului susţinerile recurenţilor care vizează modul de apreciere a probelor, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Recurenţii-reclamanţi invocă critici relative la aprecierea probatoriului, care se circumscriu laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs, aşa cum s-a arătat în precedent, fără a reuşi să facă o trimitere argumentată, convingătoare la textul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Consecinţa este că, fără a demonstra încălcarea legii, recurenţii-reclamanţi, nemulţumiţi de aprecierea făcută de instanţa de apel, solicită în mod eronat ca instanţa de recurs să intre pe tărâm probator şi să facă ea însăşi o altă opţiune, în condiţiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

Prin urmare, motivele invocate de recurenţii-reclamanţi vizează în realitate nemulţumirea acestora privind modul de stabilire a situaţiei de fapt prin raportare la probele administrate în cauză (expertiză, înscrisuri, proba testimonială), aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Susţinerile formulate de recurenţii-reclamanţi atât în cadrul dezbaterilor de la data de 8 iulie 2020, cât şi prin notele scrise depuse la dosar după reţinerea cauzei în pronunţare privind nemotivarea hotărârii nu vor fi analizate, întrucât prin recursul promovat aceştia nu au învestit instanţa cu analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului care a fost comunicat părţilor s-a reţinut că recurenţii au invocat doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simpla afirmaţie a recurenţilor exprimată prin punctul de vedere la raport în sensul că "în lipsa motivării sentinţei de apel, astfel cum impun dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. suntem în situaţia unui real motiv de recurs" nu respectă exigenţele prevăzute de textul legal invocat, deoarece nu sunt indicate critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele reglementate de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa motivelor pe care se întemeiază soluţia, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau indicarea acelor considerente străine de natura pricinii.

Prin urmare, având în vedere că susţinerile formulate de recurenţi nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va dispune anularea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Analizând recursul intervenientei E., faţă de prevederile art. 67 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art. 67 alin. (4) C. proc. civ., "Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond."

În cauză, E. are calitatea de intervenientă accesorie, în favoarea reclamanţilor A. şi B..

Cum recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. a fost anulat, nu poate fi concepută o continuare de către intervenientă a activităţii procesuale în faţa instanţei de control judiciar, fără ca partea principală să fi învestit în mod legal instanţa cu judecarea recursului său.

Această situaţie, ce determină sancţiunea respingerii recursului ca neavenit, este impusă în mod evident de caracterul accesoriu al intervenţiei care permite altei persoane să intre în proces, într-o poziţie procesuală de susţinere a părţii în favoarea căreia a fost făcută cererea de intervenţie.

Aşa fiind, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va face aplicarea art. art. 67 alin. (4) C. proc. civ. şi va respinge recursul declarat de recurenta-intervenientă E. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, ca neavenit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Respinge ca neavenit recursul declarat de recurenta-intervenientă E. împotriva deciziei civile nr. 1047 A din 4 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2020.