Priority of direct subcontractor action under Art. 1856 Civil Code versus secured mobile real guarantee in insolvency; violation of procedural priority and mandatory cassation directives.

Şedinţa publică din data de 08 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2327 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă cererea de chemare în judecată privind pe A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenţie forţată formulată de pârâtă cu privire la intervenienta C. S.R.L., prin administrator D.; a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L.; a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A., ca neîntemeiată; şi a fost respinsă cererea pârâtei având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1560 A din 07 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012 au fost admise apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. şi E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii B.. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar D..; ca atare, a fost anulată în parte sentinţa apelată în ce priveşte acţiunea principală şi cererile de intervenţie, reţinută cauza spre judecare şi menţinută sentinţa doar în ce priveşte respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă; pe fond, a fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B.. şi intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), prin administrator judiciar D.., ca nefondată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), prin administrator judiciar D.., în interesul B..; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de pârâta B.. privind pe intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), prin administrator judiciar D..; a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A. în contradictoriu cu pârâta B.., reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta C. S.R.L. (fosta F.), ca nefondată; şi au fost obligate apelantele A. S.R.L. şi E.. S.A. să plătească intimatei-pârâte B.. suma de 2.712,8 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1617 din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de intervenienta E. S.A. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a fost casată, fiind trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 15.01.2018, sub nr. x/2012*.

La data de 30.05.2018, a fost depusă de C. S.R.L. cerere de intervenţie accesorie în interesul intervenientei E. S.A.

De asemenea, la aceeaşi dată, C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei cerere de renunţare la judecata cererii de intervenţie accesorie formulate în interesul pârâtei B..

Prin încheierea de şedinţă din data de 31.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, s-a luat act de renunţarea C. S.R.L. la judecata cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B..; de asemenea, s-a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-interveniente E. S.A., formulată de C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost calificată ca apărare de fond excepţia inadmisibilităţii formulării cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L.

Au fost admise apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. şi E. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatele B.. şi C. S.R.L.

A fost anulată în parte sentinţa civilă apelată, în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B.., la cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intimata E. S.A. şi la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B.., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L. şi reţinută cauza spre rejudecare.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.248.449,3 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic Iernut.

S-a luat act că reclamanta A. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.., în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B.. şi intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-intervenientă principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., ca neîntemeiată.

S-a luat act că apelanta A. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă cererea apelantei E. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

S-a luat act că intimata B.. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Întrucât prin încheierea de şedinţă din data de 31.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, s-a luat act de renunţarea S.C. C. S.R.L. la judecata cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B.., Curtea a apreciat că aceasta determină anularea sentinţei civile a primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată de aceasta asupra acestei cereri de intervenţie accesorie.

În ceea ce priveşte neregularităţile privitoare la judecata în primă instanţă şi la sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă, invocate de apelantele A. S.R.L. şi E. S.A., Curtea a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 01.11.2012, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei-pârâte B.., ca neîntemeiată. De asemenea, prima instanţă a respins şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată.

Curtea a reţinut că prin art. 1.852 C. civ. este expres reglementat contractul de subantrepriză, iar art. 1.856 din acelaşi act normativ, statuează dreptul de a promova o acţiune directă împotriva beneficiarului lucrării pentru recuperarea preţului cuvenit, neputând fi interpretat că se referă doar la lucrători-persoane fizice.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că prin încheierea de şedinţă din data de 06.12.2012, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei de interes cu aceeaşi opinie exprimată de instanţă prin încheierea din data de 01.11.2012.

Având în vedere că prin aceste încheieri prima instanţă a rezolvat anumite aspecte litigioase ale procesului care lasă să se întrevadă care va fi soluţia acestuia, Curtea a apreciat că au natura juridică a unor încheieri interlocutorii (art. 268 alin. (3) C. proc. civ.), ca atare, aceste încheieri leagă instanţa, aceasta nemaiputând reveni asupra lor.

Cu toate acestea, prin sentinţa civilă apelată, prima instanţă a reţinut, cu nerespectarea caracterului interlocutoriu al încheierilor menţionate anterior, că în cauza de faţă se pune problema exercitării unei acţiuni directe de către reclamanta subantreprenor faţă de pârâta beneficiar. Astfel, deşi prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă ca neîntemeiată, a avut în vedere numai posibilitatea apelantei-reclamante de a figura în procesul declanşat în calitate de parte, neanalizând îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ.

Curtea a constat, aşadar, că prima instanţă, ignorând considerentele pentru care au fost respinse excepţiile menţionate anterior, a reţinut că apelanta-reclamantă nu are calitatea de titular al dreptului de a formula acţiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. împotriva intimatei-pârâte B.., cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, având în vedere principiul contradictorialităţii, care este o componentă a dreptului la apărare, Curtea, verificând încheierea de amânare a pronunţării din data de 02.09.2015, a constatat că prima instanţă a luat concluziile părţilor numai cu privire pe fondul cauzei, fără a se invoca o excepţie privind lipsa calităţii procesuale (active sau pasive).

Pe cale de consecinţă, pronunţarea asupra litigiului, fără a se analiza îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ., care formaseră obiectul dezbaterilor orale, şi fără a se da posibilitatea apelantei-reclamante să îşi exprime opinia, raportat la alte motive decât cele care au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, duce la nerespectarea principiului contradictorialităţii, precum şi la încălcarea dreptului la apărare al apelantei-reclamante şi a dreptului la un proces echitabil.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că apelul declarat de apelanta-reclamantă este fondat.

În ceea ce o priveşte pe apelanta-intervenientă E. S.A., Curtea a constatat că, în dispozitivul sentinţei civile apelate, prima instanţă a menţionat că respinge cererea de intervenţie în interes propriu formulată de această intervenientă, ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, în considerentele sentinţei civile apelate nu s-a motivat în niciun mod această soluţie de respingere şi, având în vedere că sentinţei civile apelate îi lipseşte un element obligatoriu, Curtea a constatat că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca atare, Curtea a anulat în parte sentinţa civilă apelată în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B.., la cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intimata E. S.A. şi la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B.., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., reţinând cauza spre rejudecare.

Cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., Curtea a reţinut următoarele:

La data de 14 octombrie 2011, apelanta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de subcontractor/subantreprenor, a încheiat cu G. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), în calitate de subantreprenor principal, contractul de subantrepriză nr. 802, care a fost modificat ulterior prin acte adiţionale.

Pe de altă parte, la data de 06 mai 2011, intimata-pârâtă B.., în calitate de beneficiar, a încheiat cu intimata-intervenientă C. S.R.L. (F. la data încheierii contractului), în calitate de antreprenor, contractul de antrepriză generală nr. 2011.1, referitor la construcţia la cheie a unui centru logistic în Iernut, România.

Acest contract de antrepriză a fost modificat prin mai multe acte adiţionale.

Cu privire la actul adiţional nr. x/14.09.2012, Curtea a reţinut următoarele:

Având în vedere considerentele deciziei nr. 1617 din 07 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a analizat dacă contextul şi situaţia reală justifica, sub auspicii oneste, încheierea actului adiţional nr. x/14.09.2012 pentru executarea contractului iniţial, sau dacă acest demers a avut doar un scop procesual.

Cu prioritate, Curtea a constatat că acest act adiţional a fost încheiat după ce apelanta-reclamantă o înştiinţase pe intimata-pârâtă B.. despre faptul că G. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011.

A mai constatat Curtea că, din adresa intimatei-pârâte B.. către intimata C. S.R.L. (F. la momentul respectiv), rezultă că acestea aveau cunoştinţă de faptul că subantreprenorii acesteia din urmă formulaseră plângeri cu privire la neplata facturilor scadente.

Curtea a apreciat că încheierea, la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012, de către intimata-pârâtă B.. şi intimata C. S.R.L. (F. la momentul respectiv) a actului adiţional nr. x la contractul de antrepriză generală 2011.1/06.05.2011, s-a realizat şi cu scopul de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanţei pe care o pretinde în prezenta cauză.

Pe de altă parte, la data de 05 mai 2011, intimata C. S.R.L. (F. la momentul respectiv) a încheiat cu G. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), contractul de subantrepriză nr. 2937.

Curtea a apreciat că acţiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

S-a mai reţinut că acţiunea directă se află şi la îndemâna subantreprenorilor, sfera persoanelor care au acces la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1.856 C. civ. fiind extinsă faţă de dispoziţiile mai restrictive ale art. 1488 C. civ. de la 1864.

În final, a reţinut Curtea că, fiind o acţiune directă, starea de insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se răsfrânge asupra creanţelor subantreprenorului. Acesta îl acţionează direct pe beneficiar şi, prin urmare, nu are a suporta concursul celorlalţi creditori ai antreprenorului (dacă aceştia nu au făcut o poprire asupra sumelor datorate de beneficiar în mâinile acestuia, înainte de intentarea acţiunii directe).

Faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea a apreciat că trebuie să analizele dacă G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează anumite sume de bani apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011, dacă intimata C. S.R.L. (fosta F.) datorează anumite sume de bani societăţii G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/05.05.2011 şi dacă intimata-pârâtă B.. datorează anumite sume de bani intimatei C. S.R.L. (fosta F.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.

Având în vedere probele adminsitrate în cauză, Curtea a reţinut că societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează apelantei-reclamante A. S.R.L., în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011, suma de 7.248.449,3 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic Iernut.

Totodată, Curtea a constatat că intimata C. S.R.L. (fosta F.) datora la data formulării acţiunii deduse judecăţii (respectiv la data de 14.08.2012) societăţii G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/05.05.2011, suma de 13.823.620 de RON.

Curtea a apreciat că faptul că societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu este înscrisă, în calitate de creditor, în tabelul definitiv de creanţe împotriva averii sale nu constituie un impediment de natură legală în promovarea de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a acţiunii deduse judecăţii.

Astfel, chiar dacă, potrivit art. 76 din Legea nr. 85/2006, societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu ar mai avea dreptul de a-şi realiza creanţa împotriva intervenientei accesorii C. S.R.L., Curtea a apreciat că ceea ce trebuie să se verifice într-o acţiune întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ. este dacă, la data promovării acesteia (respectiv la data de 14.08.2012), intimata C. S.R.L. (fosta F.) datora societăţii G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) vreo sumă de bani, iar nu dacă respectiva sumă de bani mai poate să fie plătită la un moment ulterior acestei date.

Curtea a avut în vedere şi faptul că, la data promovării acţiunii deduse judecăţii, respectiv la data de 14.08.2012, faţă de intervenienta accesorie C. S.R.L. nu se deschisese procedura insolvenţei, care a fost deschisă la data de 18.06.2013. Faptul că ulterior datei de 14.08.2012 faţă de intervenienta accesorie C. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenţei nu are nicio relevanţă juridică, atât timp cât condiţia arătată mai sus era îndeplinită la data promovării acţiunii deduse judecăţii şi cât apelanta-reclamantă nu tinde să îşi valorifice creanţa sa din patrimoniul intimatei C. S.R.L. (fosta F.), ci din patrimoniul intimatei-pârâte B..

Curtea a avut în vedere aceleaşi considerente şi pentru argumentele intervenientei accesorii C. S.R.L., referitoare la deschiderea procedurii insolvenţei faţă de societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).

Curtea de apel a reţinut, de asemenea, că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în faţa primei instanţe, intimata-pârâtă B.. datora la data formulării acţiunii deduse judecăţii, în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011, suma totală de 13.967.942,93 de RON.

Curtea a apreciat că intimata-pârâtă B.. nu mai trebuia să achite intimatei C. S.R.L. (fosta F.) sumele de 396.180 de RON şi de 6.471.762,93 de RON, având în vedere că apelanta-reclamantă o înştiinţase pe prima despre faptul că G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. x/14.10.2011. Achitând sumele de 396.180 de RON şi de 6.471.762,93 de RON, intimata-pârâtă B.. s-a expus riscului de a fi obligată să achite şi apelantei-reclamante A. S.R.L. sumele datorate acesteia de societatea G. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), având în vedere prevederile art. 1.856 C. civ.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă este întemeiată cu privire la suma de 7.248.449,3 RON, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic Iernut.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.., în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., Curtea a reţinut că la data de 25.10.2012, intimata-pârâtă B.. a formulat, în temeiul art. 57 - 58 C. proc. civ., cerere de chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu C. S.R.L., pentru ca hotărârea care se va pronunţa să fie opozabilă intervenientei în interes propriu.

La termenul de judecată din data de 06.12.2012, prima instanţă a reţinut că C. S.R.L. (fosta F.) va avea dublă calitate, respectiv intervenient în interes propriu (în temeiul art. 58 C. proc. civ.) şi calitatea de intervenient accesoriu (în temeiul art. 49 alin. (3) şi a art. 52 C. proc. civ.).

Având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. este întemeiată, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B.. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L. (fosta F.) este neîntemeiată, neputându-se acorda aceeaşi sumă de bani şi acesteia din urmă.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., Curtea a reţinut următoarele:

Raportat la decizia nr. x din 07 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, intimata C. S.R.L. (fosta F.), în calitate de cedent, şi apelanta-intervenientă E. S.A., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. x/23.10.2008 (în valoare de 10.000.000 de euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor prezente şi viitoare.

Curtea a reţinut că temeiul juridic al încheierii acestui contract în constituie prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, titlu care reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, contractul fiind modificat prin trei acte adiţionale, în sensul extinderii obiectului garanţiei.

Una dintre creanţele avute în vedere de intimata C. S.R.L. (fosta F.) şi apelanta-intervenientă E. S.A. a fost şi cea rezultată din contractul de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.

A mai reţinut Curtea că acestui contract şi actelor adiţionale nr. x şi 2, încheiate anterior datei de 01.10.2011, li se aplică prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, iar actului adiţional nr. x, având în vedere că a fost încheiat ulterior datei de 01.10.2011, i se aplică prevederile referitoare la ipotecile asupra creanţelor conţinute de C. civ. din anul 2009, faţă de dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Pe de altă parte, garanţia reală mobiliară constituită potrivit contractului menţionat anterior cuprinde o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedaţi din contractele comerciale identificate în anexa la contract, aşa cum acesta a fost modificat.

În privinţa naturii juridice a contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, Curtea a apreciat că aceasta nu este aceea a unei cesiuni de creanţă, ci a unei garanţii reale mobiliare constituite în condiţiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, fiind incidente prevederile art. 62 - 89 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

Curtea a avut în vedere şi prevederile art. 84 - 85 din acelaşi act normativ.

În privinţa neîndeplinirii de către intimata C. S.R.L. (fosta F.) a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractul de credit (nedepus la dosarul cauzei) şi/sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, Curtea a constatat că apelanta-intervenientă E. S.A. este înscrisă în tabelul de creanţe din procedura insolvenţei, în calitate de creditor garantat al acestei intimate.

Ca atare, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condiţiile art. 1203 C. civ., că intimata C. S.R.L. (fosta F.) nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de credit şi/sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, atât timp cât administratorul judiciar al acesteia a dispus înscrierea în tabelul de creanţe al intimatei a creanţei deţinute de apelanta-intervenientă E. S.A.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate ignora natura juridică a acţiunii promovate de intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 1.856 C. civ., constatând că acţiunea directă exercitată împotriva terţului debitor al propriului debitor are avantajul că valoarea urmărită trece din patrimoniul terţului direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a mai suporta riscul concursului altor creditori.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că creanţa intimatei-reclamante A. S.R.L. are prioritate faţă de creanţa invocată de apelanta-intervenientă.

Mai mult, Curtea a considerat că, având în vedere mecanismul instituit de Titlul VI din Legea nr. 99/1999, apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de garanţia sa numai la momentul la care a constatat că intimata C. S.R.L. (fosta F.) nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de credit şi/sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010.

Cum apelanta-intervenientă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, în condiţiile art. 1169 C. civ., momentul la care intimata C. S.R.L. (fosta F.) nu şi-a îndeplinit obligaţiile pe care şi le-a asumat, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condiţiile art. 1203 C. civ., că aceasta din urmă nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile începând cu data la care s-a deschis faţă de ea procedura insolvenţei, respectiv data de 18.06.2013.

Ca atare, numai de la această dată apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de garanţia sa.

Cum la această dată era deja promovată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. acţiunea întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ., Curtea a apreciat că această creanţă beneficiază de prioritate.

Faţă de aceste considerente, Curtea a considerat că este de prisos analizarea celorlalte motive de apel expuse de apelanta-intervenientă E. S.A. prin cererea de apel pe care a formulat-o, constatarea ca fondate a acestora nefiind de natură a duce la admiterea cererii sale de intervenţie voluntară principală.

Ca atare, având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că nu se mai impune verificarea, aşa cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia pronunţată în recurs, a îndeplinirii tuturor condiţiilor stabilite în art. 5 al actului adiţional nr. x la contractul de antrepriză.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B.. şi intervenienta în interes propriu C. S.R.L. este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-interveniente principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., Curtea a reţinut că, având în vedere că cererea de intervenţie voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. urmează a fi respinsă, apreciind că apărarea intervenientei accesorii C. S.R.L. nu a fost de natură a duce la câştigarea litigiului de către partea pentru care a intervenit, a constatat netemeinicia cererii de intervenţie accesorie.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs recurenta-intervenientă E. S.A. şi recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar H., I. S.P.R.L., motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Motivele recursului declarat de recurenta recurenta-intervenientă E. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea ordinii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii A. S.R.L. - art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Arată în acest sens recurenta că, prin cererea formulată în rejudecarea apelului la termenul din 30.05.2018, intervenienta accesorie C. S.R.L. a învestit instanţa de rejudecare cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii directe a apelantei-reclamante A., raportat la lipsa calităţii de creditoare a subantreprenorului G. S.R.L. (fost F. SRL), faţă de debitoarea antreprenor general C. S.R.L., în aplicarea dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Deşi părţile au solicitat instanţei de apel, în vederea respectării dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii A., astfel cum se reţine prin încheierea din 09.01.2019, instanţa de rejudecare a decis că "preliminar discutării acestei excepţii, curtea apreciază că trebuie discutate probele solicitate de părţi".

Mai mult, intervenienta accesorie C. S.R.L., prin avocat, a solicitat instanţei să facă aplicarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi să se pronunţe motivat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de A. S.R.L., având în vedere că această excepţie este absolută, dirimantă (peremptorie), făcând inutilă continuarea judecăţii.

Recurenta-intervenientă E. S.A. arată că instanţa a nesocotit dispoziţiile legale imperative ale art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi că, atât prin încheierea din 09.01.2019, cât şi prin cea din 16.01.2019 (de amânare a pronunţării asupra probatoriului), instanţa de rejudecare a omis să motiveze soluţia de a da prioritate discutării probatoriului şi de încălcare a priorităţii soluţionării excepţiilor. Astfel că, abia după un an de la învestirea cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii A., respectiv la termenul din 17.04.2019 (termen la care instanţa a dat cuvântul atât pe excepţia inadmisibilităţii, cât şi pe fondul apelurilor formulate în cauză), instanţa de rejudecare a rămas în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii directe, respectiv cu privire la posibilitatea calificării acesteia ca fiind apărare de fond şi cu privire la admisibilitatea sau posibilitatea invocării excepţiei direct în apel fără ca partea să fi formulat cale de atac.

De asemenea, potrivit recurentei-interveniente E. S.A., nu s-a motivat în niciun fel recalificarea, care este, de asemenea, nelegală.

Un alt motiv de recurs invocat de către recurenta-intervenientă E. S.A. vizează faptul că instanţa nu a analizat şi nu a soluţionat motivat toate motivele de apel invocate de aceasta.

În acest sens, recurenta-intervenientă E. S.A. arată că, prin cererea de apel formulată, a criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva mai multor neregularităţi incidente, învestind astfel instanţa de apel cu soluţionarea criticilor respective.

În cadrul rejudecării, instanţa de apel s-a limitat la analiza ordinii de prioritate dintre creanţele concurente: creanţa chirografară a subantreprenorului A. şi creanţa garantată a subscrisei cesionare E. S.A., fără a se apleca asupra celorlalte critici formulate prin cererea de apel.

Raportat la aceste argumente, recurenta-intervenientă E. S.A. apreciază că lipsa motivării încalcă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs fiind în imposibilitatea de a efectua controlul de legalitate.

O altă critică invocată de către recurenta-intervenientă E. S.A., care se regăseşete şi în motivele de recurs ale recurentei interveniente S.C. C. S.R.L., vizează încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispoziţiilor instanţei de casare.

În acest sens, recurenta-intervenientă E. S.A. arată că, la termenul din 09.01.2019, instanţa a pus în discuţia părţilor probatoriile solicitate.

Atât apelantele A. S.R.L. şi E. S.A., cât şi intervenienta accesorie C. S.R.L., au solicitat instanţei de apel, în vederea respectării îndrumărilor instanţei de casare, suplimentarea probatoriului, această necesitate reieşind din considerentele deciziei de casare.

Potrivit recurentei-interveniente E. S.A., deşi instanţa de casare nu s-a pronunţat în mod direct asupra necesităţii suplimentării probatoriului în rejudecare prin indicarea în concret a probelor ce ar fi trebuit administrate, este fără dubiu că elucidarea aspectelor semnalate de Înalta Curte reclama extinderea probatoriului aflat la dosarul cauzei.

Analizând solicitările de probatorii ale părţilor, instanţa de apel le-a respins, apreciind, în esenţă, că decizia de casare obliga instanţa de rejudecare exclusiv la reanalizarea cauzei din perspectiva materialului probator deja administrat, respingând, de asemenea, şi solicitarea de suplimentare a probatoriilor întemeiată pe dispoziţiile art. 292 alin. (1) teza 2 şi art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Raportat la aceste critici, recurenta-intervenientă E. S.A. apreciază că nesocotirea dispoziţiilor imperative ale instanţei de casare, au fost de natură a o împiedica să-şi formuleze apărările într-un mod complet şi pertinent, fiindu-i încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, impunându-se astfel anularea deciziei recurate.

Recurenta-intervenientă E. S.A. critică decizia recurată şi din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a normelor speciale (Legea nr. 85/2006), în raport de norma generală (art. 1.856 C. civ.).

Se invoctă, totodată, de către recurentă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, al caracterului definitiv al dezlegării dare de instanţa de insolvenţă, cu privire la creanţa pretinsă de S.C. G. S.R.L. faţă de debitoarea S.C. C. S.R.L.

În ceea ce priveşte soluţia asupra fondului excepţiei inadmisibilităţii, recurenta consideră că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale imperative ale legii speciale, respectiv art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Mai mult, potrivit recurentei, instanţa de rejudecare a acţionat ca o instanţă de control judiciar al soluţiilor instanţelor specializate de insolvenţă, procedând practic la o adevărată reevaluare a creanţelor înscrise/înlăturate definitiv din tabelele de creanţă ale debitoarelor G. şi C. S.R.L., fapt ce reprezintă încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat, precum şi al dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Recurenta invocă, de asemenea, interpretarea ş aplicarea greşită a dipoziţiilor Legii nr. 99/1999 (Titlul VI) şi a C. civ. (referitoare la ipoteca mobiliară), în raport de dispoziţiile art. 1856 C. civ. şi prioritatea creanţei sale faţă de creanţa chirografară a S.C. A. S.R.L.

Recurenta precizează că are calitatea de creditoare garantată a debitoarei C. S.R.L. în baza contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G 63 din data de 02.08.2010, fiind înscrisă în această calitate începând cu tabelul preliminar de creanţe publicat în B.P.I. nr. 18804/2013 şi până la ultimul tabel întocmit până în prezent în procedură, respectiv tabelul definitiv consolidat de creanţe publicat în B.P.I. nr. 21142/07.11.2019.

Actul adiţional nr. x din data de 08.06.2011 la contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G 63 din data de 02.08.2010 a fost înscris pentru opozabilitate faţă de terţi în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare din data de 18.07.2011, cu dată de expirare ta 22.09.2015,valabilitatea înscrierii garanţiei a fost prelungită succesiv, fiind în vigoare şi în prezent.

Recureta precizează, de asemenea, că la data la care a fost încheiat contractul de subantrepriză invocat de A. (14.10.2011), creanţa directă a E. faţă de B., izvorâtă din contractul de cesiune de creanţă (încheiat la 02.08.2010, modificat prin actul adiţional nr. x/08.06.2011) era înscrisă la A.E.G.R.M. pentru opozabilitate faţă de terţi.

Cu privire la titlul de creanţă al recurentei (contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G 63/02.08.2010 şi actele adiţionale nr. 1-3), instanţa de apel, concluzionând că acesta are natura juridică a unei garanţii reale mobiliare, a stabilit că legea aplicabilă este Titlul VI din Legea nr. 99/1999, care reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare (pentru contract şi actele adiţionale nr. 1-2) şi noul C. civ. (pentru actul adiţional nr. 3).

În argumentarea propriului demers deliberativ, instanţa de rejudecare a evocat dispoziţiile art. 62-89 din Titlul VI ale Legii nr. 99/1999, care nu condiţionează, nu restrâng şi nu invalidează dreptul prioritar al creditorului garantat asupra garanţiei.

Potrivit recurentei, deşi a citat dispoziţiile art. 62 - 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în realitate instanţa de apel a refuzat să le aplice.

Mai mult, susţine recurenta, conform art. 27 alin. (1) din Titlul VI ale Legii 99/1999, "Garanţia reală încetează o dată cu îndeplinirea obligaţiei garantate, în afară de cazul în care părţile au căzut de acord, prin contract, că garanţia reală acoperă şi obligaţii viitoare, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege", ceea ce înseamnă, per a contrario, că până la data încetării garanţiei aceasta produce efectul conferit de art. 9 Titlul VI din Legea nr. 99/1999.

Instanţa de apel îi pune pe aceiaşi plan toţi creditorii, indiferent că unii sunt creditori garantaţi (cazul recurentei), iar alţii creditori chirografari (cazul A.), contrar dispoziţiilor art. 28 şi art. 98 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999

Mai mult, recurenta apreciază că mecanismul acţiunii directe descris de instanţă este eronat, deoarece pretenţiile concrete în speţa dată nu sunt ale antreprenorului, ci ale creditorului garantat cu sumele respective, garanţie publică şi opozabilă oricărui creditor subsecvent, conform înscrierii garanţiei în A.E.G.R.M.

Recurenta arată, de asemenea, că aprecierea instanţei referitoare la scadenţa creanţei E. la data deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei C. S.R.L., adică 18.06.2013, este eronată.

Conform notificărilor din 07.02.2013 şi mai 2015, ambele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei F., recurenta susţine că a notificat atât debitoarea F. (actuală C. S.R.L.), cât şi debitoarea cedată B., cu privire la neexecutarea culpabilă la scadenţa din 31.01.2013 a creditului contractat. Potrivit actului adiţional nr. x la contractul de credit nr. x/23.10.2008, modificat prin actele adiţionale nr. 1-17, scadenţa creanţei E. a fost stabilită la data de 31.01.2013.

Cu privire la aprecierea Curţii referitoare la momentul la care recurenta se putea prevala de beneficiul propriei garanţii, respectiv numai ulterior neexecutării obligaţiilor garantate cu respectiva garanţie, recurenta arată că această concluzie este fără fundament legal, având în vedere dispoziţiile din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, coroborat cu dispoziţiile art. 567 C. proc. civ., precum şi art. 2.401 alin. (1) şi art. 2.403 din noul C. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar H., I. S.P.R.L. sunt următoarele:

Recurenta invocă fapul că instanţa de apel a nesocotit obligaţia impusă de către instanţa de casare, de a clarifica pe deplin regimul juridic aplicabil cesiunii de creanţă - calificată drept garanţie reală mobiliară, instanţa de apel limitându-se la enumerarea generică a normelor aplicabile, fără să indice temeiurile de drept care au condus-o la concluzia priorităţii/prevalenţei creanţei chirografare aparţinând A. asupra creanţe garantate a E.

Astfel, potrivit recurentei, deşi instanţa de apel a enumerat în mod generic (şi doar parţial) normele juridice aplicabile garanţiilor reale mobiliare, enumerând articole din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 şi din C. civ., nu s-a analizat, în realitate, în mod concret, regimul juridic aplicabil constituirii, publicităţii şi opozabilităţii, respectiv priorităţii specifice cesiunii de creanţă cu funcţia de garanţie reală mobiliară, ce a fost incheiată prin contractul de cesiune nr. x/02.08.2010.

Recurenta susţine şi că instanţa nu a analizat în nici un fel efectele juridice pe care constituirea garanţiei E. si înscrierea sa în A.E.G.R.M. le produc asupra debitorului cedat B., respectiv asupra terţului - pretins creditor chirografar - A..

Prin neindicarea temeiurilor de drept care au condus la concluzia priorităţii creanţei chirografare a A., în raport de creanţa garantată a E., au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea procesuală produsă neputând fi înlaturată decât prin anularea hotărârii recurate în condiţiile art. 304 pct. 5, raportat la art. 105 C. proc. civ.

Recurenta arată că S.C. A. S.R.L., în calitate de subantreprenor şi creditor al subantreprenorului G. S.R.L. este înscrisă în tabelul definitiv consolidat al debitoarei G. S.R.L. cu o creanţă în cuantum de 7.248.449,45 RON, creanţă identică cu cea solicitată de reclamata A. S.R.L. în prezenta cauză.

În aceste condiţii, recurenta apreciază că au fost încălcate prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, instanţa de apel fiind ţinută sa pună din oficiu în discuţia părţilor suspendarea acţiunii formulate de A. în prezenta cauză.

Recurenta arată că, prin admiterea cererii formulate de A. în prezenta cauză au fost încălcate atât dispoziţiile art. 36, cât şi cele ale art. 76 din Legea nr. 85/2006, fiind nesocotit scopul reglementarii legii speciale, derogatorie de la prevederile dreptului comun, respectiv de înlăturare a incertitudinilor cu privire la masa credală a societăţilor insolvente/falite G. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., de protejare a averii societăţilor insolvente, precum şi caracterul concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei.

Devin astfel, potrivit recurentei, incidente motivele de recurs reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 305 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs invocat vizează nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a legii, repectiv a dispoziţiilor speciale şi imperative prevăzute de art. 2, art. 3, art. 36, art. 76, art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, nefîind îndeplinita condiţia existenţei unui lanţ neîntrerupt de datorii între beneficiar (B.), antreprenorul general (C. S.R.L.) şi subantreprenori, printre care pretinde că se numără şi A. S.R.L., prin raportare la dispoziţiile imperative ale art. 76 din Legea nr. 85/2006 (care instituie decăderea din dreptul de a mai pretinde plata unei creanţe neinscrise în tabel, în condiţiile legii), condiţia prevăzută de art. 1.856 teza finală C. civ., nu este îndeplinită, cererea A. fiind inadmisibilă.

Admiterea cererii de chemare în judecată formulată de A. conduce către situaţia contrară Legii nr. 85/2006, în care un terţ, care nu este creditor al societăţii în faliment C. S.R.L., obţine satisfacerea unei creanţe în detrimentul tuturor creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe al acestei societăţi.

Pe altă parte, arată recurenta, admiterea cererii de chemare în judecată formulata de A. conduce la situaţia contrară Legii nr. 85/2006, în care creditorul chirografar A. al debitoarei G. S.R.L. (aflată şi ea în faliment), obţine satisfacerea creanţei sale în detrimentul tuturor creditorilor cu acelaşi rang de preferinţă înscrişi în tabelul definitiv consolidat al debitoarei, fiind astfel încălcate dispoziţiile imperative ale art. 121, art. 123 din Legea nr. 85/2006, privind ordinea distribuirii sumelor obţinute din lichidarea averii debitoarei falite, respectiv ordinea de preferinţă a

Recurenta arată, de asemenea, că prin raţionamentul din considerentele deciziei recurate, în sensul că la data înregistrării cererii de chemare în judecată formulata de A. nu fuseseră încă deschise procedurile de insolvenţă a S.C. G. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., sunt încălcate dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, regimul juridic specific acţiunii directe reglementate de art. 1.856 C. civ. şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000, care instituie principiul prevalenţei legii speciale.

Recurenta invocă şi interpretarea şi aplicarea greşită a legii - dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţia României, prin discriminarea creditorilor înscrişi în tabel, care s-au conformat cu bună-credinţă dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

O altă critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile garanţiilor mobiliare având ca obiect garanţia reală mobiliară deţinută de E. faţă de debitoarea sa S.C. C. S.R.L., respectiv încălcarea regimului juridic şi a regulilor de opozabilitate şi prioritate aplicabile acestei garanţii reale mobiliare, în conformitate cu dispoziţiile art. 9, art. 18 alin. (2), art. 28, art. 29 din Legea nr. 99/1999, dar şi a dispoziţiilor art. 2.345 alin. (2), art. 2.346, art. 2.370 din noul C. civ., respectiv dispoziţiile art. 104 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, instanţa de apel, a apreciat că se poate prezuma, în condiţiile art. 1203 C. civ. (prezumţie pe care instanţa de apel a utilizat-o în mod repetat, cu încălcarea rolului activ), că S.C. C. S.R.L. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de plată începând cu data la care s-a deschis faţă de aceastăsocietate procedura insolvenţei, respectiv 18.06.2013, motiv pentru care şi apelanta-intervenientă E. se putea prevala de garanţia sa numai de la acestă dată.

Cu alte cuvinte, în temeiul dispoziţiilor art. 94, art. 18 alin. (2), art. 20, art. 28, art. 98 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, având în vedere că la data de 18.07.2011, deci anterior chiar încheierii contractului de subantrepriză dintre A. şi S.C. G. S.R.L., s-a făcut înscrierea in A.E.G.R.M. a actului adiţional nr. x, de la această dată creanţa E. împotriva "debitorului cedat" B. a devenit opozabilă şi preferabilă, inclusiv pentru transa 20 din contractul de antrepriză, faţă de toţi creditorii chirografari sau cu garanţii reale de rang inferior, care ar fi invocat creanţe având la origine acelaşi contract de antrepriză dintre S.C. C. S.R.L. şi B..

Contrar considerentelor din decizia pronunţată în apel, recurenta apreciază că nu poate fi pus un semn de egalitate între efectivitatea unei ipoteci mobiliare şi exigibilitatea garanţiei.

Recurenta consideră că, şi în ipoteza în care ar s-ar aprecia ca fiind aplicabile dispoziţiile din noul C. civ. cu privire la ipotecile mobilare, concluzia nu poate fi decât prioritatea creanţei garantate a E. faţă de cea chirografară a reclamantei A., în conformitate cu dispoziţiile art. 2409 alin. (3), art. 2345 alin. (2) noul C. civ., contrar considerentelor deciziei recurate prin care s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Examinând motivele de recurs invocate în prezenta cauză, prin raportare de decizia atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursurile declarate sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-intervenientă E. S.A. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctul 5 C. proc. civ. relativ la încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi nerespectarea ordinii de soluţionare a incidentelor procedurale, este fondat pentru argumentele ce vor fi expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cele ce urmează:

Ca incident procedural, excepţia se va soluţiona cu prioritate faţă de actele de cercetare a cauzei în fond. Mai mult, excepţia, prin neregularitătile pe care le aduce în discuţie şi a căror soluţionare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecăţii. În acest sens, conform prevederilor art. 137 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., soluţionarea excepţiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. Regula generală stabilită de C. proc. civ. este ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei - art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Precizarea din art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere, generic, regula ca excepţia procesuală să fie rezolvată înainte de analiza fondului, indiferent de soluţia ce urmează să fie dată acesteia (de admitere sau respingere).

Instanţa trebuie să califice în mod corect excepţiile invocate şi să stabilească ordinea de soluţionare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan.

Respectarea principiului dreptului la apărare si a principiului contradictorialităţii impune punerea în discuţie în contradictoriu cu părţile a calificării aşa-zisei excepţii ca apărare de fond sau, eventual, invers, dacă este cazul; instanţa se va pronunţa prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicţional fiind lipsit de transparenţa pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte reţine că, deşi excepţia inadmisibilităţii acţiunii directe a subantreprenorului a fost invocată de intervenienta C. S.R.L. încă de la termenul din data de 30 mai 2018, instanţa de apel a apreciat ca fiind prioritara necesitatea discutării probelor cu încălcarea regulii de prioritate instituită de dispoziţiile articolului 137 alin. (1) C. proc. civ., menţinând această stare de incertitudine până la momentul rămânerii în pronunţare -17 aprilie 2019, când a pus în discuţie calificarea excepţiei invocate ca fiind o apărare de fond.

Înalta Curte reţine, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al părţilor şi a principiului contradictorialităţii, prin ignorarea normei din art. 137 C. proc. civ. şi a naturii juridice a incidentului procedural care oblige instanţa de judecată fie la o soluţionare imediată, fie la o calificare, tot imediată, a incidentului intervenit ca fiind o simplă apărare de fond, după ce acest aspect a fost pus în discuţia părţilor, fie la unirea excepţiei invocate cu fondul cauzei, în condiţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, incidentele procesuale, categorie în care se regăsesc şi excepţiile procesuale, impun o reacţie imediată a instanţei de judecată, întrucât ele reprezintă un mijloc de apărare pus la îndemâna părţilor cu scopul de a pune capăt procesului înainte de a se intra în cercetarea judecătorească, astfel încât instanţa este obligată să ia măsura, prin încheiere motivată, de soluţionare sau de recalificare pentru respectarea dreptului de apărare atât al părţii care a invocat un atare incident, cât si al celei căreia i se opune, asigurând transparenţa actului jurisdicţional şi, implicit, dreptul de acces la instanţă.

Recurenta-intervenientă E. S.A. a mai invocat în cadrul motivelor formulate, încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat ca fiind de prisos analizarea tuturor motivelor de apel formulate de intervenientă prin cererea sa de apel, deoarece, constatarea ca fondate a acestora nu determină admiterea cererii de intervenţie voluntară formulată, recurenta-intervenientă susţinând că, astfel, soluţia instanţei de apel este una pur formală, făcând dificilă exercitarea controlului judecătoresc.

Înalta Curte reţine ca fiind întemeiată şi critica recurentei-interveniente E. S.A., privind neanalizarea şi nesoluţionarea motivată a tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, critică întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Conform textului de lege menţionat, casarea se poate solicita atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii. Motivul de casare arătat este consecinţa firească a nerespectării dispoziţiilor art. 165 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătoreşti, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, menţionându-se argumentele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au respins cererile părţilor.

Fără îndoială, motivarea hotărârii este un atribut esenţial al acesteia, de natură să le explice părţilor soluţia primită şi să le determine să o accepte, fiind astfel o garanţie implicită împotriva unei eventuale atitudini arbitrare a judecătorului, dar şi o condiţie esenţială pentru a se realiza controlul judiciar de către instanţa ierarhic superioară.

Motivarea clară, convingătoare şi completă a hotărârii judecătoreşti, datorită importanţei sale în explicarea soluţiei pronunţate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - articolul 6, paragraful 1- din perspectiva dreptului părţilor la un proces echitabil. Evident, însă, că pentru ca partea să pretindă sancţionarea de ordin juridic pentru nemotivarea hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute de art. 165 alin. (1) pct. 5 - nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunţat instanţa prin hotărârea atacată cu un astfel de motiv de casare, partea să fi formulat motive rămase neexaminate.

Analizând apelul declarat în cauză de către intervenienta principală, în examinarea căruia s-a pronunţat decizia criticată pentru această vulnerabilitate, precum şi considerentele acestei hotărâri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat în considerentele deciziei pronunţate că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel ale intervenientei principale întrucât "constatarea ca fondate a acestora" nu este de natură să ducă la admiterea cererii de intervenţie principală formulată.

Un atare considerent al instanţei de apel lipseşte de fundament juridic soluţia dată de cea de-a doua instanţă de fond cu privire la cererea de intervenţie voluntară principală a recurentei-interveniente, fiind de natură să creeze confuzie în privinţa temeiniciei cererii de apel a părţii, în condiţiile în care instanţa de apel nu a soluţionat apelul intervenientei principale prin admiterea vreunui incident procesual, ci a dat o soluţie pe fondul cauzei. Alegând să nu mai răspundă unor critici cuprinse în cererea de apel, pe care curtea însăşi le apreciază ca "posibil fondate", instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, făcând imposibil controlul judecătoresc pe aspectele neanalizate şi aducând atingere garanţiei părţii implicate împotriva unei soluţii arbitrare, cu atât mai mult cu cât în cauză nu este vorba despre o simplă omisiune în analizarea motivelor de apel, în condiţiile în care instanţa de apel face aprecieri cu privire la eventualul caracter fondat al acestor motive.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine că, atât recurenta-intervenientă principală, E. S.A., cât şi recurenta-intervenientă în interesul acesteia, C. S.R.L., au invocat în faţa instanţei de recurs încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispoziţiilor instanţei de casare, critică ce atrage casarea deciziei instanţei de apel în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurenta-intervenientă E. S.A. a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel a respins toate probele solicitate de părţi, cu motivarea că decizia de casare obligă instanţa de rejudecare exclusiv la o reanalizare a probelor deja administrate. Totodată, recurenta-intervenientă a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul respingerii probelor noi, întrucât nu au fost solicitate în primul ciclu procesual.

Potrivit art. 315 C. proc. civ.:

"(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. (2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (31) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege. (4) La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător".

Din analiza şi interpretarea textului de lege enunţat rezultă că, în caz de casare cu trimitere, problemele de drept soluţionate de instanţa de casare şi probele indicate de aceasta sunt obligatorii pentru instanţa de fond a cărei hotărâre a fost casată. Cu toate că situaţia de fapt nu poate fi stabilită de instanţa de casare, aprecierile instanţei de recurs asupra stării de fapt nefiind obligatorii pentru judecătorii fondului, aceştia sunt obligaţi să reanalizeze faptele indicate în decizia de casare şi să administreze toate probele pentru stabilirea exactă a acestora,

În caz contrar decizia din apel putând fi din nou casată, întrucât, după casare, soluţia trebuie să se fundamenteze pe o cercetare aprofundată a tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei.

Cu referire la decizia ce face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, după respingerea tuturor probelor solicitate de părţi în fond după casare, cu motivarea că unele nu au fost cerute în primul ciclu procesual, motivare ce încălcă textul de lege inclus în art. 315 C. proc. civ., care permite administrarea oricărui mijloc de probă după casarea cu trimitere tocmai pentru o corectă şi aprofundată analiză a fondului cauzei, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia prin reţinerea unor prezumţii simple, deşi în decizia de casare s-a reţinut că materialul probator analizat în primul ciclu procedural este deficitar, aspect ce presupune deopotrivă luarea în considerare a tuturor probelor deja administrare şi castigate cauzei, dar şi o suplimentare a probelor deja administrate, astfel încât soluţia cauzei să se fundamenteze, în măsura posibilului, înţelegând aici aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe probe certe, iar nu pe indicii ce permit formularea unor prezumţii simple. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, deşi instanţa de apel a apreciat că prin decizia de casare i s-a solicitat o reanalizare a probelor deja administrate, a reţinut că scadenţa obligaţiei de restituire a creditului de către debitoarea-antreprenor C. S.R.L. ar fi data intrării în insolvenţă a acestei societăţi, aplicând în cauză dispoziţiile art. 1169 C. proc. civ. faţă de intervenienta principală, fără să analizeze înscrisurile depuse în acest sens de către intervenientă în volumul II al dosarului de fond, în sensul de a le reţine ca având valoare probatorie sau de a le înlătura motivat.

La rândul său, recurenta-intervenientă accesorie C. S.R.L. a invocate, în cadrul motivului de casare fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că instanţa de apel a nesocotit obligaţia impusă de instanţa de casare de a califica pe deplin regimul juridic aplicabil cesiunii de creanţă - calificată drept garanţie reală mobiliară, instanţa limitându-se la o enumerare a textelor de lege aplicabile, fără să indice temeiurile de drept care au condus-o la concluzia priorităţii creanţei chirografare a reclamantei faţă de creanţa garantată a intervenientei principale.

Înalta Curte reţine că şi această critică este întemeiată, întrucât în examinarea cererii de intervenţie principală, curtea de apel şi-a fundamentat soluţia pe reluarea argumentelor relative la caracterul de garanţie reală mobiliară şi nu de simplă cesiune de creanţă, a actului din care izvorăşte creanţa intervenientei principale, aspect dezlegat irevocabil prin decizia de casare care a menţinut soluţia dată în primul ciclu procesual, fără să-şi fundamenteze soluţia pe interpretarea textelor reţinute că aplicabile acestei instituţii juridice de către însăşi instanţa de casare, texte incluse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999, a căror simplă enumerare se regăseşte în motivarea deciziei atacate, concluzia priorităţii creanţei reclamante faţă de creanţă intervenientei principale, fiind practic ruptă de textele din legea specială a căror interpretare a fost impusă prin prima decizie de casare, concluzia instanţei de apel bazându-se pe argumentul temporal - momentul scadenţei obligaţiei din contractul de credit, şi acesta reţinut în temeiul unei prezumţii simple, conform art. 1203 C. proc. civ. Or, sensul deciziei de casare era de interpretare a normelor din legea specială şi de analizare a naturii juridice a garanţiei reale mobiliare, având în vedere că în prezenta cauză se pune problema stabilirii ordinii de prioritate între creanţa garantată a intervenientei principale şi, respectiv, creanţa solicitată în prezenta cauză de reclamanta titulară a acţiunii directe, reglementată de art. 1856 din C. civ. nou, acţiune directă ce reprezintă la rândul său un privilegiu al titularului, întrucât are ca efect imediat indisponibilizarea creanţei debitorului direct împotriva subdebitorilor, însă cu respectarea tuturor principiilor aplicabile acestei acţiuni, între care şi principiul potrivit căruia, titularul acţiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său direct, în speţă, G. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speţă antreprenorul C. S.R.L., întrucât titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât debitorul său imediat în calitate de creditor al subdebitorului.

Înalta Curte mai reţine că în cauză ambele părţi au formulat şi critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, cu precădere a dispoziţiilor din Legea specială nr. 85/2006, dar şi a principiilor care guvernează instituţia juridică a acţiunii directe reglementată de art. 1856 din C. civ. nou.

Întrucât în cauză, instanţa supremă a reţinut ca întemeiate criticile de nelegalitate ce impun casarea hotărârii atacate, nefiind pronunţată o hotărâre irevocabilă pe fondul cauzei, nu mai pot fi analizate în prezenta fază procesuală motivele de recurs invocate în baza punctului 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât acestea privesc fondul cauzei.

Faţă de motivele de casare reţinute în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de intervenienta principala E. S.A. şi de intervenienta accesorie C. S.R.L. şi, în baza art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza aceleaşi instanţe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-intervenientă E. S.A. şi de recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar H., I. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în vederea rejudecării.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 08 iulie 2020.