Validity of cassation grounds and standing to appeal a civil counterclaim in public property rental disputes

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial la Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş a chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 191.218,74 de RON, TVA inclus, reprezentând venituri din închirierea spaţiilor din incinta imobilului cu destinaţie de incubator de afaceri, imobil proprietate publică, la care se adaugă majorări şi penalităţi până la data plăţii integrale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 173 - 176 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 1 alin. (8) şi următoarele din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 192 şi următoarele C. proc. civ.

La 23 mai 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să stabilească faptul că obligaţia de plată a societăţii pârâte faţă de reclamantă este în cota de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, şi anume suma totală de 47.014,95 RON.

Reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş a depus la dosar întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acesteia, iar pe cale de excepţie a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, în condiţiile art. 40 din C. proc. civ., raportat la faptul că această parte nu este titularul dreptului de administrare privind imobilul cu destinaţie de incubator de afaceri.

Pârâta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar la data de 21 septembrie 2016 o precizare a cererii reconvenţionale, prin care, faţă de apărările A.J.O.F.M. Timiş de la pct. I al întâmpinării la cererea reconvenţională depusă la 10 iunie 2016 la dosar, a învederat instanţei că înţelege să cheme în judecată, ca pârâtă în cadrul cererii reconvenţionale, alături de prima pârâtă, şi pe Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM).

Prin urmare, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei să stabilească că obligaţia sa de plată faţă de reclamanta A.J.O.F.M. Timiş şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este în cotă de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, şi anume suma totală de 47.014,95 RON.

2. Prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2016 Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea secţiei a II-a civile a Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile a Tribunalului Timiş sub nr. x/2016* la 19 octombrie 2016.

Prin încheierea din 21 martie 2017, în temeiul art. 132 alin. (3) şi art. 136 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza spre soluţionare Curţii de Apel Timişoara, suspendând judecarea litigiului până la soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 16/CC/PI din 10 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost stabilită competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş la 22 aprilie 2017, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 514/PI din 14 mai 2018, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele de bani scadente anterior datei de 22 martie 2013, cu consecinţa că a fost respinsă cererea de chemare în judecată pentru sumele de bani scadente anterior acestei date, ca fiind prescrisă. Au fost respinse excepţiile lipsei de obiect, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AJOFM Timiş, autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocupare Forţei de Muncă şi cu pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, având ca obiect pretenţii. S-a constatat că reclamanta are obligaţia de plată către pârâtă a unei cote de 50% din contravaloarea chiriilor încasate în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014 şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut pe fondul cauzei că între reclamantă şi pârâta S.C. A. S.R.L. s-a încheiat contractul nr. x/18.04.2007, demersuri ce au fost comunicate şi aprobate de către ANOFM şi că la art. II pct. 3 se prevede că au prioritate firmele înfiinţate de către personal disponibilizat MAPN, din grupul ţintă, permiţându-se şi accesul unor firme terţe, dacă nu sunt solicitări din partea grupului ţintă sau dacă există spaţiu disponibil. Totodată, s-a constatat că la art. V pct. 2 se impune în sarcina reclamantei, în calitate de autoritate contractantă, de a institui o comisie de coordonare a activităţii incubatorului, iar la dosarul cauzei nu a fost depus niciun raport al acestei comisii sau alt înscris din care să rezulte că a existat o firmă din grupul ţintă care să fi solicitat spaţiu de închiriat şi să fi fost refuzată, deoarece nu ar exista spaţiu ca urmare a ocupării acestuia de o formă terţă.

Prin urmare, a rezultat că părţile nu au reglementat relaţiile comerciale dintre ele, referitoare la veniturile încasate de pârâtă ca urmare a închirierii unor spaţii din incubator unor firme terţe grupului ţintă.

Fiind vorba despre contracte de închiriere a unor bunuri proprietate publică, prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, însă cum titularul dreptului de administrare al incubatorului este pârâta, faţă de obiectul contractului descris la art. II, s-a reţinut că la stabilirea acestui procent trebuie să se ţină cont de cheltuielile efectuate de pârâtă cu spaţiul în litigiu, respectiv cheltuieli de intabulare, reparaţii, conservare, asigurare plată impozite, amenajare, cu salariile etc.

Prima instanţă a constatat că aceste cheltuieli sunt în cuantum de 1.914.691,85 RON cu TVA - pentru perioada 2007-2017, că suma totală a chiriilor încasate între 22 martie 2013 şi până la încetarea contractelor de închiriere este de 99.011,62 RON cu TVA.

Totodată, s-a reţinut că cererea reconvenţională este întemeiată stabilind o cotă de 50% din venituri ca revenind pârâtei motiv pentru care a admis-o în limitele arătate, adică suma de 49.505,81 RON, cu TVA.

Prin încheierea din 14 iunie 2018, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 514/NPI/14.05.2018 cu privire la menţiunile din dispozitiv referitoare la cheltuielile de judecată, în sensul obligării reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 6700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Prin decizia civilă nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă s-au respins apelurile declarate de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, împotriva acestei sentinţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în raport cu soluţia pronunţată de către prima instanţă, pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu justifică un interes în promovarea căii de atac.

În acest sens, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 514/PI/14.05.2018 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, s-a admis cererea reconvenţională, exclusiv la reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, iar soluţia de respingere împotriva pârâtaei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu atrage obligarea acesteia la îndeplinirea niciunei dispoziţii.

S-a mai reţinut că Tribunalul Timiş nu a admis acţiunea în forma precizată, dispozitivul sentinţei civile nr. 514/PI/14.05.2018 nu o vizează şi pe pârâta reconvenţională Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), ca urmare, aceasta nu dovedeşte interesul în promovarea apelului.

Instanţa de apel a subliniat că interesul trebuie să fie unul direct, personal şi efectiv, în demersul părţii, însă apelanta-pârâtă nu dovedeşte interesul practic şi vreun eventual câştig în ipoteza admiterii apelului, având în vedere că toate argumentele sunt formulate, de fapt, în sprijinul susţinerilor apelantei-reclamante AJOFM Timiş, nu în interes propriu, motiv pentru care apelul a fost respins.

Cu privire la apelul declarat de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, instanţa de apel a reţinut că şi în materie de prescripţie extinctivă se va aplica legislaţia de drept comun, respectiv art. 3 din Legea nr. 167/1958, în vigoare la data încheierii contractului dedus judecăţii. Totodată, s-a constatat că actele emise de Curtea de Conturi nu sunt acte de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei, astfel că în mod legal prima instanţă a admis excepţia prescripţiei.

În privinţa sumei indicate de reclamantă, aferentă chiriilor încasate în perioada anterioară datei de 22 martie 2013 respectiv 3 ani anteriori depunerii acţiunii, 22.03.2016, s-a reţinut că a operat prescripţia extinctivă.

În ceea ce priveşte motivele de apel formulate pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin decizia Curţii de Conturi nu se stabileşte în sarcina AJOFM Timiş obligaţia de a recupera întreaga sumă reprezentând chirii încasate de intimata-pârâtă, ci exclusiv efectuarea demersurilor şi luarea măsurilor cu privire la veniturile obţinute în urma încheierii de contracte de închiriere cu clienţii care nu fac parte din grupul ţintă.

Astfel, contrar susţinerilor apelantei, decizia Curţii de Conturi nu reprezintă un titlu executoriu cu privire la plata sau restituirea unor sume încasate cu titlu de chirie, ci este un act administrativ care stabileşte în sarcina apelantei AJOFM o obligaţie de diligenţă - aceea de a întreprinde demersurile care se impun şi pentru perioada de timp neprescrisă, deci, în ceea ce o priveşte pe aceasta, obligaţiile nu sunt opozabile şi intimatei.

S-a subliniat că prima instanţă nu a dat mai mult decât s-a cerut prin constatarea faptului că, faţă de raportul de cheltuieli-venituri, cererea reconvenţională este întemeiată şi prin stabilirea unei cote de 50% din venituri ca revenind reclamantei pârâte reconvenţional, adică a sumei de 49.505,81 RON, cu TVA.

Stabilirea acestei sume este raportată la dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora, în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20 - 50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului Local prin care s-a aprobat închirierea, fiind justificată acordarea procentului de 50% în favoarea intimatei, în calitate de administrator al incubatorului. Pentru a stabili astfel, instanţa a avut în vedere şi cheltuielile efectuate cu administrarea, iar stabilirea unui procent inferior celui de 50% ar conduce la situaţia în care societatea nu numai că nu ar realiza vreun profit din această activitate în această perioadă de timp, dar ar fi într-o pierdere evidentă.

S-a mai constatat că este fără suport şi susţinerea apelantei AJOFM potrivit căreia, prin stabilirea procentului de 50% de către instanţă, aceasta şi-ar fi depăşit competenţa, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, câtă vreme apelanta nu a depus anterior nicio diligenţă în acest sens, dar şi faţă de faptul că aprecierea instanţei este în deplină concordanţă cu prevederile cuprinse în art. 16 al Legii nr. 213/1998.

4. La 22 ianuarie 2019, respectiv la 8 februarie 2019, reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş şi pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei civile atacate, având în vedere că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi, pe cale de consecinţă, în rejudecare, a solicitat să se constate legalitatea şi temeinicia petitelor sale şi să se respingă pretenţiile formulate de către pârâta S.C. A. S.R.L.

În opinia recurentei-reclamante, în mod eronat instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune reprezentând sumele de bani datorate de către S.C. A. S.R.L. anterior datei de 22 martie 2013, acest debit fiind constatat prin decizia Camerei de Conturi, motiv pentru care, ţinând seama de natura juridică a deciziei, care reprezintă titlu executoriu în ceea ce priveşte constatarea debitului, termenul de prescripţie extinctivă curge de la data comunicării deciziei.

De asemenea, s-a mai arătat că prin demersurile iniţiate, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş nu a solicitat constatarea debitului, ci obligarea debitorului la plată, întrucât acesta nu şi-a îndeplinit benevol obligaţia derivând prin decizia Curţii de Conturi, fapt pentru care prescripţia dreptului de a solicita obligarea debitorului la plată începe să curgă, în opinia recurentei-reclamante, de la data rămânerii definitive a deciziei Camerei de Conturi.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a subliniat că prin decizia instanţei de apel s-a dispus, cu autoritate de lucru judecat, ca S.C. A. S.R.L. să fie obligată să restituie integral sumele încasate cu titlu de chirie de la acele firme incubate care nu fac parte din grupul-ţintă. Având în vedere dispoziţiile Curţii de Conturi privind reformularea măsurii contestate, recurenta-reclamantă a aplicat termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani, solicitând restituirea sumelor pe o perioadă de 3 ani anterior constatării Curţii de Conturi.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei supreme să constate că instanţa de apel, în mod nelegal şi netemeinic, a acordat mai mult decât s-a cerut, depăşind limitele învestirii sale, întrucât prin acţiunea reconvenţionala formulată, S.C. A. S.R.L. a solicitat dreptul de a reţine 50% din sumele încasate. Aceste sume au fost încasate de către S.C. A. S.R.L. în temeiul unor contracte de închiriere cu diferite firme, A.J.O.F.M. Timiş neavând calitatea de parte contractuală, fapt pentru care, nefiind locator, nu a încasat nicio sumă cu titlu de chirie de la acele entităţi care aveau calitatea de locatari.

Prin urmare, s-a solicitat constatarea faptului că sumele încasate de către S.C. A. S.R.L. nu au fost utilizate pentru amenajarea spaţiului în care şi-a desfăşurat activitatea, nefiind alocate sume pentru îmbunătăţirea acestui imobil şi creşterea valorii sale, iar, la părăsirea imobilului, S.C. A. S.R.L. s-a asigurat ca toate aceste îmbunătăţiri să fie complet nefuncţionale.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare a solicitat admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei civile nr. 514/PI din 14 mai 2018, pronunţata de Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civila, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea civilă pronunţată de aceeaşi instanţa la 14 iunie 2018, în sensul respingerii cererii reconvenţionale astfel cum a fost precizată.

Astfel, s-a învederat că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente în materia sistemului asigurărilor pentru şomaj şi a stimulării ocupării forţei de muncă.

Recurenta-pârâtă a precizat că în cauză nu se poate reţine ca A.N.O.F.M. nu justifică un interes în promovarea căii de atac, având în vedere că sumele reţinute prin decizia nr. 29 din 4 aprilie 2014, emisă de Camera de Conturi a judeţului Timiş a fi încasate de pârâta S.C. A. S.R.L. din contracte de închiriere constatate a fi fost încheiate cu clienţi care nu fac parte din grupul-ţintă constituie prejudiciu la bugetul asigurărilor pentru şomaj, administrat potrivit legii de către A.N.O.F.M. şi care se impun a fi recuperate, astfel cum s-a dispus de către Curtea de Conturi, în vederea asigurării reîntregirii veniturilor acestui buget.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de nelegalitate invocat în cererea de apel, prin care s-a argumentat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel cum se aflau în vigoare la data încheierii contractului.

În acest sens, s-a învederat că sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, avut în vedere de prima instanţă, în cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului Judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului Local prin care s-a aprobat închirierea.

Or, în cauză, contractele de închiriere cu firmele incubate au fost încheiate de către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. în executarea contractului, iar nu de titularul dreptului de administrare, aspect ignorat de către instanţa de apel.

5. La 12 aprilie 2019, intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul promovat de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, prin care a invocat excepţia nulităţii acestui recurs, raportat la faptul că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ.. Totodată, s-a învederat că recurenta-reclamantă nu a indicat în cadrul recursului care sunt articolele de lege încălcate de instanţa de apel şi care este considerentul instanţei care contravine acestor dispoziţii legale.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat având în vedere că instanţa de apel a răspuns în mod legal tuturor criticilor invocate în apel.

La 10 mai 2019, recurenta-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit că recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, conform dispoziţiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile au înţeles să nu îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen de judecată la 31 martie 2020. Totodată, a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, invocată de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

La termenul din 31 martie 2020, s-a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluţia din 25 mai 2020, dosarul a fost repus pe rol, fixându-se termen în cauză la 7 iulie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

6.1 Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În raport cu aceste consideraţii, se constată că, deşi formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs a recurentei-reclamante vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

În cuprinsul recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a menţinut soluţia primei instanţe cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune referitoare la sumele de bani datorate de către S.C. A. S.R.L. anterior datei de 22 martie 2013, acest debit fiind constatat prin decizia Camerei de Conturi, motiv pentru care, recurenta a susţinut că termenul de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte constatarea debitului curge de la data comunicării deciziei.

Totodată, s-a susţinut că în cauză s-a solicitat obligarea debitorului la plată, întrucât acesta nu şi-a îndeplinit benevol obligaţia derivând din decizia Curţii de Conturi, din această perspectivă susţinându-se că prescripţia dreptului de a solicita obligarea debitorului la plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei Camerei de Conturi.

În realitate, prin intermediul acestor critici, recurenta-reclamantă contestă modul în care instanţa de apel a stabilit şi interpretat starea de fapt a litigiului, documentele avute în vedere la stabilirea acestei situaţii de fapt cu privire la curgerea termenului de prescripţie extinctivă prin raportare la curgerea debitului şi obligarea debitorului la plată, aspecte care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia.

Modul în care au fost construite aceste critici nesocoteşte caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse şi analizate deoarece vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care verificarea lor din perspectiva motivelor de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., este exclusă.

Situaţia este identică şi în privinţa criticii privind modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat deoarece, în realitate sunt prezentate chestiuni de fapt şi de interpretare a probelor, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs, fiind exclus a fi analizate în cadrul controlului de nelegalitate al deciziei recurate.

Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a învederat că sumele încasate de către pârâta S.C. A. S.R.L. nu au fost utilizate pentru amenajarea spaţiului în care şi-a desfăşurat activitatea, nefiind alocate sume pentru îmbunătăţirea acestui imobil şi creşterea valorii sale, iar, la părăsirea imobilului, S.C. A. S.R.L. s-a asigurat ca toate aceste îmbunătăţiri să fie complet nefuncţionale. Sub acest aspect, s-a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, acordând mai mult decât s-a cerut, deoarece prin cererea reconvenţională, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat dreptul de a reţine 50% din sumele încasate.

Înalta Curte observă că şi în această privinţă sunt reluate aspecte generice de fond cu privire la care s-a pronunţat Tribunalul Timiş, analizate ulterior de către Curtea de Apel Timişoara, recurenta-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş reiterând în realitate prin recurs, aspectele faptice arătate de către aceasta în faţa instanţei de apel, criticile vizând practic soluţia primei instanţe şi aspectele de fond care au stat la baza sentinţei, menţinută prin respingerea apelului.

Recurenta-reclamantă şi-a încadrat motivele de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit şi care este considerentul instanţei care contravine acestor dispoziţii legale.

Mai mult decât atât, verificând motivele de recurs dezvoltate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că acestea nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În acest context, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.. În consecinţă, invocare de către recurenta-reclamantă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este doar formală, nefiind invocate veritabile critici de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în dispoziţiile legale invocate de parte.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să facă posibilă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi, în consecinţă, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

6.2 Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă a susţinut că motivarea instanţei de apel potrivit căreia această parte nu justifică un interes în promovarea căii de atac, deoarece admiterea cererii reconvenţionale nu atrage obligarea acesteia la îndeplinirea niciunei dispoziţii, este nefondat, deoarece prin sentinţa apelata prima instanţă a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, precum şi cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti.

În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel în sensul că Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu justifica un interes în promovarea căii de atac, recurenta-pârâtă a învederat că acest argument este neîntemeiat, instanţa de apel pronunţându-se cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materia sistemului asigurărilor pentru şomaj şi a stimulării ocupării forţei de muncă, având în vedere că Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti este o instituţie publică de interes naţional.

Analizând decizia recurată, se observă că instanţa de apel a reţinut în considerente că, în raport cu soluţia pronunţată de către prima instanţă, pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu justifică un interes în promovarea căii de atac.

În acest sens, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 514/PI/14.05.2018 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, s-a admis cererea reconvenţională, împotriva reclamantei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, iar soluţia de respingere faţă de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu atrage obligarea acesteia la îndeplinirea niciunei dispoziţii.

S-a mai reţinut că Tribunalul Timiş nu a admis acţiunea în forma precizată, dispozitivul sentinţei civile nr. 514/PI/14.05.2018 nu o vizează şi pe pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), ca urmare, aceasta nu dovedeşte interesul în promovarea apelului.

Instanţa de apel a subliniat că interesul trebuie să fie unul direct, personal şi efectiv, în demersul părţii, însă apelanta-pârâtă nu dovedeşte interesul practic şi vreun eventual câştig în ipoteza admiterii apelului, având în vedere că toate argumentele sunt formulate, de fapt, în sprijinul susţinerilor apelantei-reclamante AJOFM Timiş, nu în interes propriu, motiv pentru care apelul a fost respins.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu şi-a întemeiat recursul în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Cu toate acestea, criticile vizând soluţionarea greşită a excepţiei lipsei de interes în promovarea căii de atac a apelului, astfel cum au fost dezvoltate în memoriul de recurs, permit încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza cu prioritate motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva soluţionării apelului pârâtei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti de către instanţa de apel, sub acest aspect instanţa supremă reţinând următoarele:

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., solicitându-se obligarea acesteia la plata sumei de 191.218,74 de RON, reprezentând venituri din închirierea spaţiilor din incinta imobilului cu destinaţie de incubator de afaceri, imobil proprietate publică, la care se adaugă majorări şi penalităţi până la data plăţii integrale.

La 23 mai 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să stabilească faptul că obligaţia de plată a societăţii pârâte faţă de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş este în cota de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, şi anume suma totală de 47.014,95 RON.

Ulterior, la data de 21 septembrie 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a depus la dosar o precizare a cererii reconvenţionale, prin care a învederat instanţei că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârâte în cadrul cererii reconvenţionale, alături de prima pârâtă Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, şi pe Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM).

Prin urmare, pe cale reconvenţională, pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei să stabilească că obligaţia sa de plată faţă de reclamanta A.J.O.F.M. Timiş şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este în cotă de 50% din contravaloarea chiriilor încasate de societatea pârâtă în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014, şi anume suma totală de 47.014,95 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 514/PI din 14 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civile s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele de bani scadente anterior date de 22 martie 2013 şi, în consecinţă, s-a respins cererea de chemare în judecată pentru sumele de bani scadente anterior date de 22 martie 2013, ca fiind prescrisă.

Au fost respinse excepţiile lipsei de obiect, lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei AJOFM Timiş, a autorităţii de lucru judecat, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş.

A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocupare Forţei de Muncă Timiş şi pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, având ca obiect pretenţii.

S-a constatat că reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocupare Forţei de Muncă Timiş are obligaţia de plată către pârâta S.C. A. S.R.L. a unei cote de 50 % din contravaloarea chiriilor încasate în perioada 22 martie 2013 - 30 septembrie 2014.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş şi pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, care au fost respinse prin decizia civilă nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, apelul reclamantei fiind analizat pe fondul cauzei, iar cel al pârâtei sub aspectul lipsei de interes.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a constatat că apelul este lipsit de interes, în condiţiile în care cererea reconvenţională a fost admisă şi în contradictoriu cu pârâta ANOFM Bucureşti, aceasta justificând prin urmare un interes în formularea căii de atac.

Prin urmare, se constată că vătămarea suferită constă în lipsirea unui grad de jurisdicţie, raportat la faptul că instanţa de apel nu a analizat cererea pârâtei sub aspectul fondului litigiului, ci din perspectiva lipsei de interes, în promovarea căii de atac.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este întemeiată, având în vedere că cererea reconvenţională a pârâtei S.C. A. S.R.L. a fost formulată în contradictoriu atât cu reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş, cât şi cu pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, iar soluţia primei instanţei a fost în sensul admiterii cererii reconvenţionale în contradictoriu cu cele două părţi.

Astfel, contrar celor reţinute prin decizia recurată, prima instanţă a admis cererea reconvenţională formulată şi împotriva acestei părţi, după cum rezultă explicit din dispozitivul hotărârii primei instanţe, care în considerente mai reţine şi faptul că ANOFM, în calitate de titular al dreptului de administrare şi de ordonator principal de credite a aprobat toate demersurile reclamantei.

În aceste condiţii, este corectă critica potrivit căreia instanţa de apel trebuia să analizeze apelul pârâtei Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti pe fondul cauzei, deoarece prin soluţionarea apelului pârâtei ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes, recurenta-pârâtă a fost vătămată în sensul prevăzut de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost lipsită de un grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă pe fondul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea nu mai pot fi analizate în recurs, faţă de soluţia vizând încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea urmând a fi examinate de către instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelului.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului pârâtei. Va fi menţinută în rest decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Timiş împotriva deciziei civile nr. 795/A din 3 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează în parte şi trimite cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Menţine în rest decizia atacată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.