Discretionary quantification of moral damages under the principle of integral reparation, excluding proportionality limits as a ground for cassation

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 septembrie 2015, sub număr de dosar x/2015, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi cu intervenientul forţat D., obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a sumei de 6.669 euro cu titlu de daune materiale, a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi aferente acestor daune, de la data avizării dosarului de daună, respectiv 5 martie 2012, şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale şi a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, aferente acestora, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 136/1995, ale Ordinului C.S.A. nr. 5/2010.

Pârâta S.C. C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B., iar, pe fond, a solicitat ca instanţa să micşoreze cuantumul daunelor materiale şi morale solicitate.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3232 din 26 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive, cu consecinţa respingerii cererii formulate de reclamantele A. şi B..

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, apreciind că reclamanta a cunoscut de la data de 5 martie 2012 persoana responsabila de producerea accidentului şi a pagubei şi a fost în măsură să evalueze încă de la data de 8 mai 2012 daunele care i-au fost provocate.

Prin urmare, s-a reţinut că reclamanta A. a cunoscut încă de la data formulării cererii de despăgubire persoana responsabila de producerea pagubei şi întinderea pagubei, nefiind necesar să aştepte pronunţarea Ordonanţei Parchetului pentru a lua cunoştinţă de aceste elemente esenţiale pentru declanşarea litigiului judiciar.

Reclamantele au afirmat ca nu au putut acţiona mai înainte de pronunţarea Ordonanţei de clasare - 17 februarie 2015 - deoarece anterior acestui moment nu au cunoscut în întregime prejudiciul suferit, dar, în acest sens, prima instanţă a constatat că din cuprinsul Ordonanţei nu se desprinde nicio referire cu privire la existenţa sau întinderea pagubelor suferite de cele două reclamante.

3. Prin decizia civilă nr. 1353 din 14 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul promovat de apelantele-reclamante A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3232 din 26 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost anulată în parte sentinţa civilă apelată, cu privire la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi a fost reţinută cauza spre rejudecare.

La termenul de judecată din 1 februarie 2018, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererilor de pretenţii noi formulate de către apelanta-reclamantă A. la data de 14 decembrie 2017 şi 26 ianuarie 2018, iar prin încheierea din 8 februarie 2018 a respins ca neîntemeiate obiecţiunile părţilor la raportul nou de expertiză medico-legală şi cererile intimaţilor de sesizare a Comisiei superioare medico-legale, pentru motivele expuse în încheierile de şedinţă de la acele date.

4. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 636/A/2018 din 29 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D..

A fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 3527,98 RON reprezentând daune materiale, a sumei de 15.000 euro în echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor menţionate, calculate după expirarea unui termen de 10 zile de la pronunţarea deciziei şi până la achitare.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 2100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei B..

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut după prezentarea stării de fapt, că în urma accidentului rutier, reclamanta A. a suferit leziuni care, potrivit raportului de nouă expertiză medico-legală, au necesitat pentru vindecare 100-110 de zile de îngrijiri medicale, au pus în primejdie viaţa victimei, însă nu au determinat infirmitate post-traumatică ori prejudiciu estetic grav.

Potrivit înscrisului existent la dosarul Tribunalului Bucureşti, autoturismul cu nr. de înmatriculare x, condus de intervenientul forţat D., era asigurat RCA la data accidentului la societatea pârâtă S.C. C. S.A., cu poliţa seria x/01/TO/XZ nr. x.

În continuare, instanţa de apel a evocat dispoziţiile art. 998 C. civ., art. 49 teza I din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, precum şi art. 49 pct. 1 din Normele C.S.A., incidente în cauză.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., instanţa de apel a constatat că aceasta este întemeiată în parte, fiind întrunite în persoana intervenientului forţat condiţiile răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, s-a apreciat că ambii participanţi au săvârşit câte o faptă ilicită, care a creat starea de pericol ce a determinat accidentul rutier, culpa fiind comună. În lipsa unor probe certe care să dovedească un grad diferit de culpă, instanţa de apel a reţinut că aceasta aparţine în mod egal fiecărei părţi, respectiv 50% reclamantei A. şi 50% intervenientului forţat D..

S-a mai reţinut că a fost dovedită în cauză şi existenţa unui prejudiciu în persoana reclamantei A., precum şi legătura de cauzalitate a prejudiciului cu accidentul de circulaţie din 1 septembrie 2011. În acest sens, sunt avute în vedere statuările şi concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, fiind detaliate traumatismele şi leziunile suferite de reclamantă.

Din perspectiva prejudiciului material, instanţa de apel a constatat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat suma de 6.669 euro cu acest titlu, însă, în urma cercetării probelor administrate în cauză, s-a observat că nu s-a făcut dovada întregii sume solicitate, la fel cum unele înscrisuri nu au dovedit cheltuieli aflate în legătură de cauzalitate cu accidentul rutier în discuţie.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că reclamanta A. a dovedit un prejudiciu material în valoare totală de 7055,96 RON şi, având în vedere că aceasta are o culpă de 50% în producerea acestuia, suma care i se cuvine cu acest titlu a fost stabilită la 3527,98 RON.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, instanţa de apel a subliniat că accidentul rutier a avut urmări asupra sănătăţii reclamantei A., provocându-i leziuni şi dureri fizice, precum şi tulburări la nivel psihic, ceea ce a afectat calitatea vieţii reclamantei pe o perioadă de timp îndelungată. În plus, a fost evidenţiată şi angoasa produsă de accidentul care i-a pus în primejdie viaţa, cu atât mai mult cu cât reclamanta este o persoană tânără, având 24 de ani la momentul producerii evenimentului rutier. Astfel, s-a apreciat că se justifică acordarea daunelor morale pentru a compensa un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, instanţa nu a putut face abstracţie de faptul că, potrivit raportului de expertiză medico-legală, s-a constatat că reclamanta nu prezintă infirmitate post-traumatică, iar, în prezent, tabloul lezional iniţial poate fi considerat vindecat.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, în prezent, nu există consecinţe semnificative, grave, rezultate din accidentul rutier, starea de sănătate a reclamantei fiind remediată, nedovedindu-se vreo incapacitate de muncă, adaptativă, de relaţionare. În raport cu această situaţie s-a concluzionat că suma de 100.000 euro, solicitată de aceasta cu titlu de daune morale, este disproporţionată prin raportare la gravitatea prejudiciului suferit.

În acest context, instanţa de apel a considerat că suma potrivită pentru despăgubirea reclamantei A., din punct de vedere moral este de 30.000 euro, sumă aptă să asigure o satisfacţie echitabilă acesteia în raport cu prejudiciul suferit. Această sumă este în acord cu situaţia concretă a reclamantei, cu jurisprudenţa naţională şi cu realităţile sociale şi economice ale ţării. Din perspectiva jurisprudenţei, instanţa a avut în vedere tendinţele generale în această materie, neputând fi luate în considerare trimiterile pârâtei la un studiu realizat de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, atât timp cât acest studiu nu se regăseşte la dosar şi nu a fost pus în discuţia părţilor.

În plus, instanţa a evaluat prejudiciul moral prin raportare la situaţia concretă dovedită în cauză, reţinându-se şi că valoarea daunelor morale trebuie astfel stabilită încât să nu reprezinte o amendă împovărătoare pentru asigurator şi nicio sursă de îmbogăţire fără just temei pentru victimă.

Având în vedere că reclamanta A. a contribuit la producerea accidentului rutier în proporţie de 50%, sumei de 30.000 euro i-a fost aplicat acest procent, astfel că pârâta a fost obligată la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalentul în RON la data plăţii.

Instanţa de apel a dispus şi obligarea pârâtei la plata către reclamanta A. a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, aferente sumelor acordate cu titlu de daune materiale şi morale, calculate după expirarea unui termen de 10 zile de la pronunţarea acestei decizii şi până la achitare.

5. La 8 octombrie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 636/A/2018 din 29 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenta-reclamantă A. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

În argumentarea cererii de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864, apreciind cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei la suma de 15.000 euro proporţional culpei în producerea accidentului.

S-a învederat că transpunerea textelor legale reprezentate de art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864 s-a realizat în mod nelegal prin decizia recurată, deoarece instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială ale victimei ori prin raportare la prejudiciile cauzate integrităţii sale, ci pe un element nelegal şi discriminatoriu, ce nu exprimă în niciun fel consecinţele definitive ale accidentului rutier produs, reprezentat de faptul că suma solicitată ar fi reprezentat o amendă împovărătoare pentru asigurător, precum şi o sursă de îmbogăţire fără just temei pentru victimă.

În ceea ce priveşte daunele morale, s-a învederat că instanţa de apel a motivat hotărârea atacată cu încălcarea dispoziţiilor art. 61 C. civ., aceasta reţinând elemente ce ţin de starea materială generală a populaţiei, fără să ţină seama de faptul că singurul criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii, impus de prevederile legale în vigoare, este acela al întinderii prejudiciului adus victimei.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei potrivit căreia despăgubirea stabilită nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogăţire fără just temei, recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, nu poate fi vorba de lipsa unei juste cauze, raportul juridic obligaţional luând naştere în urma unei fapte de natură penală ce a cauzat prejudicii reclamantei, acesta fiind îndreptăţită la repararea integrală a prejudiciului.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, în opinia recurentei, instanţa trebuia să aibă în vedere criterii de evaluare precum conţinutul subiectiv şi importanţa socială a valorilor lezate prin săvârşirea infracţiunii, personalitatea şi profesia părţii vătămate, gravitatea şi intensitatea durerilor fizice şi psihice resimţite de partea vătămată, repercusiunile asupra situaţiei sale sociale, inclusiv în plan familial şi profesional.

Prin urmare, s-a învederat că sumele de bani solicitate au rolul de a compensa suferinţele părţii vătămate şi urmăresc să asigure acesteia o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile.

Totodată, s-a subliniat că instanţa de apel a aplicat greşit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit s.a. - obligatorie conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie, jurisprudenţă ce a statuat că despăgubirile acordate trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora.

Însă, prin greşita aplicare a legii, în speţă a jurisprudenţei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte modul de cuantificare a daunelor morale, s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării normelor legale ce impun respectarea forţei probante a concluziilor raportului medico-legal şi a celorlalte documente medicale a căror putere doveditoare este stabilită prin lege, în condiţiile în care prin ultimul raport de expertiză medicală, dispus chiar de către instanţa de apel, reclamantei i s-a suplimentat numărul de zile de îngrijiri medicale la 100-110, stabilindu-i-se şi punerea în primejdie a vieţii prin tabloul lezionar complex, incluzând fracturi multiple şi hemoragie meningo-cerebrală ce au impus tratament intensiv de susţinere vitală, nesocotite de către instanţa de apel cu privire la repararea integrală a prejudiciului nepatrimonial sub toate aspectele sale.

Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de apel nu a aplicat corect normele de drept material naţionale şi principiul instituit de jurisprudenţa CEDO de asigurare a unei proporţionalităţi rezonabile între prejudiciul suferit şi intensitatea şi gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite şi, drept consecinţă, nu a asigurat respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, reglementat în mod explicit în cadrul art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864.

În consecinţă, s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei de apel, pentru a ţine seama la stabilirea despăgubirilor morale de principiile reparării integrale a prejudiciului şi caracterului rezonabil de proporţionalitate între prejudiciu şi măsura valorilor lezate.

6. Prin rezoluţia aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că recursul a fost declarat în termen şi că acesta conţine critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Totodată, a fost admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 31 martie 2020, când instanţa a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 7 iulie 2020.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Prealabil, se impune a fi făcută precizarea că, deşi recurenta a arătat că îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, legea aplicabilă litigiului din punct de vedere procesual este C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere data demarării procesului şi dispoziţiile tranzitorii ale Legii nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a noului C. proc. civ.

În consecinţă, prin încheierea de admitere în principiu, instanţa de recurs a constatat că recursul conţine critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât calea extraordinară de atac va fi analizată din această perspectivă.

Motivul prevăzut de acest text de lege poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile de nelegalitate trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate şi nu pe chestiuni de fapt deduse judecăţii în faţa instanţelor de fond, întrucât examinarea aspectelor de netemeinicie excede motivelor de nelegalitate, fiind prin urmare excluse analizei, în considerarea specificului acestei căi de atac.

Recurenta-reclamantă, prin invocarea criticilor menţionate în cererea de recurs nu contestă altceva decât cuantumul despăgubirilor morale acordate.

Motivele de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la faptul că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., atunci când a apreciat cuantumul despăgubirilor morale la suma de 15.000 euro, încălcând astfel principiul reparării integrale a prejudiciului.

Din această perspectivă, în vederea acordării daunelor morale nu există criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de apel că în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanţa de judecată în raport cu consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Criticile formulate de reclamantă sunt nefondate, având în vedere că prin considerentele deciziei, instanţa a argumentat exhaustiv soluţia de acordare a despăgubirilor morale în cuantum de 15.000 euro, soluţie în sprijinul căreia a avut în vedere consecinţele suportate de reclamantă în plan personal, social şi psihologic şi nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat de asemenea pe cale jurisprudenţială.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terţa persoană păgubită.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se ţină cont de leziunile şi durerile fizice, precum şi de tulburările la nivel psihic, care au afectat calitatea vieţii reclamantei pe o perioadă de timp îndelungată.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de reclamantă să se încadreze în ipoteza aplicării greşite a legii, se impunea a fi demonstrată încălcarea unor norme legale în pronunţarea soluţiei atacate, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cauză, nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei, legiuitorul lăsând posibilitatea instanţelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ţinând cont de criteriile jurisprudenţiale: vârsta victimei, natura şi intensitatea leziunilor, consecinţele negative fizice, psihice şi sociale, posibilităţile de recuperare, existenţa prejudiciului estetic etc.

Instanţa de apel a făcut o analiză punctuală a motivelor invocate în apelul reclamantei, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar dacă în dezvoltarea criticilor invocate recurenta-reclamantă face referire la dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ., art. 34 din Constituţie, art. 61 C. civ., precum şi jurisprudenţa C.E.D.O., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se argumente care să susţină eventuale motive de nelegalitate ale deciziei recurate din perspectiva temeiului invocat, recurenta limitându-se la a afirma că instanţa de apel nu a făcut o evaluare corectă şi proprie a probatoriului administrat.

Practic, prin aceste critici recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţă, aducând în susţinere argumente ce îşi propun să repună în dezbatere clarificarea situaţiei de fapt, precum şi reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, întrucât în operaţiunea de cuantificare a daunelor, instanţa de apel a avut în vedere criteriile enunţate, soluţia fiind argumentată în raport cu acestea, se constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 636/A/2018 din 29 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020.