Restitution of commercial listing fees under Law 321/2009 and contractual scope of late payment penalties in supply agreements

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata următoarelor sume:

- 252.650 RON, reprezentând taxe de listare articole/deschideri de magazine, pe care le-a achitat în derularea relaţiilor contractuale cu pârâta, arătând că obligaţia de restituire a acestora derivă din art. 7 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, raportat la actul adiţional din 23 septembrie 2013, prin care pârâta a denunţat unilateral contractele încheiate între părţi;

- 122.990,266 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru întârzierile la plata facturilor emise cu un an anterior formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-au arătat în esenţă următoarele:

Reclamanta a semnat cu pârâta S.C. B. S.A. contractul cadru de achiziţie de produse alimentare nr. P041 din 03 august 2005, cu valabilitate până la 31 decembrie 2005 şi prelungit prin acte adiţionale până la 31 decembrie 2013 şi nr. P381din 27 iunie 2012, cu valabilitate până la 31 decembrie 2014 având ca obiect furnizarea de care reclamantă către S.C B. S.A. a produselor din portofoliul reclamantei, stabilite prin acord a fi vândute in magazinele pârâtei prin negocierea cu reprezentanţii acesteia a anexelor la contract la începutul fiecărui an.

Reclamanta a arătat că a făcut vizite în magazine şi au văzut atât reclamanta, cât şi producătorii care au mandatat-o că produsele convenite lipsesc din rafturi sau nu sunt promovate corespunzător, sintetic putându-se afirma că portofoliul de articole stabilit prin acord la semnarea Anexei 4 a contractului nu s-a regăsit în perioada de valabilitate a contractului în totalitate în rafturile magazinelor C., atât in magazinele vechi, cât şi în cele nou deschise in cursul anului 2013, situaţie ce a fost constatată şi adusă la cunoştinţă pârâtei.

Ca urmare, reclamanta a considerat că acţiunile menţionate mai sus (nelistarea în magazine a întregului portofoliu de articole/produse agreate prin acord la semnarea condiţiilor comerciale, refuzul de a promova articolele pentru care s-au transmis şi agreat propuneri speciale de promovare, precum şi refuzul de a o informa cu privire la situaţia articolelor pe care le furniza) reprezintă o încălcare a obligaţiilor contractuale asumate de pârâtă.

Din toate aceste cauze enunţate, consideră că se impune restituirea tuturor taxelor privind listarea şi a tuturor taxelor reprezentând risturnuri de magazin nou deschis, care au fost achitate pentru că pe de o parte intervine obligativitatea prevăzută de art. 7 din Legea 321/2009, cu raportate la prevederile art. 1635 şi următoarele C. civ. şi pe de altă parte pentru că, deşi achitate aceste taxe, obligaţiile corelative asumate de pârâtă în calitate de beneficiar nu au fost îndeplinite corespunzător.

În conformitate cu prevederile contractuale agreate de ambele părţi pentru plata cu întârziere a facturilor emise de reclamantă, consideră că se impune ca pârâta să achite penalităţi pentru întârzierile pe care aceasta le-a înregistrat la plata facturilor emise, în cuantum total 122.990,266 RON, penalităţi detaliate în graficului ataşat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, art. 1270, 1516, 1531 C. civ.

Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2592 din 25 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate atât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

2. Apelul

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Soluţia din apel

Prin decizia civilă nr. 1505/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul ca nefondat şi a fost obligată apelanta-reclamantă în favoarea intimatei-pârâte la plata sumei de 10.625,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut în esenţă următoarele:

Potrivit probelor administrate în cauză în dovedirea pretenţiilor de către apelanta-reclamantă, precum şi a probelor depuse în apărare de către intimata-pârâtă rezultă pe deplin natura relaţiilor contractuale dintre părţi.

Între părţi au avut loc raporturi contractuale conform contractului x/2005 având ca obiect livrări de produse alimentare efectuate de către apelanta-reclamantă pe baza comenzilor transmise de către intimata-pârâtă, contract care a fost valabil prelungit prin acte adiţionale până la 31 decembrie 2013.

Cel de-al doilea contract nr. x/2012 prevedea că apelanta-reclamantă se obliga să furnizeze către intimata-pârâtă în calitate de beneficiar produsele indicate în Anexa 1 la contract pe bază de comandă scrisă, contract care a avut o valabilitate până la 31 decembrie 2014, dar care a fost denunţat de către intimata-pârâtă în temeiul art. 22.2.4 din contract, cu un preaviz de două luni, la 22 noiembrie 2013.

Curtea a constatat şi reţinut din reexaminarea probatoriului administrat în faţa instanţei de fond că raporturile juridice dintre cele două părţi au fost guvernate de către cele două contracte menţionate mai sus, contracte din ale căror clauze nu rezultă existenţa unor taxe de listare a produselor ori a unor taxe pentru deschiderea de noi magazine de către intimata-pârâtă.

Mai mult decât atât, anexele la aceste contracte (de exemplu Anexa 4 redată pe larg) menţionează existenţa unor risturnuri şi nu a unor taxe de listare a produselor respective. Chiar din corespondenţa electronică menţionată cu titlu de exemplu rezultă că este vorba despre risturnuri şi nu despre altfel de taxe interzise chiar de Legea nr. 321/2009.

Or, în lipsa probării existenţei în fapt a unor asemenea taxe, curtea de apel nu a identificat niciun temei legal pentru a trage concluzia că apelanta-reclamantă a plătit asemenea taxe de listare, taxe interzise de către legea precitată. Din multiplele forme de colaborare concretizate în înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa perceperii ori a plăţii unor asemenea taxe de listare a produselor în magazinele intimatei-pârâte.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel, în lipsa unor mijloace de probă din care să rezulte indubitabil că cele menţionate în contractul de achiziţie dintre părţi nu corespund voinţei părţilor în ceea ce priveşte existenţa risturnurilor şi că de fapt ar fi vorba despre existenţa unor taxe de listare a produselor ori de deschidere a unor noi magazine, nu a putut reţine existenţa acestora.

S-a mai statuat asupra faptului că rezilierea contractului s-a produs în condiţiile stabilite prin art. 22.2.4 din contract, unde se prevede în mod expres modul de denunţare al acestuia, adică "prin denunţare unilaterală, notificată în scris de către una dintre părţi, cu acordarea unui preaviz de două luni până la momentul încetării Contractului". Prin urmare, şi din această perspectivă dispoziţiile contractuale şi legale, s-a apreciat, au fost respectate în ceea ce priveşte denunţarea contractului, astfel că nu poate fi vorba despre atitudinea culpabilă a intimatei-pârâte.

De altfel, curtea de apel a reţinut că nici chestiunea referitoare la culpa intimatei-pârâte cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor acesteia în ceea ce priveşte modul de expunere a produselor în magazin nu a fost probată, astfel că denunţarea contractului cu termen de preaviz a respectat întrutotul dispoziţiile contractuale dintre părţi.

S-a apreciat că o altă critică expusă pe larg de către apelanta-reclamantă se referă nu la considerentele sentinţei apelate, cât mai ales la chestiuni legate de modul în care a avut loc derularea contractelor cu intimata-pârâtă, aspecte care nu au legătură cu pretenţiile deduse judecăţii şi nu pot constitui astfel veritabile critici la adresa sentinţei apelate.

Cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată constând în contravaloarea penalităţilor pentru plata cu întârziere a facturilor de către intimata-pârâtă în cuantum de 122.990,260 RON, instanţa de prim control judiciar a reţinut, pe baza probatoriului administrat în cauză, că şi această pretenţie este nefondată.

Astfel, depunerea în apel a unor înscrisuri suplimentare, precum şi efectuarea expertizei contrabile în faza judecăţii în fond nu au fost considerate drept elemente de natură să stabilească dreptul la penalităţi al apelantei-reclamante, întrucât din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă o asemenea obligaţie.

Detaliind, instanţa de apel s-a referit la Anexa 3 la contractul cadru de achiziţie de produse alimentare nr. P381 din 27 iunie 2012, care prevede că "beneficiarul (intimata-pârâtă) va putea solicita furnizorului (apelanta-reclamantă) o penalitate de 20% din valoarea totală a comenzii neexecutate, executate cu întârziere sau livrate la o altă adresă decât cea prevăzută în comandă".

În aceeaşi ordine de idei, s-a constatat că, potrivit Anexei nr. 4 Condiţii generale de achiziţii "Reguli de facturare", plata mărfii livrate se face în termenul stabilit la secţiunea "Condiţii de plată", cu excepţia scontării, iar în caz de întârziere de plată se aplică penalităţile convenite prin Contractul cadru de achiziţie ("Contractul").

Or, examinând dispoziţiile contractuale cu privire la:

"Preţ, facturare şi modalităţi de plată" - pct. 13 din Contractul cadru de achiziţie de produse alimentare nr. P381 din 27.06.2012, curtea de apel a constatat şi reţinut că părţile nu au prevăzut un mecanism contractual de plată a penalităţilor în cazul în care beneficiarul (intimata-pârâtă) întârzie plata facturilor emise de către furnizor (reclamanta), situaţie în care a conchis că singurul mecanism de determinare şi de plată a unor penalităţi rezultate din raporturile dintre cele două părţi este prevăzut în art. 3.4 din contractul cadru şi în care furnizorul (apelanta-reclamantă) nu procedează la executarea comenzilor considerate acceptate, situaţie în care beneficiarul avea dreptul să procedeze la libera sa apreciere, printre care şi aceea în care beneficiarul are dreptul să solicite furnizorului plata de penalităţi în cuantumul menţionat în Anexa nr. 3 pct. 1 - anexă, precitată pe larg.

În concluzie, curtea de apel a reţinut că, nereglementând contractual regimul unor penalităţi referitoare la plata cu întârziere a facturilor de către intimata-pârâtă, apelanta-reclamantă nu are temei legal ori contractual pentru a solicita despăgubiri de natura penalităţilor, ea putând folosi în condiţiile legii mijloacele procesuale adecvate.

3. Recursul

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată a fost comunicată reclamantei la 13 noiembrie 2017, aşa cum rezultă din dovada de înmânare aflată la fila x din volumul II al dosarului de apel, iar calea extraordinară de atac a fost declarată la 8 decembrie 2017, astfel cum atestă data înscrisă pe ştampila poştei aplicată pe plicul în care a fost expediată cererea de recurs, aflat la dosar.

Se constată, astfel, că recursul a fost declarat şi motivat în termenul legal de 30 zile menţionat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) C. proc. civ.

În motivare, recurenta a expus amplu parcursul litigiului în faţa instanţelor anterioare şi a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre vădit nelegală, invocând cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. prin dezvoltarea următoarelor critici:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut în esenţă că decizia recurată nu este motivată corect, clar, simplu şi concis raportat la situaţia de fapt prezentată şi dovedită.

În opinia autoarei, soluţia instanţei de control judiciar apare ca una contradictorie, atâta vreme cât pe de o parte se recunoaşte că natura relaţiilor contractuale are la bază cele două contracte, respectiv contractele nr. x/2005 şi y/2012, cu actele adiţionale aferente, precum şi dispoziţiile Legii nr. 321/2009, iar pe de altă parte hotărârea este motivată pe considerentul că din clauzele contractuale "nu rezultă existenţa unor taxe de listare a produselor ori a unor taxe pentru deschiderea de noi magazine de către intimata-pârâtă".

În continuare, a arătat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 321/2009, furnizorii de mărfuri (firme mici şi mijlocii) nu erau protejaţi împotriva practicilor abuzive ale marilor reţele de magazine, astfel că aceştia erau obligaţi să plătească o serie de taxe impuse de marii comercianţi, pentru a putea fi listaţi la raft şi a-şi vinde produsele în magazinele acestora.

A susţinut recurenta că aceste taxe erau utilizate de marii comercianţi exclusiv pentru extinderea reţelei de magazine şi nu pentru promovarea vânzărilor produselor furnizorilor şi că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în relaţiile contractuale dintre părţile litigante până la apariţia legii, motiv pentru care a fost obligată, pentru a-şi putea vinde produsele, să plătească diferite taxe: de listare, de deschidere magazine pentru intimata-pârâtă, de promovare.

A apreciat că, prin adoptarea Legii nr. 321/2009, au fost corectate o parte dintre aceste abuzuri, iar de la intrarea ei in vigoare, respectiv 20 octombrie 2009, este interzisă cu desăvârşire perceperea oricăror asemenea taxe.

Recurenta a reprodus prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, arătând că "este interzis oricărui comerciant să solicite şi să încaseze de la furnizor plata unor servicii legate de extinderea reţelei de distribuţie a comerciantului, amenajările spaţiilor de vânzare ale comerciantului sau de operaţiunile şi evenimentele de promovare a activităţii şi imaginii comerciantului" şi că, pentru a eluda acest text de lege, intimata-pârâtă a redefinit taxele percepute sub o nouă denumire, respectiv cea a unui «risturn» sau a unui «buget de lansare» în încercarea de a le da o aparenţă de reducere comercială şi de marketing.

Astfel, s-a afirmat, taxa de deschidere magazin nou a devenit «risturn magazin» şi taxa de listare articol a devenit «buget marketing acţiuni speciale - lansare produse» prin noua "redefinire" de către intimata-pârâtă.

A mai susţinut recurenta că instanţele de fond nu au înţeles sau nu au vrut să înţeleagă că nu a solicitat sau pretins, după denunţarea unilaterală a contractului de către intimata-pârâtă, decât acele taxe care au fost plătite după apariţia Legii nr. 321/2009 ca şi taxe pentru deschideri de magazine noi şi listări de produse noi.

Totodată, a subliniat că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că a recunoscut plăţi făcute cu titlu de risturn şi risturn-reduceri comerciale, respectiv cele calculate potrivit legii, procentual în raport cu cifra de afaceri şi că nu se referă la acestea ca fiind taxele fixe reclamate.

Detaliind, a precizat că în speţă nu este vorba de un risturn-reducere comercială în valoare fixă, raportat la cifra de afaceri realizată într-un interval de referinţă facturat lunar, ci de o taxă fixă calculată în avans, fără legătură cu vânzarea efectiv realizată şi facturată furnizorilor imediat după deschiderea unui magazin nou pentru a se acoperi investiţia făcută cu inaugurarea acestuia.

A mai arătat că din materialul probator administrat în cauză se poate observa cu uşurinţă că în momentul la care a fost încheiat un nou contract comercial între societăţile litigante, respectiv contractul nr. x din 21 iunie 2012, reclamanta a fost obligată să accepte condiţiile din anexa 4, privind acele taxe intitulate bugete şi risturn-uri.

Contrar susţinerilor intimatei-pârâte, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că a fost obligată să plătească pârâtei mai multe taxe, respectiv cea cu titlu de "buget marketing acţiuni speciale - lansare produse - în suma impusă de 15.000/bucata (pe fiecare cod bare), o taxă fixă cu titlul de risturn/magazin în sumă fixă de 15.000 RON/buc (pentru fiecare magazin nou deschis)."

În acest sens, a notat că pentru niciuna dintre aceste taxe intimata-pârâtă nu s-a referit în contract la vreun algoritm de calcul sau la vreun interval de referinţă ori mod de facturare, în condiţiile în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, este interzisă plata unor astfel de taxe care nu au legătura cu vânzarea şi nu se calculează raportat la cifra de afaceri realizată într-un interval de referinţă.

De asemenea, recurenta a criticat reţinerea instanţei de apel de la fila x alin. (1) al hotărârii în sensul că "în lipsa unor mijloace de probă din care să rezulte indubitabil că cele menţionate în contractul de achiziţie dintre părţi nu corespunde voinţei părţilor în ceea ce priveşte existenţa risturn-urilor şi că de fapt ar fi vorba despre existenţa unor taxe de listare a produselor ori de deschidere a unor noi magazine", arătând că aceasta se poziţionează în totală contradicţie cu probele existente la dosarul cauzei.

De altfel, a notat că nereţinerea de către instanţa de apel a atitudinii culpabile a intimatei-pârâte contravine probatoriului administrat şi prevederilor Legii nr. 321/2009, considerentele deciziei fiind contrazise de probele depuse la dosar.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut la fila x alin. (5) că "o altă critică expusă pe larg de către apelanta-reclamantă se referă nu la considerentele sentinţei apelate, cât mai ales la chestiuni legate de modul în care a avut loc derularea contractelor cu intimata-pârâtă...", nu a avut în vedere că, deşi la semnarea contractului în anul 2013 s-a agreat împreună cu reprezentanţii C. un portofoliu de produse care trebuiau expuse la raft în toate magazinele reţelei, aceasta nu a respectat condiţiile pe care şi le-a asumat potrivit contractelor şi nici nu a expus sau promovat produsele reclamantei conform înţelegerilor avute.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, la momentul la care a insistat să se respecte aceste condiţii, s-a produs denunţarea unilaterală a contractului existent între cele două societăţi, dovada susţinerilor regăsindu-se în Anexele 8, 9 şi 10.

Referitor la contravaloarea penalităţilor solicitate, recurenta a apreciat că, într-o totală contradicţie cu legea şi cu probele de la dosarul cauzei, instanţa de apel a motivat "sec" că "această pretenţie este nefondată" - fila x alin. (6).

Detaliind, autoarea căii de atac a susţinut că, potrivit art. 9 din Legea nr. 321/2009 şi în conformitate cu prevederile contractuale agreate de ambele părţi, respectiv Anexa 4 la contractul de achiziţie nr. P381 din 21 iunie 2012 şi art. 3.4 din contract, care face trimitere la Anexa nr. 3 pct. 1, pentru plata cu întârziere a facturilor intimata-pârâtă datorează penalităţi, cuantumul total al acestora fiind de 121.990 RON, sumă calculată de expertul desemnat de instanţa de fond.

Din această perspectivă, a arătat că a solicitat obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere calculate pentru un an anterior datei introducerii acţiunii, raportat la prevederile art. 26.11 din contractul de achiziţie.

În opinia recurentei-reclamante, în mod nelegal şi netemeinic a fost respins şi acest capăt de cerere faţă de motivarea instanţei de apel, care a reţinut că "reclamanta depune la dosar în susţinerea petitului 2 un tabel intitulat Situaţia întârzierilor la încasarea facturilor emise în perioada 07.01.2013-30.11.2013 fără a depune facturile aferente debitelor principale însoţite de procesul-verbal de recepţie corespunzător, semnat de reprezentanţii părţilor, pentru a se analiza coroborat cu concluziile raportului de expertiză dacă este vorba de penalităţi aferente unor facturi emise în condiţiile art. 13.2".

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat în esenţă critici privind interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 321/2009 referitoare la noţiunile de risturn magazin, listare, delistare, delistare unilaterală şi penalităţi privind întârzierea executării obligaţiilor.

În acest sens, a susţinut că instanţa de control judiciar, la fila x ultimul alineat, a apreciat cu nesocotirea legii că "nu are nici un temei legal pentru a trage concluzia că apelanta-pârâtă a plătit asemenea taxe de listare, taxe interzise de legea precizată", în condiţiile în care a dovedit că a plătit asemenea taxe, aspect constatat şi prin expertiza contabilă.

A subliniat, totodată, că în cauză este mai mult decât evident că intimata-pârâtă a dispus în mod unilateral delistarea, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 321/2009, iar trimiterea notificării de reziliere nu o absolvă de obligaţia restituirii integrale a taxelor percepute pentru listarea produselor.

În finalul expunerii, recurenta-reclamantă a mai notat că motivarea hotărârii recurate este criticabilă şi sub aspectul aplicării normelor de drept material şi cu privire la calculul penalităţilor de întârziere.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

La 16 februarie 2018, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, s-a arătat că nu poate fi reţinut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât aspectele de contrarietate invocate de recurenta-reclamantă nu se referă la motivele deciziei recurate, ci la motivele avute în vedere de instanţa de apel prin raportare la probele administrate, aspecte ce ţin de judecarea fondului cauzei, iar nu de nelegalitatea deciziei recurate.

De asemenea, a susţinut că nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât inaplicabilitatea art. 7 din Legea nr. 321/2009 este dată ab initio de înţelesul noţiunilor de "risturn" şi "taxă de listare", noţiuni care, astfel cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, sunt fundamental diferite.

Privitor la capătul de cerere vizând penalităţile de întârziere a executării obligaţiilor, intimata-pârâtă a solicitat să se constate că în mod corect instanţele de fond au reţinut că recurenta-reclamantă, deşi a depus în susţinerea acestui capăt de cerere un tabel intitulat "Situaţia întârzierilor la încasarea facturilor emise în perioada 07.01.2013 -30.11.2013", aceasta a omis să depună şi facturile aferente debitelor principale însoţite de procese-verbale de recepţie, nefiind posibilă o analiză coroborată a acestor susţineri cu concluziile raportului de expertiză contabilă.

De altfel, a arătat că o asemenea analiză are semnificaţia unei reaprecieri a probelor administrate în faţa instanţelor de fond, aspect ce nu ţine de legalitatea deciziei recurate şi nu poate face obiectul controlului instanţei de recurs.

La 22 februarie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., care la 7 martie 2018 a răspuns la aceasta, combătând argumentele invocate în cadrul întâmpinării şi solicitând respingerea acestora.

Recursul a fost admis în principiu la termenul din 26 martie 2019, când s-a dispus citarea părţilor în şedinţă publică în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi îl va respinge cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Din cele trei ipoteze ale textului legal invocat, recurenta-reclamantă se opreşte la ipoteza a doua a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancţionează hotărârea care se întemeiază pe motive contradictorii, ceea ce presupune fie ca argumentaţia să se structureze pe motive care să conducă la o soluţie, dar şi pe motive care să conducă la soluţia contrară, fie pe motive care să vină în contradicţie cu soluţia adoptată şi care să fundamenteze soluţia contrară ori o altă soluţie.

În plus, este necesar ca existenţa acestor motive contradictorii să fie într-atât de importantă încât să aibă aptitudinea de a invalida soluţia pronunţată.

Plecând de la această premisă, instanţa supremă constată cu titlu preliminar că argumentaţia expusă de recurenta-reclamantă în cadrul acestei prime critici este nestructurată, lipsită de o viziune unitară, ceea ce a şi făcut, de altfel, imposibilă o sinteză în această cauză, care să releve un raţionament anume şi a impus ca prezentarea susţinerilor recurentei-reclamante să se facă analitic, cât mai aproape de forma şi de succesiunea din memoriul de recurs.

Analiza acestor argumente nestructurate a condus la următoarele concluzii:

În rarele dăţi în care recurenta-reclamantă aminteşte de considerente contradictorii, aceasta susţine că în realitate contradicţia pretinsă există între considerentele instanţei de apel, pe de o parte şi, pe de altă parte, lege, susţinerile părţii şi probele administrate, accentul căzând în majoritatea cazurilor pe contradicţia faţă de probele administrate.

În acest sens se cuvin subliniate argumentele cuprinse în paragraful 1 al filei 5, în paragraful ultim al filei 9 şi în paragraful ultim al filei 10 din dosarul de recurs.

Or, aşa cum s-a subliniat în cele ce preced, contradicţia sancţionată de textul legal trebuie să existe între considerentele hotărârii sau între acestea şi dispozitiv, neputând viza ipotezele propuse de parte.

În cadrul acestei prime statuări trebuie spus faptul că susţinerea despre contradicţia dintre considerente şi dispoziţiile legale ar fi putut avea aptitudinea de a fi examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., numai că în cauză nu a fost posibil acest lucru, câtă vreme recurenta-reclamantă s-a mărginit la un enunţ general, fără să combată raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut expres că părţile nu au reglementat contractual situaţia penalităţilor în caz de plată cu întârziere a facturilor de către intimata-pârâtă, caz în care recurenta-pârâtă nu are temei legal sau contractual să le solicite.

În acest context, în care recurentei-reclamante i s-a negat dreptul la penalităţi pentru întârziere la plată a facturilor, devine absolut irelevantă critica referitoare la nesocotirea art. 9 din Legea nr. 321/2009, care trimite exact la ipoteza stipulării penalităţilor prin contract.

Tot în cadrul acestei prime critici de nelegalitate reţine instanţa supremă că poate fi examinată din ipoteza textului legal susţinerea despre contradicţia existentă între argumentul că relaţiile contractuale dintre părţi se fundamentează pe cele două contracte invocate şi argumentul ulterior că din clauzele contractului nu rezultă existenţa unor taxe de listare a produselor ori a unor taxe pentru deschiderea de noi magazine de către intimata-pârâtă.

Aceste două statuări nu au nimic contradictoriu, pentru că instanţa de apel a plecat de la contractele care stau la baza raporturilor juridice dintre părţi, dar, pe baza interpretării clauzelor cuprinse în aceste contracte, conchide în sens opus celui pretins de către recurenta-reclamantă, anume că aceste două contracte nu cuprind clauze referitoare la taxele de listare de produse ori la cele de deschidere de noi magazine.

Distinct de argumentul expus, instanţa supremă subliniază şi faptul că interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt reprezintă elemente de temeinicie a hotărârii, care nu pot fi cenzurate pe calea recursului, care vizează numai aspecte de nelegalitate.

Cu privire la celelalte susţineri expuse în cadrul primului motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că ele nu se circumscriu motivului de recurs anume invocat de parte - dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., după cum nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât unele dintre ele reprezintă o expunere a viziunii părţii cu privire la modul de interpretare a unor dispoziţii legale şi la contextul în care acestea au fost adoptate, la definiţia reducerilor comerciale, altele fac referire la faptul că instanţele anterioare nu au înţeles corect obiectul cererii sau nu au interpretat corect contractul, iar majoritatea susţinerilor dezvoltate privesc analiza probelor administrate sau vizează insuficienţa ori modul în care au fost evaluate probele.

În sinteză, această primă critică urmează a fi înlăturată ca nefondată.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Examinarea argumentelor aduse în susţinerea acestui al doilea motiv de recurs relevă şi în acest caz preocuparea părţii de a discuta în mod preponderent probatoriul administrat, ceea ce vine în contradicţie cu caracterul nedevolutiv al recursului, cale extraordinară de atac.

Singura critică pe care analiza ar putea-o subsuma cazului de casare invocat, pentru că este singura în care se face trimitere expresă la un text legal este cea referitoare la încălcarea art. 7 din Legea nr. 321/2009, text legal care ar fi fundamentat pretenţia recurentei-reclamante la restituirea sumelor achitate pentru listare.

Această critică este, însă, neîntemeiată, întrucât textul legal ar fi fost incident în caz de delistare imputabilă intimatei-pârâte. Or, în considerentele deciziei atacate instanţa de apel a reţinut, în consens cu tribunalul, că intimata-pârâtă a reziliat contractul în condiţii de deplină legalitate, astfel că ea nu poate fi plasată în situaţia în care ar fi procedat culpabil la delistare unilaterală, pentru a se atrage incidenţa art. 7 din Legea nr. 321/2009.

Această statuare a instanţei de apel nu a fost combătută de către recurenta-reclamantă şi nici nu ar fi putu fi realizată în recurs, fiindcă aprecierea culpei uneia dintre părţi în executarea contractului este de principiu un element de fapt, care scapă controlului în calea de atac a recursului.

În consecinţă, nefiind dovedită incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., instanţa supremă o va obliga pe recurenta-reclamantă să îi plătească intimatei-pârâte cheltuielile de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1505/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă în favoarea intimatei-pârâte B. S.A. la plata sumei de 11.455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 iunie 2019.