Rejection of hardship claim for foreign currency loan under monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la 21 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor existente la data încheierii contractului de credit nr. x din 7 ianuarie 2008, în sensul că toate sumele datorate de reclamanţi în temeiul art. 8.1, 8.3, 9.1, 9.2, 11.1 din cadrul convenţiei de credit, se vor calcula la o valoare CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării, obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate excedentar, în raport de formula de calcul menţionată în primul capăt de cerere şi obligarea pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1271 C. civ. şi Decizia 62/7.02.2017 a Curţii Constituţionale.

Prin sentinţa civilă nr. 7861/2017 din 1 noiembrie 2017, Judecătoria Târgu-Jiu, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia a II-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II a civilă la data de 14 decembrie 2017 sub dosar nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 25 din 20 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Gorj şi Judecătoria Târgu Jiu şi s-a dispus trimiterea dosarului Curţii de Apel Craiova.

Prin sentinţa nr. 37 din 2 aprilie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă.

La termenul din 26 iunie 2018 reclamanţii au depus la dosar o precizare prin care solicită introducerea în cauză în calitate de pârâtă a D. S.R.L. ca urmare a cesiunii creanţei intervenită la data de 26 septembrie 2017, creanţă provenită din contractul de credit nr. x din 7 ianuarie 2008.

Prin sentinţa nr. 8/2019 din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., prin care au invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii şi au susţinut că au fost greşit analizate prevederile art. 1271 din C. civ.

Prin decizia civilă nr. 465/2019 din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei nr. 8/2019 din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. S.A. şi D. S.R.L..

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de casare invocat, recurenţii-reclamanţi critică decizia instanţei de apel evocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1271 C. civ.

Din punct de vedere al teoriei impreviziunii, recurenţii-reclamanţi arată că prin decizia nr. 623/2016 Curtea Constituţională a lămurit domeniul de aplicare a dispoziţiilor legale. Astfel, s-a statuat că majorităţii contractelor de împrumut le este aplicabil cadrul legal de la acea dată şi indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun - C. civ., care permitea aplicarea teoriei impreviziunii în temeiul art. 969 şi 970 C. civ.

Se mai susţine că s-a invocat prin motivele de apel că, deşi art. 1271 alin. (1) C. civ. statuează în sensul că părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei, cu toate acestea la alin. (2) se menţionează că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate dispune adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

În ceea ce priveşte readaptarea contractului, instanţa trebuia să verifice următoarele condiţii:

În ceea ce priveşte prima condiţie, se susţine că nu a mai fost respectat gradul de îndatorare stabilit prin Regulamentele BNR avut în vedere la data semnării contractului de credit. Astfel cum a rezultat din raportul de expertiză încheiat în cauză, gradul maxim de îndatorare de la data semnării contractului era de 35% conform răspunsului la primul obiectiv al expertizei.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, schimbarea împrejurărilor şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor în mod rezonabil în momentul încheierii contractului.

Se mai susţine că, potrivit art. 43 din Regulament, s-a stipulat că la momentul acordării creditului, împrumutătorii trebuie să se asigure că pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul de îndatorare al solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis, aplicabil acestuia.

În concluzie, se afirmă că recurenţii nu şi-au asumat riscul schimbării împrejurărilor, mai ales că Banca avea obligaţia de a menţine gradul de îndatorare în graficul de rambursare, dacă nu l-a menţionat prin contract.

În final, recurenţii-reclamanţi susţin că şi cea de a patra condiţie este îndeplinită, în sensul că au încercat într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului, aspect care rezultă din multitudinea actelor adiţionale semnate la contractul iniţial.

Buna-credinţă a recurenţilor rezultă şi din faptul că s-a solicitat adaptarea contractului prin suportarea în cote egale a diferenţelor dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi valoarea CHF de la momentul contractării.

În raport cu aceste considerente, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi pe fondul cauzei admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă, la 17 septembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, la 11 octombrie 2019, intimata-pârâtă D. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 30 ianuarie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 5 februarie 2020, părţile depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 21 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 465/2019 din 20 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 2 iulie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii au făcut o serie de aprecieri referitoare la faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut ca motiv de respingere a apelului dispoziţiile art. 1271 C. civ., considerând nu se pot aplica în speţa de faţă, în condiţiile în care instanţa nu a intrat în cercetarea fondului şi nu a apreciat necesară verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile evocate, ajungându-se astfel la o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauzele contestate au caracter clar, fiind inteligibile pentru un consumator mediu avizat, iar caracterul clar nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

În acest sens, nu se poate stabiliza/îngheţa cursul de schimb CHF-LEU la momentul contractării creditului câtă vreme, prin contract, părţile au stabilit ca orice plată să se facă în moneda creditului, şi nici nu se poate reţine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului în moneda acordată, întrucât aceasta se raportează la Directiva nr. 93/13 şi la C. civ. de la 1864 aplicabil contractului, respectiv - art. 1584 şi 1578. Legea consacră principiul nominalismului monetar şi restituirea unui împrumut în aceeaşi monedă în care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor faţă de ambele părţi.

Astfel, instanţa nu poate aplica teoria impreviziunii prevăzută de art. 1271 noul C. civ., întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ. prevede că acest text legal se aplică doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Analiza caracterului abuziv al unei clauze, vizând valabilitatea acesteia, nu se poate realiza decât prin raportare la momentul încheierii contractului în care aceasta este inserată, iar nu prin raportare la o dată ulterioară. Aşa fiind, un dezechilibru între prestaţii, apărut în cursul executării contractului, nu poate fi avut în vedere, nefiind contemporan cu momentul încheierii acestuia.

Clauza care a dat naştere dreptului băncii de a încasa ratele în valută şi obligaţiei consumatorului de a plăti ratele în moneda creditului şi a condus ulterior la un dezechilibru între prestaţii nu are, prin natura sa, un caracter abuziv.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, în cazul acestor contracte, cel mai adesea, creditul s-a acordat în franci elveţieni ca urmare a solicitării exprese a consumatorului, pentru care acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului sumei acordate, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Totodată, se reţine că acele clauze contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul şi referitor la care se solicita eliminarea din contracte constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Atât vechiul C. civ. (art. 1578), cât şi noul C. civ. (art. 2.164) consacră, în materia împrumutului bănesc, principiul nominalismului monetar, potrivit căruia, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Astfel, potrivit art. 1578 din vechiul Cod (aplicabil în majoritatea cauzelor, conform principiului tempus regit actum şi dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.), "Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În acest context, nu se poate susţine reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutaţii despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant cu variaţii minime pe o perioadă de peste 10 ani anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la acordarea creditului la care au avut acces atât banca, cât şi împrumutaţii fiind acestea, că CHF era o monedă foarte stabilă, fiind greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului. Oricum, hipervalorizarea CHF a început la peste 3 ani de la data acordării creditului, aşadar într-un interval de timp mult prea mare pentru a putea fi prevăzută la acel moment.

Aşadar, cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, astfel cum a fost formulată, nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual, prin raportare la ambele părţi implicate şi, o asemenea cerere, nici nu poate fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv-hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional cae se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În speţă suntem în prezenţa unui împrumut în franci elveţieni, împrumutaţii primind o sumă de bani în această monedă şi fiind obligat să restituie aceeaşi valută. Contractul de credit bancar, deşi conţine un element de risc valutar, aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât C. civ. de la 1864, cât şi C. civ. actual, consacră în materia împrumutului principiul nominalismului monetar, potrivit căruia, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia.

Tot în acelaşi context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat excluderea de la control, prin intermediul mecanismului clauzelor abuzive, a prevederilor legale dintr-un stat membru "în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare a acestora", în măsura în care ar fi vorba despre norme supletive.

Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiile legii naţionale în materie.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Prin urmare, susţinerile recurenţilor, potrivit cărora, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1271 C. civ. referitoare la impreviziune, se constată că nu pot fi primite.

Aşadar, în cauza dedusă judecăţii, cele două instanţe au constatat în mod corect faptul că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru aplicarea teoriei impreviziunii până la limita sa superioară, respectiv darea în plată a imobilului adus în garanţie si stingerea obligaţiilor reclamanţilor, neputându-se considera că evoluţia cursului francului elveţian se circumscrie unui eveniment excepţional si exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului.

Raportat la existenta impreviziunii, este necesar ca circumstanţele noi să creeze un dezechilibru major si evident între prestaţiile pe care părţile le au de efectuat, adică acest dezechilibru să fie atât de pregnant, încât l-ar pune pe debitorul obligaţiei respective într-o situaţie extrem de gravă, dezavantajoasă, dacă si-ar îndeplini prestaţia.

De altfel, reclamanţii şi-au asumat riscul deprecierii monedei naţionale în raport cu francul elveţian, obligându-se să ramburseze creditul şi să plătească dobânzile în moneda în care s-a acordat împrumutul, adică în franci elveţieni, conform art. 11.1 din contractual de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din 07.01.2008.

În aceste condiţii, se constată că nu ne aflăm în prezenţa unui risc supraadaugat al contractului de credit, care nu a putut fi prevăzut de părţile contractante la data încheierii contractului de credit, recurenţii neputând fi exoneraţi de la îndeplinirea obligaţiilor de plată asumate.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 465/2019 din 20 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. şi D. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 465/2019 din 20 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. şi D. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2020.