Corporate division excludes later-judgment liabilities from joint liability claims; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 6 ianuarie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei să constate că, creanţa în cuantum total de 3.029.549,74 RON, pe care o are de încasat de la pârâta S.C. PROIECT ARAD S.A., în baza sentinţei civile nr. 3379 din 5 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad, constituie un element de pasiv nerepartizat în proiectul de divizare al acestei societăţi şi să dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.A. (rezultată din divizare) la plata creanţei, în solidar cu pârâta S.C. PROIECT ARAD S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 10 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele S.C. PROIECT ARAD S.A. şi S.C. B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 464 din 1 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2014, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 36 din 10 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A. şi S.C. PROIECT ARAD S.A..

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. şi s-a dispus obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata în solidar cu pârâta S.C. PROIECT ARAD S.A., a debitului în sumă de 2.821.136,64 RON.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 70.124,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., care a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte admiterea acţiunii în temeiul dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 1534 din 24 octombrie 2017 pronunţată în dosar nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 464 din 01 iunie 2016 pronunţată Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 196 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în al doilea ciclu procesual, a fost respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 36 din 10 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. B. S.R.L. şi S.C. PROIECT ARAD S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin memoriul de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură, recurenta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, întrucât pe de o parte, această hotărâre nu este suficient motivată, iar pe de altă parte, a fost dată cu greşita interpretare a normelor de drept material şi rejudecând să se dispună obligarea în solidar a intimatelor la plata sumei de 2.821.136,64 RON, având în vedere că această creanţă nu a fost inclusă în proiectul de divizare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2411 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv nemotivarea hotărârii, recurenta susţine că prin decizia recurată instanţa de apel pronunţă o soluţie diametral opusă fată de cea din primul ciclu procesual, deşi motivul pentru care s-a casat decizia nr. 464/2016 a constat în absenţa unei motivări suficiente a soluţiei, iar nu în aplicarea eronată a dispoziţiilor legale.

Astfel, în soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1534/2017, instanţa de recurs critică decizia pronunţată de instanţa de apel numai sub aspectul insuficientei motivări a hotărârii, iar nu sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la cererea de apel formulată de reclamantă.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat în totalitate solicitările Înaltei Curţi, limitându-se în considerentele acesteia la a oferi o motivare sumară fără a tranşa aspectele considerate relevante de către instanţa supremă.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat diferenţa dintre existenţa creanţei şi caracterul cert, lichid şi exigibil al acesteia şi nu a motivat de ce apreciază că în noţiunea de pasiv nerepartizat se includ numai creanţele certe şi lichide. O astfel de interpretare este necesară a fi dată de instanţa de judecată în motivarea hotărârii, având în vedere că legiuitorul nu face vreo distincţie, ci foloseşte noţiunea vastă de "pasiv".

În plus, recurenta consideră că nici în ceea ce priveşte calificarea tipului de hotărâre instanţa de apel nu a oferit o motivare corespunzătoare, aceasta neprezentând niciun fel de argument în susţinerea tezei, potrivit căreia, o hotărâre pronunţată într-un dosar având ca obiect pretenţii are caracter constitutiv de drepturi producând efecte ex nunc.

Prin urmare, s-a apreciat că instanţa de apel a oferit o analiză extrem de sumară, aproape inexistentă aspectelor sesizate de Înalta Curte spre a fi lămurite de către Curtea de Apel, astfel încât se impune casarea acestei hotărâri şi rejudecarea prezentei cauze.

În al doilea rând, trebuie observat că instanţa supremă a casat în totalitate decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în primul ciclu procesual, astfel încât, instanţa din al doilea ciclu procesual a fost învestită cu soluţionarea întregii cauze, iar nu doar a problemelor identificate de Înalta Curte. Ori, aceasta nu doar că s-a mărginit numai la rezolvarea acestor aspecte, dar nici aceste probleme nu le-a analizat în totalitate.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv greşita interpretare şi aplicare a dreptului material reprezentat de art. 2411 din Legea nr. 31/1990, recurenta susţine interpretarea greşită a noţiunii de "pasiv nerepartizat" prevăzută de art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Instanţa de apel a reţinut faptul că în această noţiune se include numai pasivul existent şi decelabil la momentul divizării, cu excluderea pasivului preexistent, dar stabilit ulterior momentului divizării pe cale judecătorească.

În opinia recurentei, această interpretare este eronată, prin prisma următoarelor motive:

Diferenţa dintre existenţa creanţei şi caracterul cert, lichid şi exigibil al acesteia.

În primul rând, instanţa de apel nu a analizat existenţa creanţei sau a caracterului cert şi lichid al acesteia, ci s-a limitat în a aprecia că reclamanta deţinea la momentul divizării o creanţă potenţială ce nu putea fi inclusă în proiectul de divizare, fără a oferi o motivare în acest sens.

În al doilea rând, deşi instanţa de apel nu a realizat această diferenţă, apreciază că aceasta se impune, întrucât există o diferenţă între o creanţă existentă, dar necertă şi una inexistentă, deoarece existenţa creanţei se naşte în momentul manifestării de voinţă a părţilor, în timp ce pentru certitudinea creanţei sunt necesare condiţii suplimentare.

De asemenea, naşterea obligaţiilor civile nu este dată de momentul pronunţării hotărârilor judecătoreşti, ci izvorul acestora este contractul, prin încheierea contractului născându-se dreptul creditorului de a încasa creanţa datorată de către debitor, iar nu prin hotărârea judecătorească pronunţată care nu face altceva decât să confere creditorului dreptul de a-şi executa creanţa.

Prin urmare, existenţa creanţei nu depinde de recunoaşterea acesteia de către societatea debitoare, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Noţiunea de "pasiv nerepartizat" prevăzută de art. 2411 din Legea nr. 31/1990 include creanţele existente, dar cărora le lipseşte caracterul cert şi lichid.

În acest sens, apreciază că în mod greşit Curtea de Apel Timişoara a reţinut că numai o creanţă certă s-ar putea include în noţiunea de "pasiv nerepartizat". Acest raţionament este greşit prin raportare la definiţia noţiunii de "pasiv", respectiv:

"parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligaţii ce se pot evalua în bani".

De asemenea, în cadrul dispoziţiilor art. 2411 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a folosit noţiunea generală de "pasiv", iar nu aceea de creanţă certă. Astfel, prin folosirea acestei noţiuni care are o sferă largă, în sensul că include ansamblul datoriilor existente la un moment dat în patrimoniul unei persoane, legiuitorul a avut în vedere şi pasivul care exista la data divizării, dar care nu are caracteristicile unei creanţe certe şi lichide.

În acest sens, consideră că utilizarea acestei sintagme nu este una întâmplătoare, întrucât în situaţiile în care legiuitorul a considerat necesară condiţia existenţei unei creanţe certe, acesta a reglementat expres o asemenea cerinţă, spre exemplu în cazul opoziţiei la divizare prevăzută de art. 243 din Legea nr. 31/1990.

Ca atare, în noţiunea de "pasiv nerepartizat" se includ nu numai creanţele certe şi lichide, ci şi creanţele care există la momentul întocmirii proiectului de divizare, dar care nu îndeplinesc condiţiile certitudinii şi lichidităţii.

Cu referire la îndeplinirea caracterului cert şi lichid prin raportare la tipul hotărârii judecătoreşti pronunţată în dosarul nr. x/2011, recurenta consideră că instanţa de apel califică această hotărâre ca fiind una cu caracter constitutiv numai prin prisma faptului că aceasta nu poate constitui temei pentru obligarea solidară a celor două societăţi, având în vedere că aceasta a căzut în puterea lucrului judecat la 4 ani de la momentul proiectului de divizare.

Acest raţionament nu poate fi aplicabil, întrucât, pe de o parte, nu hotărârea judecătorească este temeiul răspunderii în solidar al celor două societăţi, iar pe de altă parte chiar dacă s-ar considera hotărârea judecătorească drept temei al răspunderii solidare, acest argument nu conferă hotărârii caracter constitutiv.

De asemenea, contrar celor reţinute de instanţa de apel, se arată că şi în sistemul vechiul C. proc. civ. se făcea distincţie între hotărârile declarative ce produceau efecte retroactiv şi hotărârile constitutive ce produceau efecte pentru viitor din momentul pronunţării acestora în mod definitiv.

Spre deosebire de hotărârile declarative, cele constitutive au ca efect stingerea, modificarea sau naşterea unui anumit raport juridic. Acestea nu se limitează la o simplă declarare a unui drept sau la obligarea unei persoane să efectueze o anumită prestaţie. Din această categorie fac parte acele hotărâri care creează un raport juridic nou, modificându-1 pe cel existent sau substituindu-1 cu un altul diferit de cel anterior. Este cazul, în special, al acelor acţiuni care se referă la statutul civil al persoanei, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Astfel, nu se poate reţine că hotărârea prin care s-a stabilit faptul că intimata Proiect Arad S.A. datorează reclamantei suma de 2.821.136.64 RON are efect constitutiv de drepturi, întrucât prin aceasta nu se creează un raport juridic nou, ci doar se recunoaşte un drept preexistent.

Având în vedere că hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2011 are caracter declarativ, se arată că efectele acesteia se produc cu titlu retroactiv, acest efect fiind de esenţa hotărârilor declarative.

Astfel, în cazul în care judecătorul constată existenţa dreptului, acesta o constată cu titlu retroactiv, fiind născut de la data la care pârâtul şi-a asumat obligaţia, iar nu din momentul pronunţării hotărârii.

Efectele acestor hotărâri se vor produce în strânsă legătură cu declarativitatea lor, nu de la momentul pronunţării, nici de la data cererii de chemare în judecată, ci se vor întoarce în timp până la data naşterii dreptului.

Aşadar, chiar dacă s-ar reţine că în noţiunea de "pasiv nerepartizat" se includ numai creanţele certe, se apreciază că reclamanta îndeplineşte şi această condiţie prin prisma caracterului declarativ al hotărârii judecătoreşti.

Ca atare, hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit faptul că intimata Proiect Arad S.A. datorează suma de 2.821.136.64 RON, nu face altceva decât să marcheze, cu titlu retroactiv, caracterul cert, lichid şi exigibil al unei creanţe existente, dar insuficient determinată, astfel încât aceasta să capete conţinut.

De asemenea, se susţine că unul din motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat susţinerile sale cu privire la caracterul declarativ al hotărârii şi la efectele acesteia, sunt determinate de casarea hotărârii din primul ciclu procesual, deşi motivul casării a fost determinat strict de nemotivarea suficientă a respectivei decizii, iar nu de o aplicare sau interpretare greşită a legii.

Interpretarea greşită a ultimei condiţii prevăzute de art. 2411 alin. (2), respectiv imposibilitatea interpretării proiectului de divizare.

Astfel, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că proiectul de divizare permite pe calea interpretării stabilirea titularului elementului de pasiv nerepartizat. În acest sens trebuie observat că singurul argument oferit de instanţa de apel pe acest aspect a constat în faptul că reclamanta deţinea o creanţă aferentă unor contracte de execuţie, însă instanţa nu a explicat, de ce anume a înţeles să înlăture susţinerile sale referitoare la imposibilitatea interpretării proiectului, aceasta neoferind argumente în vederea susţinerii propriului raţionament.

În acest context, recurenta apreciază că utilizarea unei astfel de sintagme nu se poate interpreta în sensul că toate celelalte datorii rămân în patrimoniul societăţii-mamă.

Proiectul de divizare trebuie să cuprindă în mod explicit activele şi pasivele ce se transmit, precum şi cele care rămân în patrimoniul societăţii-mamă. Astfel, nu se solicită neapărat să fie individualizat fiecare element de activ sau de pasiv care se transmite sau care este păstrat de societatea-mamă, însă se poate folosi o formulă generală.

În acest sens, trebuie observate şi dispoziţiile Legii nr. 31/1990, şi anume art. 241 lit. k), ce prevede faptul că: proiectul de divizare trebuie să cuprindă, printre altele, "descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor ce urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare".

De asemenea, formularea ce se regăseşte în proiectul de divizare, respectiv "datorii corelative cu activele fixe transmise", nu este inclusă în proiect pentru a permite interpretarea, în sensul că celelalte datorii rămân în patrimoniul societăţii Proiect Arad S.A., ci este o formulare generică, întrucât regula constă în aceea că în momentul în care se transmit anumite drepturi unei persoane juridice sau fizice, aceasta din urmă preia şi datoriile corelative drepturilor dobândite, cu excepţia cazului în care, se prevede altfel.

În plus, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că deşi creanţa a fost recunoscută ulterior pe cale judecătorească, aceasta putea fi identificată şi inclusă în proiect, având în vedere că ambele societăţi cunoşteau obligaţiile asumate prin intermediul contractelor de execuţie semnate cu mult anterior datei la care s-a întocmit proiectul de divizare.

Relevanţa faptului că societatea B. S.A. avea cunoştinţă de creanţă, constă în aceea că prin aceasta se dovedeşte reaua-credinţă a celor două societăţi, aceasta fiind o încercare de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor faţă de reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă, la 13 august 2019, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 4 septembrie 2019, recurenta S.C. A. S.R.L. Arad a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 28 noiembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 12 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 21 mai 2020, apoi la 2 iulie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte motivul evocat, cu referire la inexistenţa motivării hotărârii, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă că, critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a răspuns tuturor indicaţiilor instanţei de recurs din primul ciclu procesual se constată că este nefondată raportat la considerentele instanţei de apel în rejudecare, întrucât soluţia instanţei de apel a cuprins analiza tuturor indicaţiilor instanţei de casare.

În acest context, se reţin indicaţiile instanţei de recurs ce vizează neîndeplinirea tezei finale a art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, adică, contrar celor statuate de prima instanţă de apel, interpretarea proiectului de divizare permite luarea unei decizii cu privire la repartizarea elementului de pasiv în cauză, pe baza categorisirii elementelor de pasiv preluate ca fiind doar în legătură cu activele transmise.

În acest sens, se constată că definirea noţiunii de pasiv nerepartizat a fost realizată de instanţa de apel în rejudecare, iar indicaţia referitoare la calificarea hotărârii din dosarul nr. x/2011 a fost analizată de către instanţa de apel, reţinându-se, din perspectiva dispoziţiilor 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, că hotărârea judecătorească din care a rezultat creanţa împotriva societăţii divizate, Proiect Arad S.A., respectiv sentinţa civilă nr. 3379/2013, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 801/2016 a Înaltei Curţi, pronunţate în dosarul nr. x/2011 are efect constitutiv de drepturi.

De asemenea, indicaţia instanţei de recurs de analiză comparativă a chestiunii certitudinii/existenţei creanţei, cu cea a caracterului cert, lichid şi exigibil a fost analizată de instanţa de apel ca şi cea referitoare la analiza îndeplinirii condiţiei art. 2411 alin. (2) teza finală din Legea societăţilor comerciale, i s-a răspuns prin considerentele instanţei de apel, în rejudecare, iar faptul că anumite îndrumări ale instanţei supreme au fost grupate şi soluţionate de instanţa de apel, în rejudecare, printr-un singur considerent, nu constituie o nerespectare a indicaţiilor instanţei de casare.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neanalizarea probelor administrate în cadrul rejudecării se apreciază că este nefondată, având în vedere că decizia atacată, din actualul ciclu procesual a fost motivată cu referire la toate probele existente la dosar, inclusiv cele depuse în rejudecare, făcându-se referire exactă la conţinutul dosarului nr. x/2009 cu privire la care s-au depus de către ambele părţi înscrisuri, conform indicaţiilor instanţei de apel din rejudecare.

De asemenea, critica recurentei este nefondată şi din perspectiva faptului că aceasta invocă faptul că instanţa, din oficiu, nu a ordonat anumite probe, în condiţiile în care, în cadrul apelului, în rejudecare, părţile nu au solicitat încuviinţarea şi administrarea altor probe, astfel că, o asemenea critică nu poate fi primită.

Totodată, susţinerile recurentei referitoare la faptul că hotărârea din apel din ciclul procesual anterior era mai amplu motivată nu reprezintă veritabile critici de recurs prin prisma motivului evocat.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanţa de apel răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta supune analizei instanţei de recurs trei elemente litigioase tranşate de instanţa de apel, în rejudecare, respectiv, existenţa creanţei la momentul realizării divizării, caracterul nerepartizat al acesteia, pentru a intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale şi, în situaţia realizării acestor două condiţii, precum şi posibilitatea interpretării proiectului de divizare pentru a determina cui îi revine creanţa existentă şi nerepartizată, în lumina normei legal citate.

În ceea ce priveşte chestiunea dacă pretinsa creanţă de la pârâtă poate fi considerată pasiv nerepartizat la momentul divizării, se reţine că instanţa de apel a oferit o calificare corectă a creanţei şi a noţiunii de pasiv la momentul divizării, faţă de împrejurarea că noţiunea de pasiv nerepartizat se referă la acele elemente existente netăgăduit, în patrimoniul societăţii mamă, la momentul divizării, adică de pasivul existent şi decelabil la momentul divizării.

În legătură cu existenţa pretinsei creanţe prin raportare la caracterul de pasiv repartizabil, se reţine că instanţa de recurs din primul ciclu procesual, atunci când impune analiza caracterului cert al creanţei, prin comparaţie cu existenţa sa, nu s-a referit la efectele pe care hotărârea de recunoaştere a creanţei le produce asupra patrimoniului A., la care recurenta face referire că ar fi retroactive;

Aşadar, această instanţă are în vedere efectele procesuale ale hotărârii referitoare la recunoaşterea naturii certe a creanţei, deoarece numai o creanţă certă ar putea face obiectul unei repartizări, or, din perspectiva efectelor legate de executorialitatea şi certitudinea creanţei, efectele hotărârii se produc la data la care aceasta rămâne definitivă.

Astfel, hotărârea definitivă privind pretenţiile A. a intervenit cu mult după înregistrarea proiectului de divizare, dat fiind că însăşi cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2011, în condiţiile în care proiectul de divizare a fost depus în anul 2009.

Potrivit textului legal, răspunderea solidară reprezintă o situaţie absolut excepţională, în care răspunderea societăţii divizate poate fi antrenată suplimentar faţă de pasivul transmis, însă doar în condiţiile în care există acest "pasiv nerepartizat", întrucât nu orice element de pasiv al societăţii mamă poate duce la angajarea răspunderii solidare a societăţii divizate, ci doar acela care era nerepartizat la momentul divizării.

Aşadar, pasivul nerepartizat nu se referă la potenţialele elemente de pasiv din patrimoniul societăţii mamă, supuse dezbaterii judiciare, ci doar la acele elemente care, în ciuda unei existenţe necontestate în patrimoniul societăţii supuse divizării, acestea sunt ignorate, iar o interpretare contrară ar conduce la situaţia în care societatea rezultată în urma divizării, la un interval de timp considerabil, să poată fi acţionată în instanţă pentru un element de pasiv cu privire la care nu are nicio legătură juridică.

Cu alte cuvinte, textul legal nu şi-ar mai găsi aplicarea dacă el s-ar referi la creanţe a căror existenţă ar fi constatată ulterior divizării, dat fiind că societatea a cărei răspundere ar putea fi atrasă solidar, până la acest moment ulterior de constatare a creanţei, ar putea suferi o serie de modificări care să facă imposibilă urmărirea ei.

Referitor la chestiunea tipului de hotărâre prin care s-a stabilit creanţa împotriva societăţii mamă, se constată că această critică este nefondată.

Astfel, în ceea ce priveşte caracterizarea creanţei reclamate ca fiind un element de pasiv nerepartizat, prin raportare la tipul hotărârii judecătoreşti din care rezultă - hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2011, se constată că, în măsura în care hotărârea ar fi calificată ca fiind una cu caracter constitutiv de drepturi, faţă de momentul la care aceasta a fost pronunţată - 19 aprilie 2016 - nu putea constitui temei pentru antrenarea răspunderii solidare a pârâtei cu cea a societăţii mamă, având în vedere că doar elementele de pasiv de la momentul divizării - anul 2009 - puteau intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 2411 din Legea societăţilor comerciale.

De asemenea, în măsura în care hotărârea judecătorească ar fi calificată ca fiind una cu caracter declarativ de drepturi, se reţine că nici momentul finalizării lucrărilor, nici momentul emiterii facturilor nu pot constitui moment al naşterii unei creanţe apte a fi inserate ca element de pasiv repartizabil, întrucât momentul emiterii facturilor a reprezentant momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie în a solicita instanţei să recunoască dreptul de creanţă, conform considerentelor deciziei nr. 801 din 19 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte.

Prin urmare, o creanţă susceptibilă de a fi repartizată nu putea fi plasată în timp mai înainte de pronunţarea unei hotărâri, în cadrul procesului, care să conducă la recunoaşterea acestuia, dat fiind caracterul contestat al creanţei, or prima hotărâre pronunţată în dosarul nr. x/2011 a fost dată de Tribunalul Arad la data de 27 iunie 2013, adică ulterior divizării pârâtei, totodată reţinându-se că procesul de obligare a societăţii mamă la plata sumei de bani a fost pornit ulterior divizării pârâtei, respectiv în anul 2011, faţă de anul 2009 când aceasta a fost divizată.

Astfel, în măsura în care s-ar reţine că naşterea creanţei s-a produs înainte de divizarea pârâtei, atunci, se pune problema că aceasta era o creanţă certă, lichidă şi exigibilă chiar de la momentul divizării, or, o asemenea interpretare, pentru a se dispune antrenarea răspunderii pârâtei în prezentul proces, ar însemna să fie înfrânte cele stabilite deja printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. x/2009, în cadrul opoziţiei la divizare.

În acest context, se constată că acest argument dezleagă indicaţia stabilită de instanţa de recurs prin hotărârea de recurs, în sensul în care, dacă s-ar reţine că hotărârea este declarativă/recognitivă de drepturi, cu titlu retroactiv, nu se poate totuşi reţine că elementul de pasiv ar fi nerepartizat, în sensul art. 2411 alin. (2) LSC, având în vedere că o asemenea caracteristică a creanţei ar fi trebuit să fie temei al admiterii opoziţiei şi împiedicării a însăşi divizării.

Aşadar, aplicând prin analogie cele statuate de instanţa supremă, rezultă că aspectul legalităţii Proiectului de divizare, a elementelor obligatorii ce trebuiau cuprinse în acesta, respectiv includerea sau neincluderea unui element de pasiv, existenţa sau inexistenţa acestuia, trebuiau, şi au fost, valorificate de A. pe calea opoziţiei, însă instanţele au respins cererea acesteia.

Prin urmare, aceste aspecte conduc la concluzia că, elementul de pasiv al societăţii mamă, constatat prin decizia nr. 801 din 19 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte, reclamat în cauză, nu se încadrează în sfera noţiunii de pasiv nerepartizat, ce ar putea face obiectul art. 2411 alin. (2) LSC.

În ceea ce priveşte efectul autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 632 din 19 iunie 2012 pronunţată în dosarul nr. x/2009 - opoziţie la divizare, formulată de recurenta - reclamantă din prezentul dosar, aceasta poate fi opus cu succes în prezenta cauză, întrucât noţiunea de pasiv nerepartizat, în lumina dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) LSC, are un înţeles propriu, în sensul unui pasiv existent, decelabil şi opozabil societăţii divizate, încă de la momentul divizării, context în care se pune problema analizării existenţei unei creanţe la momentul divizării, iar hotărârea pronunţată în dosarul x/2009 a constatat inexistenţa creanţei pretinse în prezenta cauză, respectiv a calităţii de creditor al societăţii.

Aşadar, atât în prezenta cauză, cât şi în dosarul anterior menţionat, s-a analizat chestiunea existenţei unei creanţe la momentul divizării, or în condiţiile în care s-a constat deja, într-un proces în care recurenta a fost parte, că pretinsa creanţă solicitată în prezentul dosarul nu exista la momentul divizării, nu se poate reţine în mod contrar în prezenta cauză.

Astfel, reţinerea unei soluţii contrare ar încălca efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârii anterioare, aspect reţinut în mod legal şi de instanţa de apel, în hotărârea recurată în prezentul ciclu procesual.

De asemenea, faţă de indicaţia instanţei de casare din primul ciclu procesual, în sensul identificării caracterului constitutiv/declarativ al hotărârii din dosarul nr. x/2011, coroborat cu statuarea intrată în autoritatea de lucru judecat din dosarul nr. x/2009, în sensul inexistenţei creanţei la momentul divizării, rezultă că efectul primei hotărâri poate fi asimilat, în sfera art. 2411 alin. (2) LSC ca fiind unui constitutiv, iar nu declarativ.

Cu referire la critica ce vizează, în esenţă, faptul că proiectul de divizare nu ar permite luarea unei decizii cu privire la repartizarea potenţialului element de pasiv nerepartizat, acestea ar consta, mai degrabă, într-o analiză de probatoriu şi de interpretare a acestuia, operaţiune ce nu poate fi primită în calea de atac a recursului.

Astfel, sub aspectul interpretării dispoziţiilor tezei finale a art. 2411 alin. (2) LSC, referitor la posibilitatea/imposibilitatea determinării titularului elementului de pasiv nerepartizat, se reţine că proiectul de divizare prin care pârâta a luat naştere permite luarea unei hotărâri cu privire la titularul elementului de pasiv reclamant în cauză, deoarece prin acest proiect, pârâta a dobândit un pasiv determinat, de 2.959.525 RON, în legătură cu activele fixe transmise şi, doar în măsura în care un element de pasiv, ulterior descoperit, ar fi în legătură cu activele fixe transmise, se putea accepta că acesta ar putea să aparţină şi pârâtei, deci, ar fi imposibil de determinat titularul obligaţiei, pentru a putea fi atrasă răspunderea solidară. Or, creanţa din prezenta cauză nu este legată nici de elementul de activ transmis şi nici nu are vreo legătură cu elementele de pasiv ce au fost enumerate în mod expres şi limitativ în Proiectul de divizare.

Prin urmare, instanţa de apel a clarificat şi ultima indicaţie a instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, în sensul că, pretenţiile din prezenta cauză, respectiv creanţa deţinută de PAB împotriva societăţii mamă, nu este dintre cele transmise pârâtei şi nici nu este în legătură cu acestea, pentru a concluziona, în mod judicios, că nu putea aparţine, nici măcar eventual, acesteia.

Aşadar, critica recurentei în sensul că interpretarea proiectul de divizare ar fi trebuit să conducă la imposibilitatea determinării destinatarului său şi exemplele de formulări care ar fi putut reprezenta o modalitate de determinare sunt nefondate şi contrare indicaţiilor trasate de instanţa de recurs din primul ciclu procesual.

În acest sens a reţinut şi instanţa de recurs, potrivit cu care, creanţa dedusă judecăţii în prezenta cauză este aferentă unor contracte de execuţie lucrări, pentru un proiect diferit de orice element, atât de activ, cât şi de pasiv, transmis pârâtei, motiv pentru care, nu se poate reţine că acesta a rămas nerepartizat.

Astfel susţinerea, potrivit căreia, interpretarea proiectului ar fi fost permisă doar dacă se menţiona că toate datoriile ce nu au fost incluse în proiectul de divizare vine în contradicţie cu statuarea primei instanţe de recurs, care a reţinut că divizarea atipică a pârâtei - desprinderea - nici implicit şi nici în mod expres nu ar fi putut conduce la concluzia că orice alt element de pasiv necuprins în acesta ar rămâne la societatea mamă.

Aşadar, chestiunea menţiunilor din proiectul de divizare referitoare la pasivul repartizat şi elementele de pasiv repartizate pârâtei au fost publice şi opozabile recurentei încă de la momentul divizării.

De asemenea, criticile recurentei referitoare la faptul că proiectul de divizare al pârâtei nu ar fi conţinut toate elementele esenţiale, nu pot fi valorificate în prezenta procedură, ele ar fi putut fi invocate, eventual, în cadrul procedurilor tipice de contestare a divizării, ori al actelor ce au stat la baza acesteia - opoziţia la divizare sau însuşi procesul de divizare, în care recurenta a intervenit.

În acest context, recurenta nu se poate prevala, în prezenta cauză, de vreun dubiu cu privire la elementele de pasiv transmise, pentru a invoca faptul că interpretarea proiectului de divizare nu permite luarea unei decizii cu privire la persoana căreia îi revine elementul de pasiv dezbătut.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 28.252,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A., conform facturii fiscale aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 196 din 4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.A. şi S.C. PROIECT ARAD S.A. prin administrator judiciar C..

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 28.252,38 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte S.C. B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2020.