Subsidiary nature of unjust enrichment: procedural execution restitution does not preclude material restitution claim under Civil Code Art. 1348

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28 martie 2017, reclamanta societatea A. S.A. Simeria a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE "S.A.A.F." S.A. (numită, în continuare S.A.A.F.), solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 610.000 RON, cauza acţiunii fiind îmbogăţirea fără justă cauză.

Prin sentinţa nr. 3252 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA DE ADMINISTRARE ACTIVE FEROVIARE "S.A.A.F." S.A., ca inadmisibila. De asemenea, instanţa a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că la data de 21 septembrie 2006, reclamanta, în calitate de creditor al pârâtei S.A.A.F., a iniţiat executarea silită împotriva acesteia, pentru recuperarea unei sume de 244.418,77 RON, procedură ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 398/2006.

În acest sens, executorul judecătoresc a procedat la executarea bunurilor mobile deţinute de pârâtă, respectiv valorificarea silită a 44 de vagoane tip EACS proprietatea pârâtei S.A.A.F., care au fost evaluate la suma de 811.580 RON (TVA inclus).

Dat fiind faptul ca niciun alt ofertant nu a participat în cadrul licitaţiei, valoarea acestora a fost diminuată la 610.000 RON (TVA inclus), pârâta fiind declarată adjudecatară a vagoanelor pentru această sumă.

În urma încheierii procesului-verbal de licitaţie, a fost emisă factura fiscală de executare silită nr. x din 23 noiembrie 2006, pentru suma de 610.000 RON, ce a fost achitată în integralitate de reclamantă (suma de 244.418,77 RON a fost achitată prin compensare cu creanţa reclamantei în baza căreia a fost demarată executarea silită şi suma de 365.581,23 RON a fost achitată conform recipisei de consemnare nr. x din 23 noiembrie 2006 - fila x), executorul judecătoresc întocmind dovada de adjudecare a bunurilor mobile din data de 23 noiembrie 2006, având valoarea titlului de proprietate al reclamantei asupra vagoanelor .

Prin sentinţa civilă nr. 5433 din 5 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosar nr. x/2007, a fost admisă contestaţia la executare silită, promovată de pârâta S.A.A.F., în contradictoriu cu reclamanta, au fost anulate publicaţia de vânzare mobiliară emisă la 13 noiembrie 2006 de BEJ B. în dosarul de executare nr. 398/2006, procesul-verbal de licitaţie publică mobiliară încheiat la 17 noiembrie 2006 de acelaşi executor şi dovada de adjudecare a bunurilor mobile emisă la 23 noiembrie 2006 de acelaşi executor, fără a se dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 1882 din 6 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosar nr. x/2009, a fost respinsă cererea de întoarcere a executării silite formulată de pârâta din prezenta cauza, în contradictoriu cu reclamanta din prezenta cauză, reţinându-se că, prin admiterea contestaţiei la executare, au fost anulate mai multe acte de executare, fără a se desfiinţa titlul executoriu sau anula însăşi executarea silită, respingându-se, pe cale de consecinţă, şi cererea reconvenţională formulată de reclamanta din prezenta cauză, având ca obiect obligarea paratei din prezenta cauză (debitoarea din cadrul executării silite) la restituirea sumei de 610.000 RON, la care aceasta adjudecase cele 44 de vagoane.

Prin decizia civilă nr. 2535 din 16 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2009, a fost admis recursul formulat de pârâta S.A.A.F., a fost casată sentinţa civilă nr. 1882 din 6 februarie 2012 şi s-a trimis spre rejudecare cererea principală, menţinându-se soluţia primei instanţe referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, câtă vreme reclamanta (creditoare) nu declarase cale de atac împotriva respectivei hotărâri, soluţia cu privire la această cerere intrând în puterea lucrului judecat.

Prin sentinţa civilă nr. 17516 din 1 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, a fost admisă cererea de întoarcere a executării silite formulată de pârâta S.A.A.F. împotriva reclamantei A. S.A. şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.188.295 RON - contravaloarea vagoanelor, ca urmare a evaluării celor 44 de vagoane printr-o expertiză tehnică judiciară, această hotărâre rămânând definitivă prin respingerea recursului.

Faţă de soluţiile anterior menţionate, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanta din prezenta cauză, de restituire de către pârâta din prezenta cauză a sumei de 610.000 RON, a fost soluţionată definitiv, intrând în puterea lucrului judecat, prin sentinţa civilă nr. 1882 din 6 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosar nr. x/2009, nemaiputând fi contrazisă printr-o altă hotărâre, ca urmare a principiului securităţii juridice, care guvernează sistemul juridic.

S-a reţinut că prezenta cerere este întemeiată pe disp. art. 1345 C. civ., îmbogăţirea fără justă cauză producându-se, potrivit susţinerilor reclamantei, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 17516 din 1 octombrie 2015 de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosar nr. x/2013, deoarece, prin această hotărâre, doar pârâta ar fi fost repusă în situaţia anterioară, nu şi reclamanta.

Instanţa a redat prevederile art. 1348 C. civ., reţinând că pierderea de către reclamantă a acţiunii pe care a avut-o la dispoziţie şi pe care, de altfel, a şi exercitat-o (cererea de întoarcere a executării silite) nu deschide calea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, această acţiune nefiind concepută ca fiind un ultim remediu pus la dispoziţia reclamantei care a pierdut restul acţiunilor, textul de lege făcând referire la "acţiunea la care cel prejudiciat are dreptul", independent de exercitarea sau neexercitarea acesteia.

Tribunalul a apreciat că a primi concluzia contrară, susţinută de către reclamantă, ar însemna să se încalce autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 17516 din 1 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului, precum şi să se nesocotească condiţia de admisibilitate a acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, mai exact - caracterul subsidiar al actio de in rem verso.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., considerând că reclamantei îi aparţine culpa procesuală pentru declanşarea prezentului litigiu, instanţa a obligat-o pe aceasta la plata către pârâtă a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel societatea A. S.A., înregistrat la data de 6 martie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1184 din 7 iunie 2018, instanţa de prim control judiciar a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei nr. 3252 din 22 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, ca nefondat. Totodată, a obligat apelanta-reclamantă către intimata-pârâtă la plata sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, a reţinut următoarele:

Un prim motiv de apel se referă la modalitatea în care prima instanţă a soluţionat excepţia necompetenţei funcţionale. Motivul a fost apreciat neîntemeiat, Curtea a reţinut, contrar susţinerilor apelantei-reclamante, că prezentul litigiu este de competenţa funcţională a secţiei specializate în soluţionarea litigiilor cu profesionişti, respectiv a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

În acest sens, valorificând cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, având ca obiect recurs în interesul legii, potrivit cărora "pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se va ţine seama de criteriile referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare", Curtea a reţinut că natura prezentului litigiu oferă competenţa funcţională secţiei specializate, având în vedere că este vorba de pretenţii având ca obiect o sumă de bani, ce vizează patrimoniile a două societăţi, chiar dacă temeiul de drept invocat este reprezentat de îmbogăţirea fără justă cauză şi chiar dacă respectivele pretenţii şi-au avut izvorul într-o executare silită.

De asemenea, în acord cu prima instanţă, instanţa de apel a reţinut dispoziţiile Hotărârii Colegiului de Conducere al Tribunalului Bucureşti nr. 3 din 16 ianuarie 2015, potrivit cărora sunt în competenţa funcţională a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti acţiunile izvorâte din raporturile juridice dintre profesionişti.

A mai reţinut că, în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 1348 C. civ., potrivit cărora cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Aceste prevederi legale instituie caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, tradus prin aceea că o astfel de acţiune este inadmisibilă ori de câte ori drepturile pretinse de către parte puteau fi valorificate prin intermediul unei alte acţiuni. Or, tocmai aceasta este situaţia în cauza de faţă, suma solicitată de către reclamantă reprezentând preţul achitat în cadrul unei executări silite care a fost anulată, astfel că acţiunea prin care partea îşi poate realiza creanţa este cea având ca obiect întoarcerea executării. De altfel, această acţiune a şi fost exercitată de către reclamantă, iar faptul că nu a avut caracter fructuos din cauză că a fost în mod greşit administrat procesul respectiv, nu este de natură a îi deschide calea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză întrucât, astfel cum în mod judicios a reţinut şi prima instanţă, această din urmă acţiune nu a fost pusă de legiuitor la dispoziţia reclamantei ca un ultim remediu în situaţia în care a pierdut acţiunile care, raportat la obiectul pretenţiilor, erau destinate a îl valorifica.

În acest context, fiind aplicabile prevederile art. 1348 C. civ., sunt fără relevanţă argumentele apelantei-reclamante referitoare la existenţa sau nu a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterior pronunţate întrucât, chiar dacă o astfel de autoritate nu s-ar reţine, calea pe care ar avea-o la îndemână reclamanta este tot acţiunea în întoarcerea executării silite, pe care ar fi ţinută să o exercite (şi care nu ar putea fi respinsă în mod formal, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, dacă susţinerile reclamantei ar fi găsite întemeiate). În acelaşi sens sunt şi alegaţiile apelantei-reclamante referitoare la dreptul instituit ope legis de a fi repusă în situaţia anterioară, acestea putând fi valorificate şi având relevanţă tot în cazul unei acţiuni de întoarcere a executării. Iar cât priveşte criticile aduse soluţiilor anterior pronunţate de către instanţele învestite cu soluţionarea litigiilor dintre părţi, acestea nu pot fi analizate în prezenta cauză, întrucât ar încălca autoritatea de lucru judecat a celor statuate.

Nu în ultimul rând, a considerat nefondate susţinerile apelantei-reclamante potrivit cărora prima instanţă a apreciat că acţiunea pe care trebuia să o exercite este cea a cererii reconvenţionale. Astfel cum reiese din cuprinsul hotărârii atacate, caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză nu s-a raportat la cererea reconvenţională ca act procedural, ci la acţiunea având ca obiect întoarcerea executării silite. Pe cale de consecinţă, ceea ce prezintă relevanţă nu este forma procedurală în care reclamanta a înţeles să îşi valorifice pretenţiile (cerere de chemare în judecată ori cerere reconvenţională), ci acţiunea în sine, reprezentată de întoarcerea executării, pe care reclamanta a avut-o la dispoziţie.

Pentru toate aceste motive, constatând că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că apelanta-reclamantă a pierdut procesul prin respingerea cererii sale de apel, Curtea a dispus obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial, potrivit dovezii de la dosarul cauzei .

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 9 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează încălcarea, de către instanţa de fond, a competenţei funcţionale a altei secţii şi greşita respingere, de către instanţa de apel, a acestei critici formulate prin intermediul căii de atac, respectiv încălcarea de către cele două instanţe a prevederilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi a dispoziţiilor Hotărârii CSM nr. 760 din 4 octombrie 2011.

Aceste critici au fost subscrise de parte motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3 şi 5 C. proc. civ.

A susţinut, în esenţă, că a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti în faţa instanţei de fond, iar excepţia a fost respinsă prin încheierea din 22 septembrie 2017. Acest aspect a fost invocat de parte prin motivele de apel şi instanţa de prim control judiciar, în mod nelegal i-a respins această critică. Procedând astfel, instanţele de fond au ignorat că prestaţia a căreia restituire se solicită a fost dată într-un dosar de executare silită şi că, în cadrul procedurii de întoarcere a executării silite, recurenta-reclamantă nu a fost pusă în situaţia anterioară desfiinţării actelor de executare. Aşadar, obiectul cererii are o natură pur civilă, nu comercială, neputând fi subscris litigiul de faţă prevederilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 18/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întru-un recurs în interesul legii.

O altă critică vizează încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1348 C. civ., critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, reţinând caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză în raport cu cererea de întoarcere a executării silite, instanţa de prim control judiciar s-a raportat la criterii strict formale, iar nu la toate elementele concrete ale speţei.

Astfel, ceea ce a atras necesitatea formulării acţiunii de faţă este tocmai modalitatea în care a fost soluţionat dosarul nr. x/2009, în care, odată ce a fost acţionată în justiţie de partea adversă, recurenta şi-a exercitat drepturile procesuale, prin formularea cererii reconvenţionale.

În considerarea faptului că cererea de întoarcere a executării formulată de S.A.A.F. a fost respinsă, instanţa a respins şi cererea reconvenţională promovată de recurenta din prezenta cauză, ca rămasă fără obiect. Având în vedere că sentinţa nr. 1882/2012 era una favorabilă A. S.A., aceasta nu a putut formula recurs. Ulterior, prin decizia nr. 2535/2013, Tribunalul Bucureşti a admis recursul S.A.A.F. şi a desfiinţat sentinţa nr. 1882/2012 în parte, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce priveşte cererea de întoarcere a executării silite formulate de aceasta. Prin sentinţa nr. 17516/2015, instanţa a admis cererea S.A.A.F. şi a obligat-o pe A. S.A. la plata sumei de 4.188.295 RON, sentinţă ale cărei dispoziţii au rămas definitive.

Astfel, datorită conjuncturilor procedurale, recurenta nu a avut niciodată la îndemână o acţiune efectivă care să permită unei instanţe să analizeze fondul pretenţiilor sale.

Aşadar, prezentul litigiu are ca premisă tocmai faptul că în litigiul anterior instanţele nu au dispus şi repunerea în situaţia anterioară a A., deşi o atare chestiune urma a se realiza ex lege, în baza art. 404 C. proc. civ. din 1865.

Prin urmare, suma de 610.000 RON a devenit suma cu care patrimoniul S.A.A.F. s-a îmbogăţit fără justă cauză şi pentru a cărei restituire A. S.A. nu are la dispoziţie nicio altă acţiune judiciară.

A mai susţinut recurenta că, potrivit art. 1348 C. civ., pentru a promova actio de in rem verso recurenta nu trebuie să mai aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului de creanţă, chestiune ce se verifică în speţă şi că argumentul echităţii trebuie aplicat particular la situaţia în care patrimoniul unei părţi este sărăcit, fără un temei legal, în favoarea altuia.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi retrimiterea cauzei către Tribunalul Bucureşti, spre rejudecare, conform art. 497 şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă S.A.A.F. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, întrucât decizia instanţei de apel este legală. A susţinut, în esenţă, că excepţia de necompetenţă funcţională nu este o excepţie de ordine publică, ci o excepţie de ordine privată şi că, oricum, au fost respectate prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi ale Hotărârii Colegiului de Conducere a Tribunalului Bucureşti nr. 3 din 16 ianuarie 2015.

În sfârşit, a susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1348 C. civ., reţinând că reclamanta a avut dreptul la o altă acţiune pentru recuperarea creanţei sale, anume cea de întoarcere a executării.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, s-a admis în principiu recursul şi, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac extraordinare, în reformare, cu citarea părţilor, la 27 martie 2020.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică vizează respingerea, de către instanţa de prim control judiciar, a motivului de apel referitor la soluţionarea greşită, de către judecătorul fondului, a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti. Critica a fost încadrată de parte în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3 şi 5 C. proc. civ.

În primul rând, se impune a arăta că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a completului. Aşadar, ipotezele care se încadrează în acest text de lege vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judiciară, respectiv cu numărul de judecători corespunzător stadiului procesual al litigiului, soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil ş.a., iar nu la încălcarea competenţei altei instanţe.

De asemenea, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care constituie motive distincte de recurs, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, critica formulată de recurentă nu ar putea fi încadrată decât în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., ce are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa de ordine publică a instanţelor judecătoreşti.

Din această perspectivă, se impune a verifica, sub un prim aspect, dacă normele de competenţă pretins încălcate sunt de ordine privată sau de ordine publică, întrucât numai încălcarea acestora din urmă poate fi invocată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. De asemenea, motivul analizat poate fi valorificat de recurent doar dacă necompetenţa de ordine publică a fost invocată "în condiţiile legii" în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată.

Trebuie menţionat că, deşi atât prin cererea de recurs, cât şi prin întâmpinare, se face referire la competenţa funcţională a instanţei specializate, care în opinia intimatei ar fi o necompetenţă de ordine privată, ce nu poate fi invocată pe calea recursului, în realitate, este vizată competenţa materială procesuală a instanţelor de fond. Astfel, în cadrul competenţei jurisdicţionale trebuie distins între competenţa materială (de atribuţie) şi competenţa teritorială, iar în cadrul competenţei materiale se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe, şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

În consecinţă, câtă vreme se invocă încălcarea competenţei materiale procesuale a instanţelor de fond, respectiv încălcarea art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, critica poate fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.. De asemenea, în condiţiile în care necompetenţa instanţei specializate în litigiile cu profesionişti - a fost invocată în temeiul prevăzut de art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., este îndeplinită şi cea de a doua cerinţă stabilită de textul de lege (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Instanţa reţine însă că susţinerile referitoare la încălcarea competenţei materiale procesuale a altei instanţe (instanţa civilă) au fost corect înlăturate de instanţa de apel. Astfel, prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc criteriile în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate, sau, ca în prezenta speţă, secţii specializate, pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, enumerarea acestor categorii de litigii având caracter exemplificativ. Dat fiind caracterul exemplificativ al acestei enumerări, legea nu exclude înfiinţarea de complete specializate, sau, după caz, secţii specializate în cauzele cu profesionişti, la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel. De altfel, ulterior înregistrării acestui litigiu pe rolul instanţelor, legiuitorul a prevăzut explicit înfiinţarea de secţii/complete specializate în astfel de cauze (art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018).

Ceea ce este important de reţinut este însă faptul că instanţa de apel, înlăturând această critică a soluţiei date de tribunal cu privire la excepţia necompetenţei materiale procesuale, nu s-a raportat doar la calitatea de profesionişti a părţilor (în sensul art. 8 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ.), ci, cu respectarea dezlegărilor date prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a raportat la obiectul şi natura pricinii. Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, chiar dacă temeiul, cauza juridică a acţiunii este îmbogăţirea fără justă cauză, iar îmbogăţirea, respectiv sărăcirea patrimoniilor celor două părţi s-au produs în condiţiile desfiinţării unor acte de executare silită, creanţa a cărei recuperare se solicită s-a născut, în mod evident, din exploatarea unei întreprinderi, în sensul prevederilor art. 3 alin. (3) din C. civ.

În consecinţă, criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu pot fi primite, instanţa de apel pronunţând, din această perspectivă, o soluţie legală.

Instanţa constată însă întemeiate susţinerile referitoare la încălcarea, de către instanţele de fond, a prevederilor art. 1348 C. civ., susţinere ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 1348 C. civ., acţiunea de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are caracter subsidiar, în sensul că poate fi promovată în condiţiile absenţei oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite.

Altfel spus, cel sărăcit are dreptul la actio de in rem verso numai atunci când el nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept, nicio altă acţiune în justiţie, pentru valorificarea dreptului său la reparaţiune.

Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat, în toate situaţiile în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele.

Însă, instanţele de fond, pentru a constata inadmisibilitatea prezentei acţiuni bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză, ar fi trebuit să identifice, în raport de elementele concrete ale cauzei, care sunt acţiunile pe care recurenta-reclamantă le avea la dispoziţie, pentru a obţine ceea ce pretinde că îi este datorat, în sensul de cauză juridică a cererii sau temei de drept material, respectiv că ar fi putut beneficia de o cerere bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii, legea ş.a.m.d.

Existenţa unei acţiuni în întoarcere a executării silite nu putea constitui un argument pentru a constata că mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu este funcţional, întrucât întoarcerea executării nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestaţiilor în cazul desfiinţării unui titlu executoriu sau a executării silite însăşi, nu o acţiune în sensul art. 1348 C. civ. (ce se referă, în mod exclusiv, la temeiul de drept material al acţiunii).

Or, izvorul restituirii prestaţiilor, din punctul de vedere al raportului juridic de drept material, iar nu procesual, se impunea a fi identificat de către instanţele de fond, spre a putea aprecia că reclamanta avea la dispoziţie o altă acţiune pentru recuperarea sumei pretinse. În acest scop, instanţele de fond aveau obligaţia să analizeze, în concret, toate elementele de fapt ale cauzei, în sensul că reclamanta, în calitate de creditor, a declanşat procedura de executare silită împotriva pârâtei, în calitate de debitor. În cadrul acestei proceduri, a adjudecat bunuri mobile ale debitorului, iar întrucât preţul a fost mai mare decât valoarea creanţei, a preluat bunurile după depunerea sumei de bani ce reprezintă diferenţa dintre preţ şi valoarea creanţei.

Ulterior, anumite acte de executare silită (nu titlul executoriu şi nici întreaga executare silită), au fost desfiinţate pe calea contestaţiei la executare, reţinându-se necompetenţa teritorială a executorului judecătoresc. În cadrul unui litigiu ulterior, debitoarea a solicitat şi obţinut întoarcerea executării împotriva creditorului - adjudecatar, obţinând însă nu restituirea bunurilor mobile şi nici suma rezultată din vânzare, ci valoarea actualizată a acestor bunuri.

Acesta este contextul factual în care trebuie analizat demersul reclamantei, fost creditor - adjudecatar, de recuperare a propriei prestaţii, ţinând seama că vânzarea a fost desfiinţată, însă fără a se reţine, în contextul art. 449 C. proc. civ. din 1865 (legea de procedură aplicabilă la data efectuării executării silite şi derulării litigiilor judiciare dintre părţi), nici vreun element de fraudă din partea creditorului adjudecatar şi nici vreo cauză de desfiinţare a vânzării silite, constând în motive de nulitate din dreptul comun.

În sfârşit, trebuie menţionat că nu este incidentă puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 1882/2012 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, întrucât cererea reconvenţională formulată de recurentă în cadrul acelui litigiu a fost respinsă fără să fi fost cercetată pe fond, ci ca efect al respingerii acţiunii principale. De altfel, instanţa de apel, deşi nu reţine puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, pare a repera sursa prejudiciului cauzat patrimoniului recurentei în greşita administrare de către parte a acelui litigiu (proces greşit condus). Deşi este de prisos a mai analiza acest aspect, faţă de împrejurarea că cererea reclamantei a fost considerată inadmisibilă, faţă de caracterul subsidiar al actio de in rem verso, fără însă a se identifica acţiunea pe care partea ar fi putut-o promova pentru recuperarea creanţei, în sensul de izvor al obligaţiei potrivit dreptului civil material, nu al acţiunii civile în sens procesual, se impune a mai face totuşi o precizare. Astfel, instanţele de fond par a imputa reclamantei că nu a declarat împotriva sentinţei nr. 1882/2012, care cuprindea, în esenţă, soluţii favorabile poziţiei acestei părţi, un recurs incident, deşi această instituţie de drept procesual nu era recunoscută de C. proc. civ. din 1865 (în vigoare la data derulării litigiilor), la acea epocă fiind reglementată doar aderarea la apel.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (2), art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa atât decizia pronunţată în apel, cât şi hotărârea primei instanţe, urmând a trimite cauza spre o nouă judecată, instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1184/A/2018 din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 3252 din 22 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi trimite cauza spre o nouă judecată primei instanţe - Tribunalul Bucureşti

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 30 iunie 2020.