Contestație în anulare for substantive legal errors and evidentiary omissions: strict limits on material error and unexamined grounds under Art. 318 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 februarie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala de Căi Ferate Bucureşti solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata unei sume estimate la 52.890.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă, egală cu valoarea chiriei de care reclamanta a fost privată, începând cu 7 octombrie 2006 până la data sesizării instanţei, ca urmare a folosinţei terenului în suprafaţă totală de 157.576,07 mp de către Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate Bucureşti, la plata dobânzii legale aferente sumei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10 septembrie 2013, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14 februarie 2010 şi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 402 din 14 februarie 2018 au fost respinse ca prescrise pretenţiile formulate de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., reprezentând contravaloare lipsa de folosinţa pentru perioada 7 octombrie 2006-13 februarie 2010, restul pretenţiilor fiind respinse ca nefondate.

Împotriva încheierii din 10 septembrie 2013 şi a sentinţei a declarat apel reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. prin lichidator judiciar Tănasă şi Asociaţii S.P.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1229 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 690.103,09 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 14 februarie 2010- 4 iulie 2019, a obligat pârâta la plata dobânzii legale de la data soluţionării cauzei în apel şi până la achitarea efectivă a debitului principal şi a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi, iar reclamanta a declarat recurs şi împotriva încheierii din 16 noiembrie 2018.

Prin decizia nr. 2356 din 11 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Bucureşti, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, instanţei de apel şi a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., societate în faliment, reprezentată prin administrator special A. şi prin lichidator judiciar B. S.P.R.L.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., prin administrator special şi lichidator judiciar, a formulat contestaţie în anulare, solicitând anularea deciziei nr. 2356 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013, cu consecinţa admiterii cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă şi respingerii recursului formulat de recurenta-pârâtă şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 24 februarie 2020, sub nr. x/2020.

Motivele invocate de contestatoare sunt, în esenţă, următoarele:

Instanţa de recurs a analizat parţial cele cinci motive de recurs invocate (respectiv motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865) în sensul că a omis să cerceteze motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865. În cererea de recurs, contestatoarea a afirmat că instanţa de apel a calculat în mod eronat sumele de bani pe care ar fi trebuit să le plătească intimata, arătând că astfel instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut atunci când a concluzionat că preţul terenului este de 0,35 euro/mp pentru anii 2017, 2018, 2019, deşi nici una din părţi nu solicitase acest lucru. A mai afirmat contestatoarea că aprecierea instanţei de apel este inadmisibilă şi nelegală raportat la preţul terenului stabilit pentru anul 2010, respectiv 0,38 euro/mp. Contestatoarea a subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865 şi susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra lor.

În dezvoltarea unui alt motiv al contestaţiei în anulare se arată că decizia instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale deoarece instanţa nu a analizat întregul material probator depus la dosarul cauzei şi nici nu a solicitat lămuriri cu privire la motivul de recurs invocat de intimată referitor la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la notificarea nr. x din 10 februarie 2014. Se mai arată că intimata a depus acest document în stadiul procesual al fondului şi nu a făcut referire la el nici în fond şi nici în apel, instanţa de recurs nefiind învestită să se pronunţe asupra înscrisului respectiv, şi că invocarea sa direct în recurs încalcă dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. din 1865 şi reprezintă o repunere în termenul de formulare a unui nou motiv de apel, pe care intimata nu l-a invocat niciodată. În opinia contestatoarei, soluţia instanţei de recurs care a dat forţă probantă unui înscris invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac reprezintă o evidentă greşeală materială.

Un al treilea motiv de contestaţie susţinut de parte se referă la omisiunea de a cerceta unul din motivele de modificare sau de casare, respectiv omisiunea instanţei de recurs de a analiza înscrisurile depuse de contestatoare la dosar în scopul de a dovedi că termenul de prescripţie extinctivă nu a început să curgă sau a fost întrerupt potrivit dispoziţiilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, prin semnarea unui contract de prestări servicii între părţi în anul 2010. Contestatoarea a subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 şi susţine că instanţa de recurs nu le-a avut în vedere.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. din 1865.

La 19 martie 2020, intimata Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare.

La termenul de la 24 martie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecăţii cauzei de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020. Ulterior, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020, s-a fixat termen la 30 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestatoare sunt circumscrise dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, potrivit cu care, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale şi art. 318 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, ce prevede exercitarea acestei căii de atac, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Dispoziţiile sus-menţionate, fiind de strictă interpretare şi aplicare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de modificare sau de casare sau situaţia în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă de către contestatoare, cu referire la dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 din acelaşi cod, în sensul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut atunci când a calculat sumele datorate de intimată, şi a concluzionat că preţul terenului este de 0,35 euro/mp pentru anii 2017, 2018, 2019, deşi nici una din părţi nu solicitase acest lucru. Mai susţine contestatoarea că aprecierea instanţei asupra preţului nu reflectă realitatea, fiind mai mic decât preţul stabilit pentru anul 2010.

În speţă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa normei evocate. În considerentele deciziei atacate, instanţa de recurs a reţinut că pierderea suferită de reclamantă a fost stabilită prin calcularea prejudiciului în acord cu temeiurile invocate de parte, prin raportare la criterii pe deplin explicate şi care reprezintă aspecte de fapt. Ca urmare, se constată că motivul de recurs pretins a fi fost omis de instanţa de recurs nu priveşte o veritabilă critică din perspectiva depăşirii limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. În concret, prin critica pretins neanalizată, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865, s-au invocat aspecte legate de modalitatea în care instanţa de apel a stabilit şi a calculat sumele de bani datorate de către pârâtă. Instanţa de recurs a stabilit că aceste chestiuni intră în domeniul statuărilor de fapt. Ca urmare, susţinerea că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. din 1865 nu a fost analizat este infirmată de considerentele care fundamentează decizia contestată.

În ceea ce priveşte critica contestatoarei întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. din 1865, aceasta susţine că instanţa de recurs nu a analizat materialul probator din dosar şi nici nu a solicitat lămuriri cu privire la motivul de recurs prin care intimata a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere în momentul analizării elementelor răspunderii civile delictuale efectele juridice ale notificării nr. x din 10 februarie 2014. Instanţa de recurs a dispus casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, punând în vedere instanţei de rejudecare să stabilească relevanţa notificării mai sus menţionate asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, această dezlegare fiind determinată, în opinia contestatoarei, de o greşeală materială deoarece instanţa de recurs a dat forţă probantă acestui înscris pentru prima dată în calea extraordinară de atac, deşi înscrisul fusese depus la fond, iar intimata nu l-a adus în discuţie înainte.

Înalta Curte reţine că noţiunea de "greşeală materială" vizează greşeli legate de aspecte formale ale judecării recursului, greşeli involuntare şi nu de judecată, deci nu de interpretare a dispoziţiilor legale sau de apreciere a probelor administrate.

Critica formulată de contestatoare nu se circumscrie noţiunii de eroare materială, ci se referă la modalitatea de soluţionare a unui motiv de recurs invocat de intimată (i.e. art. 304 pct. 8), care nu mai poate fi supus unei noi cenzuri. Prin intermediul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, partea nu îşi poate exprima nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs.

În susţinerea unui al treilea motiv de contestaţie în anulare, se arată că, analizând susţinerile legate de prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune, subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor înscrisurilor aflate la dosar. În concret, s-a invocat că prescripţia a fost întreruptă prin acte de recunoaştere emanând de la intimată, respectiv prin semnarea de către aceasta în 2010 a unui contract de prestări servicii, susţinere care nu ar fi fost analizată de instanţa de recurs.

Înalta Curte apreciază că pretinsa omisiune a analizării unui înscris nu se confundă cu omisiunea analizării unui motiv de nelegalitate. Din decizia recurată rezultă că au fost analizate criticile formulate de parte cu privire la dezlegările instanţei de apel pe aspectul prescripţiei extinctive, inclusiv al cazurilor de întrerupere, instanţa supremă reţinând, la rândul ei, că în apel au fost luate în considerare separat toate înscrisurile relevante. Totodată, Înalta Curte reţine că, în analiza unui motiv de recurs, instanţa poate include într-un considerent comun mai multe critici şi argumente subordonate acestor critici, fără a menţiona expres interpretarea fiecărui înscris depus în dosar, cu condiţia ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că au fost avute în vedere, în funcţie de stadiul procesual, toate susţinerile părţilor şi toate probele administrate. Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs invocate, fiind argumentată soluţia pronunţată, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la toate motivele de recurs invocate de titularul căii de atac şi că nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865.

În consecinţă, Înalta Curte, văzând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. din 1865, va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR S.A., prin administrator special A. şi prin lichidator judiciar Tănasă şi Asociaţii S.P.R.L., împotriva deciziei nr. 2356 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 iunie 2020.