Claimants' cassation appeal annulled for failure to state specific grounds; insurer's appeal severed for later review

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 18.03.2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii pârâtă C. S.A. şi D., au solicitat obligarea pârâtei pârâtă C. S.A. la plata sumei de 166.545 RON, reprezentând despăgubiri materiale, 837 RON/lună pierdere de venit şi 4.358 RON/lună reprezentând prestaţie periodică, până la încetarea stării de nevoie. Au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei în echivalent euro, de 3.500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, respectiv 3.000.000 euro pentru A. şi 500.000 euro pentru B., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2741 din 12 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în sensul obligării pârâtei C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 837 de RON, lunar, reprezentând prestaţie periodică pentru pierderea câştigului din muncă, începând cu data de 01.01.2016 şi până la încetarea stării de nevoie. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 1.500.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, reprezentând daune morale. S-a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B., ca neîntemeiată. S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A., B., de apelanta-pârâtă C. S.A. şi de apelantul-intervenient D., împotriva Sentinţei civile nr. 2741 din 12 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:

A fost înlăturată obligaţia apelantei-pârâte C. S.A. de plată a despăgubirii în cuantum de 16.325,01 RON, reprezentând daune materiale şi de plată a sumei de 837 RON, reprezentând prestaţie periodică pentru pierderea câştigului din muncă.

A fost obligată pârâta C. S.A. la plata sumei de 4.358 RON, cu titlu de prestaţie periodică lunară până la încetarea stării de nevoie.

Au fost păstrate în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea prevederilor art. 37 şi 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Recurenţii-reclamanţi arată că societatea de asigurare nu a respectat termenul prevăzut de lege, motiv pentru care aceasta trebuia obligată la plata întregii despăgubiri.

Apreciază recurenţii-reclamanţi că, dacă existau dubii cu privire la prejudiciul suferit şi întinderea acestuia sau lipsa dreptului de a fi despăgubit, nefiind victima directă a accidentului soldat cu vătămarea corporală a reclamantei, societatea de asigurare trebuia şi era obligată să facă toate demersurile în termenul legal şi să comunice răspunsul, chiar dacă era vorba de un refuz.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi afirmă că data la care s-a împlinit termenul de 3 luni este 24 august 2017 şi că societatea de asigurare a comunicat răspunsul ulterior acestei date, având în vedere că data ieşirii documentului este 22 august 2017.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, teza finală a art. 37 alin. (2) este clară, în sensul că asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile ce au fost solicitate şi că, din moment ce asigurătorul nu a răspuns în termen de 3 luni de zile, acesta este de acord cu sumele solicitate.

Susţin recurenţii-reclamanţi că nimeni şi nimic nu a împiedicat pârâta să respecte obligaţiile legale şi să formuleze un răspuns cu privire la aceste solicitări şi că, în cazul în care asigurătorul răspundea în termenul legal, răspunsul acestuia vizează exclusiv cererea formulată de reclamantă şi nu şi cea formulată de reclamantul B.

Contrar reţinute de către instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi arată că nu orice persoană se poate adresa cu o cerere în despăgubiri, ci orice persoană prejudiciată ca urmare a unui accident rutier.

Având în vedere cele susţinute, coroborat cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 86 din 2017, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de control judiciar a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale menţionate.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, cu menţiunea să depună puncte de vedere.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere.

Analizând recursul declarat de recurenţii-reclamanţi sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenţii-reclamanţi.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, vizând încălcarea prevederilor art. 37 şi 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi, prezentate de aceştia drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceloraşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenţii-reclamanţi tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurenţilor-reclamanţi nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, va disjunge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, fixând termen la 24 iunie 2020, în complet de filtru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Disjunge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 752/A din 23 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu termen la 24 iunie 2020, în complet de filtru.

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.

GGC - NN